Diavolul la matineu

Curînd după ce-i dădu afară din Paradis pe om şi pe femeia lui, ba îi mai şi blestemă să aibă numai necazuri unul de pe seama altuia, se zice că Dumnezeu fu cuprins de părere de rău. „m-am pripit, îşi spuse cu căinţă Atotputernicul. De fapt, ăştia doi sunt copiii mei şi ar fi trebuit să am mai multă răbdare cu ei. Sunt soi bun şi fata, şi băiatul, că doar eu i-am făcut, da’ cu anturajul rău al şarpelui, la ce puteai să te aştepţi din parte-le? Acuma, să văd cum aş putea să le fac viaţa ceva mai uşoară şi mai plăcută... Hmmm, nu prea ştiu cum...”

Şi fiind în pană de idei, Cel Veşnic se adresă îngerilor:

- Ei, voi, băieţi, ia nu mai cîntaţi atîta şi ziceţi-mi ce să fac, pentru ca omului să-i fie un pic mai bine?

Îngerii nu păreau nici ei prea dumiriţi. Totuşi, după ce îşi rîcîiră un pic a inspiraţie aureolele de raze, unii propuseră să i se dea omului una sau două perechi de picioare peste cîte avea, ca să alerge foarte sprinten acolo unde ar pofti; alţii – să i se dea încă un ochi, neapărat la spate, în ceafă, ca să vadă orice primejdie, chiar venită dinapoi; alţii – să aibă cîte şaizeci şi unu de degete la fiecare mînă, ca să fie mai îndemînatic; în gen eral, propunerile luară acest aspect. Dar Preaînaltul se opuse:

- Vor învăţa şi singuri şi fără toate astea să alerge ca vîntul, să vadă totul chiar de la mare distanţă şi în toate direcţiile, iar îndemînarea lor nu va cunoaşte limite. Ce spuneţi voi sunt neghiobii, aşa că nu ştiu de ce vă mai ţin în Cer pe casă şi masă!

- Doamne, ascultă şi propunerea mea proastă! răsună o voce dogită din fundul grădinii.

- A, Satano, tu eşti? Ai şi tu idei?! (Hotărît, ăstuia i s-a schimbat vocea şi nu mai e bun de cor printre îngeraşii mei! îşi  spuse în gînd Atotştiutorul. Am să-l trimit jos... la dracu-n praznic!)

- Dă-le, Doamne, visele frumoase...

- Păi le-am dat deja! Doar n-or fi avînd coşmaruri chiar în fiecare noapte visîndu-te pe tine!

- Nu, Doamne, nu despre visele de noapte vorbesc; alea nu servesc la mare lucru, căci se şterg odată cu dimineaţa. Ci dă-le acum oamenilor să viseze cu ochii larg deschişi vise de zi – cît mai multe! Astea nu pier decît anevoie, căci nu le pot împrăştia razele soarelui; astfel viaţa li se va părea mai frumoasă, primejdiile mai îndepărtate şi mai mici şi răul mai decolorat... şi aşa vor fi fericiţi... un timp măcar!

Atotmilostivul căzu pe gînduri cîteva momente:

- Mda, recunosc, asta e o idee ceva mai deşteaptă decît aia cu ochiul înfipt în ceafă sau mîna cu şaizeci  şi unu de degete, deşi vine de la slutul ăsta... mormăi El. Ştiu eu? Fie.

Şi se făcu aşa, iar oamenii începură să viseze frumos cu ochii deschişi, ziua în amiaza mare... şi se grăbiră să aducă osanale Domnului, binecuvînta fie Numele Lui în veci.

Doar că, în entuziasmul lor, ei uitară să vadă că pe dosul tuturor acelor vise fermecătoare, care rulează gratis pentru ei, matinei de matineu, stătea scris mărunt-mărunt (cum e scris numele ingredientelor cancerigene de pe ambalajele cu bomboane): „scenariul şi regia – Dumnezeu; după o idee a Diavolului”...

Fragment selectat dintr-o excelentă carte a domnului Andrei Cornea  Miracolul / Humanitas / 2014 carte din care puteţi citi cîteva pagini pe situl editurii, AICI

Totul e îngăduit?

- Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit.

Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştile nu mai au nici un rost, poţi face – netulburat – orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul e posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa – sunt şi ele neplăcute cînd trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu şi eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească.

Iubitorii de raţiune şi dreptate – printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii – ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decît oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu mai fie îngăduit chiar orice.

(Oare Troţki şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist fost – aşa, niţel – bucuroşi că există totuşi ţări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?)

Fragment din Junalul fericirii – pag. 269 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.

Cibernetica şi Dumnezeu

“Pînă la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de

credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei

simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi.desigur nu. Bacon,

acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certîndu-i că nu-1 pot

gîndi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, „se rătăcesc

necitind Scriptura şi necunoscînd puterea lui Dumnezeu."

Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al ştiinţelor

dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator.

Biologia: admite în cele din urmă că analizorii (cum ar fi ai văzului) intră în

acţiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod) şi că transmit

numai selectiv - există neuroni specializaţi numai pentru viziunea liniilor drepte,

spre pildă -, realitatea fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente.

Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia atomului? Numai

după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat şi el, ca

inconştientul, după program. Invarianta speciilor? Tot dovada unor limite

prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu

infinite, deci iar structuri, programare.

Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atîtea recunoaşteri ale

unor modele. Să fie toate spontane şi întîmplătoare? Aida de! Cibernetica este

suprema dovadă raţional ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare

nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenta Creatorului.” 

N. Steinhard / Jurnalul fericirii

Despre divinul feminin

Divinul feminin in antichitatea veche este nu numai prezent, este aproape majoritar in aproape toate culturile vechiului orient. Zeitatea mama, datatoare de viata, fertilitate, frumusete si intelepciune, este motivul preponderent in mitologiile Sumeriene, Amorite, Asiriene, Egiptene, Hitite, Feniciene si Cananite. Cunoastem si recunoastem astazi mai mult ca oricand ca revelatia Mosaica este desfasurata intr-un décor mitic Babilonian si Egiptean. Nici nu se putea altfel, caracterul “Moise” a fost Egiptean si caracterele “Abrahamice” au fost de origine Babiloniana (probabil Amorita). Chiar daca suntem oameni religiosi 100% si acceptam revelatia Divina, nu putem sa ne sustragem povestirii. Partea feminina a Divinitatii in Biblie este destul de minora, dar exista daca stim sa o cautam. 

În povestea Facerii (Geneza) aflam in Geneza 1:27 “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Asta inseamna un singur lucru – credeau cei din vechime -, inseamna ca Divinitatea are si parte femeiasca. Metafora partilor feminine-masculine era extrem de greu explicabila celor din vechime, asta nu inseamna ca ei nu au crezut in ea. Exista si exista mult, suprimata si cateodata hulita, dar cum se zice, iubita si acceptata de popor. Subiectul din punct de vedere teologic este scos la iveala in doua epoci diferite: prima la inceputuri, din secolele 12 si pana in secolul 7 i.Hr, si a doua oara intre secolele 9-13 d. Hr. Prima imagine a fost suprimata (violent) in timpul “Revolutiei Deuteronomice” ale regelui Iosia (Josiah sau Yoshiyahu c. 649-609 i.Hr.). Cea de a doua “aparitie” dainuieste pana in zilele noaste in Kabalah Ebraica si Cabala Crestina. Prima “Doamna” Consoarta a lui YHVE (YHWE, Iehova), se numea Aşera (Asherah) probabil derivatie etimologica de la vecinii Babilonieni si Cananiti de laAsratu, Asirtu, Ashtoret sau grecizat Astarte si pana in zilele noastre numele ebraic Ester(a).

Bineinteles in veacurile precedente nimeni nu indraznea sa discute despre blasfemii de felul acesta. DeoareceKabala este o disciplina profund esoterica si descifrata de foarte putini (nu cred ca Madona se afla printre cei putini), consoarta divina nu a avut probleme nici cu credinta, nici cu credinciosii si nici cu clerul. Dupa cel de al doilea razboi mondial, un fel de compatriot de al nostru nascut la Cluj, pe numele lui Ervin György Patai, devenit mai tarziu Raphael Patai, respectat si proeminent etnolog si antropolog, publica intr-un jurnal obscur pe numele lui “Mult és jövő (cred ca este vorba de Trecut si Viitor) o teza pe care o va relua in doua carti care au devenit antologice. Prima, publicata in 1947 – “Man and Temple in Ancient Jewish Myth and Ritual” (Omul si Templul in Ritualul si Mitul Iudaic Antic) si a doua, publicata in 1967 si republicata intr-o a treia editie in 1990, pe numele “The Hebrew Goddess” (“Zeita Evreilor”). Patai nu avea nici o treaba cu teologia si nici cu istoria; omul a fost antropolog, asa cum Darwin nu o avea nici cu istoria si nici cu teologia, fiind zoolog si biolog. Totusi implicatiile teoriilor si ale lui Darwin si ale lui Patai au fost destul de teologice sa zicem.

Sursa şi continuare articol, la Teofil 

Sfîntul Ştefan

Venind dinspre Muntele Măslinilor către Ierusalim, cobori o pantă destul destul de abruptă; laşi pe partea stîngă Grădina Ghetsemani, pe partea dreaptă Dominus flevit (Domnul a plîns) şi Mormîntul Fecioarei, traversezi o stradă, urci o colină de cîteva sute de metri şi ajungi în faţa uneia dintre cele opt porţi ale cetăţii: Poarta Sfîntului Ştefan, denumită în vremea stăpînirii otomane, Poarta Leilor.

Ştefan (stephanos în greceşte înseamnă coroană) a fost unul dintre cei şapte diaconi în Biserica Primară aleşi de Apostoli pentru a predica. Pentru că a fost unul dintre Ucenici, l-a urmat pe Iisus peste tot şi a fost martor la toate faptele Sale. Intrat în atenţia fariseilor, pînă la urmă Ştefan a fost adus în faţa lui Caiafa, cel care-l judecase şi pe Iisus şi acuzat de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu. Ştefan la rîndul său i-a acuzat pe acuzatorii săi: „Cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o!" (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Condamnat la moarte prin lapidare, a fost condus în afara  cetăţii şi ucis, devenind primul martir creştin care s-a jertit mărturisindu-L pe Iisus.

La mulţi ani! Ştefanilor şi Ştefaniilor.  

Iisus şi omul

Fragment din Decalog pentru Mileniul III

Dumnezeu s-a întrupat ca să lumineze viaţa umană, ba chiar ca să fie semnificaţia ei. Acest lucru trebuie crezut cu convingere profundă şi cu bucurie; trebuie trăit cu statornicie şi coerenţă; trebuie vestit şi mărturisit, în ciuda frămîntărilor vremii şi a ideologiilor opuse, aproape întotdeauna insinuante şi îngrijorătoare.

În ce fel este Iisus semnificaţia existenţei omului? El însuşi lămureşte, cu mîngîietoare claritate: „Tatăl Meu vă dă adevărata Pîine din cer. Căci Pîinea lui Dumnezeu este cea care coboară din cer şi dă viaţă lumiii (...). Eu sînt Pîinea vieţii; cel care vine la mine nu va flămînzi şi cel care crede în mine nu va înseta niciodată.” (Ioan 6, 32-35). Iisus vorbeşte simbolic, referindu-se la marea minune a manei dată de Dumnezeu poporului evreu la trecerea prin pustiu. E clar că Iisus nu înlătură grija normală şi căutarea hranei zilnice şi a tot ceea ce poate face viaţa omului mai avansată, mai evoluată, mai împlinită. Dar viaţa trece inevitabil. Iisus arată că adevărata semnificaţie a existenţei noastre pămînteşti se află în veşnicie şi că întreaga istorie umană, cu dramele şi bucuriile ei, trebuie văzută în perspectiva veşniciei.

Şi noi, ca şi poporul lui Israel, trăim pe pămînt experienţa Exodului: „pămîntul fîgăduinţei” este cerul.

Dumnezeu, care nu l-a părăsit pe poporul său în pustiu, nu-l părăseşte nici pe om în pelerinajul său pe pămînt. I-a dat o „pîine”, în stare să-l susţină pe drum: „pîinea” este Hristos. El este, înainte de toate, hrana sufletului, prin adevărul revelat şi apoi prin însăşi persoana sa, în Sacramentul Euharistiei.

Omul are nevoie de transcedenţă! Omul are nevoie de prezenţa lui Dumnezeu în istoria zilnică! Numai astfel îşi poate afla sensul vieţii! Iar Iisus nu încetează să le spună tuturor: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa (Ioan14, 6); „Eu sînt Lumina lumii; cel care mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12); „Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi alina!” (Matei 11, 28).

Ioan Paul al II-lea – PLANUL LUI DUMNEZEU, Editura Enciclopedică, 1999

Omul de zapada

N-a fost prea greu ca din genunea de întuneric să creez lumina.

N-a fost prea greu nici măcar să creez  lumea.

Am dat universului legi şi l-am lăsat să se dezvolte singur.

Apoi, am început să mă joc.

Am făcut pe o planetă micuţă un colţ de linişte unde să mă simt iar, fericit şi liber.

Ce altă treabă mai aveam?

Am făcut tot felul de figurine pe acea micuţă planetă, figurine cărora le-am insuflat viaţă şi le-am dat legi de perpetuare.

Apoi, am mai făcut ceva: am creat o fiinţă în care să mă pot oglindi.

I-am dat acelei fiinţe dreptul de a da nume tuturor figurinelor pe care le creasem înainte adică, i-am dat acelei fiinţe putere asupra lor.

Au mai  trecut cîteva clipe şi acea fiinţă, a încercat să-mi dea şi mie un nume adică, să mă ia şi pe mine în stăpînire.

Nereuşind, acea fiinţă a încercat să mă imite: acea fiinţă a început să creeze fiinţe după chipul şi asemănarea sa: roboţii.

De unde să ştie acea fiinţă că fără puterea absolută asupra firii, nici-o fiinţă nu poate fi decît un surogat?

Înţelepciunea aceasta, nu i-am dat-o acelei fiinţe.

Dar am găsit calea prin care acea fiinţă, să înţeleagă cît este de trecătoare.

Şi am dat copiilor acelei fiinţe, bucuria să creeze la vremea lor, atunci cînd sunt încă puri, adică le-am dat copiilor puterea de a crea omuleţi.

Omuleţi de zăpadă.

Omuleţi care atinşi de razele soarelui înţepciunii luminii, se topesc.

Se topesc şi dispar…

A înţeles acea fiinţă denumită OM, ceva din această lecţie?

Încă, nu.

Dar. Mă bucur tare mult că am sădit în fiecare dintre urmaşii omului, o sămînţă de fericire: ce poate fi mai frumos pe lumea creată de mine, decît bucuria unui copil purtător de mesaj Dumnezeiesc?