Secretul doctorului Honigberger – M. Eliade

  fragment

“Nu înţelegeam, şi ea stărui:                              

- Adevărul este că tata a dispărut, în înţelesul propriu al cuvîntului. Şi a dispărut, fără ca să-şi ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsîndu-şi toţi banii în sertarul biroului. Nu şi-a luat nici un act, n-a scos paşaport şi n-a scris nici-o scrisoare mamei sau vreunui prieten. E foarte greu  să înţelegi cît de misterioasă a părut dispariţia aceasta pentru cei care au cunoscut împrejurările. Tata ducea de cîţiva ani o viaţă destul de curioasă, aproape ascetică. Nu vedea pe nimeni. Ziua şi noaptea şi-o pertrecea în această bibliotecă şi în odaia lui de culcare, într-un pat de lemn, fără saltea şi fără pernă. Umbla foarte sumar îmbrăcat, într-un pantalon alb, sandale şi o cămaşă de in. Acesta era costumul lui de casă, de altfel vara şi iarna. Şi în acest costum, în care n-ar fi ieşit în stradă, a dispărut. N-am putut afla dacă a dispărul în cursul nopţii, plecînd de-a dreptul de-aici, din bibliotecă sau după ce s-a retras la el în odaie. Toată casa dormea la ora cînd, de obicei, îşi întrerupea el lucrul: la 3 dimineaţa. Peste două ceasuri, la 5, se deştepta, îşi făcea duşul şi rămînea multă vreme închis în odaia lui, meditînd. Aşa credeam noi, cel puţin, căci mamei nu-i spunea nimic. Se detaşase de lume, de familie. Cînd îl întîlneam, rareori, simţeam că iubirea lui nu se stinsese, dar era o altfel de iubire…

- Şi toate cercetările n-au dus la nici-un rezultat? întrebai eu. Nu i s-a dat nicăieri de urmă? E de necrezut că un om poate dispărea aşa, fără să lase nici un fel de urmă.

- Şi, cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut întocmai. N-am găsit nici un semn care să trădeze pregătirile lui de plecare. Şi aici şi în odaia de culcare, totul era în ordine; pe biroul ăsta cărţile şi caietele rămăseseră ca în fiecare seară, în iatac i-am găsit ceasul pe noptieră, cheile şi portofelul cu mărunţiş. Ca şi cînd ar fi dispărut în cîteva clipe, înainte ca să aibă timp de lămurire sau de iertare… Te-aş ruga numai să nu pomeneşti mamei nimic despre convorbirea noastră. Ea are anumite superstiţii şi nu vreau s-o mîhnesc neţinînd seama de ele…

- - -

O jumătate de ceas în urma mea, intră doamna Zerlendi.

- Îmi pare bine că vă văd lucrînd cu atîta intensitate, începu ea, dînd cu ochii de maldărul de caiete. Hîrtiile acestea n-au fost încă cercetate de nimeni, adăugă, roşind uşor. Nu trebuie să ţineţi seama de ce v-a spus ieri, fiica mea. Smaranda e o fire fantastică şi în închipuirea ei vede legături între lucruri care n-au nimic de-a face unele cu altele. Ea era un copil pe atunci. Şi pentru că Hans, logodnicul ei, a murit din imprudenţă la o vînătoare, după ce începuse să cerceteze şi el caietele acestea, Smaranda şi-a făurit o întreagă teorie. Ea crede că tot ce se leagă de Honigberger stă sub semnul unui blestem şi cei care-i cercetează arhiva, începînd cu soţul meu, suferă de tot felul de nenorociri; cam aşa cum se spune că s-a întîmplat cu cercetătorii mormîntului lui Tutankhamon. Dar astea sunt fanteziile ei şi a început să creadă în ele după ce a cetit nu ştiu ce cărţi despre Tutankhamon… Smaranda a rămas neconsolată după moartea lui Hans, în 1921; poate că datorită acestei mari dureri nu mai are, uneori, soimţul realităţii.

- - -

În după-amiaza aceea de toamnă ploioasă n-am găsit nimic în sertarul cu manuscrise, care să-mi indice altceva decît o înverşunată pasiune pentru studiul limbii sanscrite. Doar o simplă însemnare, pe prima pagină a unui caiet de exerciţii, mi-a atras o clipă atenţia. Erau cîteva cuvinte, tulburătoare însă pentru mine . Shambala = Agarttha = tărîmul nevăzut. “

Ce părere aveţi? Există acest tărîm? Poate un om să dispară pur şi simplu?