Ieri, azi, mîine

Aş fi preferat să trăiesc în vremuri normale, nu în vremurile în care peisajul politic este incandescent. Se pare că deocamdată, din gena educaţională a românilor lipseşte încă, şi asta de multă vreme, tocmai piatra de temelie a unui adevărat stat de drept. Ne învîrtim perpetuu, de sute de ani, în cercuri  lipsite de un minim alfabet al democraţiei. Trăim într-o societate captivă unor umori individuale ale unor indivizi care din punct de vedere etic, au un contur incert. Trăim din păcate, bucăţi de istorie fără un proiect comun. Dăm la fiecare patru ani de zile un cec în alb celor care ne promit cea ce ne place să auzim, fără să percepem că de fapt, pariul nostru pe cei aleşi este numai, prinsoarea la care pierdem de fiecare dată. Şi ne mirăm de sute de ani, că pulberea se alege de speranţele noastre învestite în viitor. Probabil că va trebui să inventăm un soi de săpun politic cu care spălăm această ruşine. Eu cred că merităm o altă soartă ca popor, ca neam, ca ţară. Dacă nu vom reuşi în scurtă vreme, să facem acest lucru, nu vom mai avea dreptul de a ne căina. Vă rog, dragilor: denunţaţi cîtă vreme mai este posibil, impostura. Vi se pare greu de făcut acest lucru elementar? Alte popoare au reuşit. Noi de ce nu am reuşi? Măcar urmaşii noştri să trăiască vremuri normale. De ce nu? Eu cred că este posibil. Cred că stă în puterea noastră, a tuturor, acest deziderat nobil. Voi, ce credeţi? Este posibil?