Parabola lui Cervantes şi a lui Don Quijote / BORGES

            Sătul de pămînturile Spaniei, un bătrîn oştean al regelui încearcă să-şi găsească desfătarea în vastele geografii ale lui Ariosto, în acea vale a lunii unde sălăşluieşte timpul care-a fost risipit de vise şi în idolul de aur al lui Mahomed răpit de Montalban.

            Într-o blajină ironie faţă de sine imaginează un cavaler naiv care, cu mintea tulburată de lectura acelor miracole, porneşte să caute aventuri şi vrăji în locuri prozaice numite El Toboso ori Montiel.

            Înfrînt de realitate, de Spania, Don Quijote se stinge din viaţă în satul său natal, către 1614. şi prea puţin va izbuti să-i supravieţuiască Miguel de Cervantes.

            Pentru amîndoi, pentru visător şi visat, toată această urzeală a fost întemeiată pe opoziţia a două lumi : lumea ireală a romanelor cavalereşti, lumea cotidiană şi comună a veacului al XVII-lea.

            N-au bănuit că anii vor sfîrşi prin a şlefui discordia, n-au bănuit că şi la Mancha, şi Montiel, şi uscatul chip al cavalerului vor fi, pentru viitorime, nu mai puţin poetice decît călătoriile lui Sindbad sau vastele geografii ale lui Ariosto.

            Pentru că la începutul literaturii se află mitul, şi tot astfel şi la sfîrşitul ei.

Fragment din Cartea de Nisip.