Gînd de 15 iunie

Începînd de azi, sînt mai bătrîn cu o zi decît fratele meu care pînă acum, era cu opt ani mai mare decît mine. Unde a zburat această vreme? Şi cînd? Nu ştiu. Ştiu cu maximă tristeţe că fratele meu nu-mi mai poate transmite salutări, decît în oniricul viselor în care mă vizitează. Tare mi-este dor de fratele meu. Îmi este un dor cumplit. Fire veselă, bon viveour, spunea adesea cînd venea vorba despre moarte: vă duc crucea la toţi. Nu cred că dacă a plecat primul dintre noi, fraţi şi surori, a greşit: cred că ne duce crucea pe cealaltă lume. Pe lumea asta, eu o voi conduce în locul său la altar pe nepoata mea, fiica sa. Îmi revine această onoare. Îl voi reprezenta pe lumea aceasta, aşa cum şi el ne duce crucea pe lumea cealaltă. Te iubesc, frate al meu. Ultimele sale vorbe, au fost: azi este ziua în care mor geniile. A ştiut pînă în ultima clipă că ultima sa zi pe lumea aceasta, este ziua în care a murit geniul poeziei româneşti, Eminescu. A ştiut. În felul său, fratele meu a fost un geniu. A avut un talent la desen ieşit din comun, un talent pe care l-a luat în derîdere, întotdeauna. N-a încercat niciodată să-şi valorifice talentul. A preferat să-şi trăiască viaţa, ardent. Te salut, frate al meu! Te salut şi te asigur că fiica ta, nepoata mea preferată, este pe mîini bune. Odihneşte-te în pace.