Redau încă un mic fragment din cartea domnului Liiceanu, Estul naivităţilor noastre (pagina 348):
“- Cum vă împăcaţi cu jurnalul modern – blogul? Aţi fost
vreun moment tentat să-l încercaţi?
- Nu, n-am fost, pentru că aparţin unui model cultural care
s-a format înainte de apariţia blogului. În acest model, cartea deţine poziţia
centrală. Nu mă pot desprinde încă de prestigiul cărţii. Blogul plăteşte
spontaneitatea şi viteza comunicării cu un grad mare de efemer. Cartea se
deschide ce-i drept, mai greu, dar, odată gestul deschiderii făcut, ea realizează
un grad de complicitate cu cititorul pe care blogul nu-l poate obţine. La carte
te poţi întoarce, o poţi redeschide după pofta inimii, poţi marca pasaje din
ea… Nu cred că la un text postat pe un blog, odată consumată prima întîlnire,
apuci să te mai întorci. Blogul este extinderea spiritului consumerist în lumea
spiritului. Cărţile nu se aruncă după prima folosire.”
Nu este singurul motiv pentru care uneori, mă despart de
ideile domnului Liiceanu. Şi eu iubesc mult mai mult cartea tipărită dar asta
nu mă împiedică să citesc şi on-line, cărţi la care altfel, nu am momentan,
acces; exemple puteţi găsi pe Scribd şi nu numai.
Revenind la blog. Nu cred că blogul păcătuieşte prin efemer.
Prin efemer păcătuieşte – cred eu – mult mai mult, e-bookul, pe care în treacăt
fie spus, domnul Liiceanu îl promovează constant şi în virtuţile căruia crede
cu tărie. Nu insist.
Ideea aceasta - dihotomia între tipăritură şi alte moduri de
exprimare, eventual blog - nu este foarte nouă, a fost excelent exprimată şi de
Umberto Eco în cartea sa, Apocaliptici
sau integraţi. Apocalipticii fiind cei care nu cred în variantele
alternative de comunicare, iar integraţii fiind tocmai cei care le utilizează;
asta pe foarte scurt.
În definitiv, întrebarea mea, este: de ce blog?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu