şi prima zi de revenire în România anului 2013.
Scurtă paranteză.
N-am să pricep niciodată de ce indiferent de ora la care te
cazezi într-un hotel, trebuie să eliberezi camera invariabil, pînă la ora 12
am. Mi se pare o nesimţire şi o furăciune: în definitiv, plăteşti camera
respectivă pe intervale de timp de cîte 24 de ore; pur şi simplu, mă simt
frustrat că mi se spune că pot lăsa bagajele într-o cameră anume destinată, dar
nu mă mai pot folosi de facilităţile unui tratament civilizat (baie de exemplu),
în intervalul de timp pentru care am plătit. Concret: mi se pare o barbarie să
plec din camera de hotel la ora 12 dimineaţa, deşi am fost cazat la ora 19
seara, de exemplu. De ce-mi fură hotelierii acest interval de timp? Închei
paranteza.
La subiect. După ultimul mic dejun, revenim în cameră şi ne
facem bagajele pe care le predăm la recepţia hotelului unui om cumsecade care
ne înmînează un tichet pe baza căruia le vom putea recupera. Pînă la ora 19
fără un sfert, cînd va veni autobuzul care ne va transfera la aeroport, vom
profita de ultimele ore petrecute la Praga. Facem iar, agale, o plimbare prin
centrul vechi al oraşului. Ne uităm iar, la minunatele sale clădiri. Remarcăm
că totuşi, forfoteala din ajun nu mai este ce-a fost. Revelionul a trecut,
lumea pare să se fi calmat. N-o să intru în prea mari detalii dar, am hotărît
să mai facem o incursiune către Castel. Am fost norocoşi pentru că am ajuns
acolo exact la timp să vedem cum se schimbă garda. Nu pot să spun altceva decît
că, schimbarea gărzii este un spectacol în sine. Am încercat să filmez dar, mulţimea de oameni prezentă acolo m-a
împiedicat să filmez acest spectacol în mod cumsecade.
Am refăcut drumul dinspre Castel către Podul Carol, am
revăzut Piaţa de Crăciun cu Primăria lîngă care este Turnul cu ceas, am ajuns
iar în Piaţa Republicii în care este Castelul Republicii, am rătăcit iar pe
străduţele laterale pînă am ajuns iar, la Piaţa Venceslas. Ajunşi aici, după
cîteva tentative de a găsi un restaurant care să-i tolereze şi pe păcătoşii de
fumători, am avut noroc: am descoperit un local care care ne-a primit cu
ospitalitate şi pe noi; aici am păpat cea mai bună variantă de „knee pork”.
Banalul ciolan de pork (romînesc), a căpătat aici noi valenţe; şi nu mă mai
obosesc să descriu cum a fost acel ciolan de 1300 de grame copt în pielea sa
(şorici) la proţap, asezonat cu boluri în care diverse soiuri de sosuri bazate
pe hrean şi cu maioneze dibace, l-au întregit. Vă spun numai că, acest
restaurant a fost vizitat şi încă mai e, de foarte multe personalităţi ale
culturii ceheşti; plus de foarte mulţi sportivi de maximă performanţă din
Cehia. Am poze dar, nu cred că trebuie să le arăt. Ştiu .-sau sper- că mă credeţi pe cuvînt. J
Ce-ar mai fi de spus? Aproape nimic. Am mers la hotel, am
fost ambarcaţi într-un autobuz, am mers la aeroport. Unde am avut surpriza să
vedem pe pielea noastră că cehii, nu ne deosebesc pe noi românii, de ruşi; am
fost nevoiţi să stăm la o coadă interminabilă la un ghişeu care în afară de
România, afişa cu nonşalaţă destinaţii către Rusia. UE? Da! dar nu şi în mintea cehilor, pentru
români.
Iar la aeroportul Otopeni, funcţionează aceeaşi mafie care a
ucis-o pe acea tînără japoneză.
