Totul e îngăduit?

- Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit.

Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştile nu mai au nici un rost, poţi face – netulburat – orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul e posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa – sunt şi ele neplăcute cînd trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu şi eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească.

Iubitorii de raţiune şi dreptate – printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii – ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decît oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu mai fie îngăduit chiar orice.

(Oare Troţki şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist fost – aşa, niţel – bucuroşi că există totuşi ţări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?)

Fragment din Junalul fericirii – pag. 269 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.