Catedrala Sf. Barbara din Kutna Hora, Cehia

Life in Pictures, provocarea lui Costin Comba 

Cu asta, pun punct relatării din Cehia. 

Pentru cei cu nervi tari, mai am cîteva imagini AICI 

Ultima zi la Praga,

şi prima zi de revenire în România anului 2013.

Scurtă paranteză.

N-am să pricep niciodată de ce indiferent de ora la care te cazezi într-un hotel, trebuie să eliberezi camera invariabil, pînă la ora 12 am. Mi se pare o nesimţire şi o furăciune: în definitiv, plăteşti camera respectivă pe intervale de timp de cîte 24 de ore; pur şi simplu, mă simt frustrat că mi se spune că pot lăsa bagajele într-o cameră anume destinată, dar nu mă mai pot folosi de facilităţile unui tratament civilizat (baie de exemplu), în intervalul de timp pentru care am plătit. Concret: mi se pare o barbarie să plec din camera de hotel la ora 12 dimineaţa, deşi am fost cazat la ora 19 seara, de exemplu. De ce-mi fură hotelierii acest interval de timp? Închei paranteza.

La subiect. După ultimul mic dejun, revenim în cameră şi ne facem bagajele pe care le predăm la recepţia hotelului unui om cumsecade care ne înmînează un tichet pe baza căruia le vom putea recupera. Pînă la ora 19 fără un sfert, cînd va veni autobuzul care ne va transfera la aeroport, vom profita de ultimele ore petrecute la Praga. Facem iar, agale, o plimbare prin centrul vechi al oraşului. Ne uităm iar, la minunatele sale clădiri. Remarcăm că totuşi, forfoteala din ajun nu mai este ce-a fost. Revelionul a trecut, lumea pare să se fi calmat. N-o să intru în prea mari detalii dar, am hotărît să mai facem o incursiune către Castel. Am fost norocoşi pentru că am ajuns acolo exact la timp să vedem cum se schimbă garda. Nu pot să spun altceva decît că, schimbarea gărzii este un spectacol în sine. Am încercat să filmez  dar, mulţimea de oameni prezentă acolo m-a împiedicat să filmez acest spectacol în mod cumsecade.

Am refăcut drumul dinspre Castel către Podul Carol, am revăzut Piaţa de Crăciun cu Primăria lîngă care este Turnul cu ceas, am ajuns iar în Piaţa Republicii în care este Castelul Republicii, am rătăcit iar pe străduţele laterale pînă am ajuns iar, la Piaţa Venceslas. Ajunşi aici, după cîteva tentative de a găsi un restaurant care să-i tolereze şi pe păcătoşii de fumători, am avut noroc: am descoperit un local care care ne-a primit cu ospitalitate şi pe noi; aici am păpat cea mai bună variantă de „knee pork”. Banalul ciolan de pork (romînesc), a căpătat aici noi valenţe; şi nu mă mai obosesc să descriu cum a fost acel ciolan de 1300 de grame copt în pielea sa (şorici) la proţap, asezonat cu boluri în care diverse soiuri de sosuri bazate pe hrean şi cu maioneze dibace, l-au întregit. Vă spun numai că, acest restaurant a fost vizitat şi încă mai e, de foarte multe personalităţi ale culturii ceheşti; plus de foarte mulţi sportivi de maximă performanţă din Cehia. Am poze dar, nu cred că trebuie să le arăt. Ştiu .-sau sper-  că mă credeţi pe cuvînt. J

Ce-ar mai fi de spus? Aproape nimic. Am mers la hotel, am fost ambarcaţi într-un autobuz, am mers la aeroport. Unde am avut surpriza să vedem pe pielea noastră că cehii, nu ne deosebesc pe noi românii, de ruşi; am fost nevoiţi să stăm la o coadă interminabilă la un ghişeu care în afară de România, afişa cu nonşalaţă destinaţii către Rusia. UE?  Da! dar nu şi în mintea cehilor, pentru români.

Iar la aeroportul Otopeni, funcţionează aceeaşi mafie care a ucis-o pe acea tînără japoneză. 

Karlovy Vary

Autocarul opreşte într-un loc strategic: locul de unde se pot lua autobuze pentru toate colţişoarele staţiunii sau locul de unde poţi începe o promendă per pedes, aşa cum vom face şi noi. Vechea denumire a staţiunii, Karlsbad, vine de la numele Regelui Carol al IV-lea, rege care a descoperit-o în timpul unei vînători de cerbi.

Localitatea se află la o distanţă de 125 de kilometri de Praga, şi este situată la poalele Munţilor Metaliferi, la vărsarea rîului Tepla în Eger. Renumită pentru cele 12 isvoare termale curative, Karlovy Vary oferă tot timpul anului tratament balnear şi diverse distracţii. Tot aici se desfăşoară celebrul Festival de Film. Toate aceste lucruri le-am aflat de pe internet, pentru că tocmai am descoperit că nu mai avem nevoie de dădacă. Pe cont propriu transportul ne-a costat cam 25 de euro, în timp ce cu dădaca am plătit pentru Kutna Hora (aflată la numai 60 de km.), 70 de euro. Bye bye, nany, bye bye! 

Cum am coborît din autocar, am privit la hărţile expuse pe nişte panouri. Nişte beţivani au venit imediat să-şi ofere serviciile de ghid.  Ce era să facem? Pur şi simplu am plecat de acolo. Am mers agale pe cîteva străzi admirînd vitrinele unor magazine bine ferecate. Am ajuns repejor la rîul Tepla pe malurile căruia mulţime de oameni se plimba de colo colo. Dacă priveşti rîul în aval, pe partea dreaptă se ridică muntele pe versanţii căruia sute de clădiri una mai frumoasă decît cealaltă domină maiestuoase de la înălţime. Magazine de tot felul şi hoteluri peste tot. Ian te uite ce vedem: Hotel Romania! Intru şi întreb ceva pe româneşte. Ar fi meritat să vedeţi ce mutră a făcut recepţionera. Nici măcar moldo-rusoaică nu cred că era.  Cer politicos o hartă a staţiunii şi întreb dacă restaurantul lor tolerează fumătorii. Cu o engleză surprinzător de bună îmi răspunde că da, în timp ce-mi dă o hartă destul de anemică; decît nimic… Bag un ochi în restaurant şi dau să fug. Recepţionera mă asigură că totul este OK! Promit să revin şi o tulim din spelunca aia de trei stele, cu mare viteză. M-am cam lămurit eu cum este cu stelele astea aşa că nu, mulţumesc frumos.

Foarte multe nu ai de făcut acolo dacă nu stai decît cîteva ore. Ar fi meritat să ne cocoţăm cu autobuzele sus, pe munte dar, nu mai aveam nici-un chef de aşa ceva. Poate, altădată. Care va să zică ne făcurăm o idee şi despre cum arată această vestită şi foarte scumpă staţiune, plină ochi în timpul verii cu cei mai bogaţi dintre bogătaşii americani. În acest sezon era peste tot, plin de ruşi. Se pare că tot ruşii deţin şi bună parte dintre restaurantele şi hotelurile de pe aici. Restaurantele-s pline ochi, iar ruşii nu admit numai două persoane la o masă de patru. Găsim pînă la urmă un restaurant cochet mai către marginea staţiunii, unde am fost întîmpinaţi cu mai multă omenie şi unde am ospătat pe cinste. Plus cîteva beri bune de numa numa. 

S-a întunecat bine de tot aşa că, hai la Bus Terminal unde ajungem tocmai bine pentru cursa de la ora 18 care ne va duce înapoi, „acasă”, la Praga. Două cuvinte despre compania de autocare denumită „Student Agency” cu care am mers noi dus întors: este un exemplu de transport pus în slujba unui turism civilizat, deci în slujba măriei sale turistul. Probabil că trenul ar fi fost ceva mai ieftin dar, eu recomand călătoria cu această agenţie, celor care veţi ajunge pe acele tărîmuri de vis: să călătoriţi bine! 

- - -

Ceva poze deocamdată, AICI Vor mai fi. 

Praga, file de poveste 7

După ce-am petrecut „Boschetalionul” ne-am retras strategic, la hotel. Am plonjat iar, într-un somn (aparent) fără vise. Mini-excursia noastră la Praga, se apropie implacabil, către sfîrşit... He he. Mai avem totuşi cîte ceva de făcut pe pămîntul cehesc. Mai întîi, excursia la Karlovy Vary. Apoi, încă un tur per pedes prin acest superb oraş, Praga. Să le luăm pe rînd.

Dimineaţă, întreb la recepţie cum putem ajunge la Terminal bus Florence. Amabilă, fata de la recepţie – una dintre nenumăratele cehoaice frumoase întîlnite în Praga – ne lămureşte: cu metroul de la staţia Mustek din apropierea hotelului, pînă la Terminal bus Florence; apoi, cu unul dintre autobuzele care merg acolo. Limpede? Foarte clar! Ca să fie şi mai limpede, ne înmînează o hartă a metroului praghez.

La metrou, încep lupta cu maşinăriile care vînd tichete de călătorie. Sigur că mă descurc dar, ideea asta tot mă enervează: nu înţeleg şi bună pace de ce maşinăriile trebuie să înlocuiască OMUL, chiar peste tot. E limpede că-s depăşit de epoca în care trăiesc. Am mai spus că a început să moară lumea noastră... în fine. Biletele de călătorie cu metroul, sunt pe categorii de vîrstă şi de durata călătoriei. Pentru jumătate de oră de mers cu metroul, plătim 24 de coroane, adică 1 euro de fiecare. Vorba vine jumătate de oră; am mers numai două staţii. Metroul este compus din trei magistrale care în centrul oraşului se întretaie în trei puncte de legătură: Mustek, Florence şi Muzeum, are 52 de staţii şi se lucrează în continuare intensiv. Lor nu le-a tăiat nimeni fondurile. Linia pe care mergem noi este marcată cu galben, celelalte find marcate cu roşu şi cu verde. Este destul de simplu să te orientezi, fiecare staţie fiind dotată cu indicatoare şi cu scheme explicite. Lucrare nu glumă: fluviul Vltava fiind subtraversat în nu mai puţin de patru locuri, iar una dintre magistrale merge pînă la Castel, deci urcă o pantă respectabilă.

La Florence, ieşim cu escaladorul de mare viteză la suprafaţă şi nimerim exact la terminalul de autobuze; îngerul nostru păzitor, ne veghează atent.  În agenţie suntem pasaţi de la un ghişeu la altul pînă cînd o fătucă – blondă evident – înţelege ce vrem şi într-o engleză chinuită ne cere 310 coroane pentru două bilete. Călătoria va dura cam două ceasuri şi cum am plecat tîrzior de la hotel, vom ajunge pe la ora 13:30. Ne aşezăm în faţă pe primele scaune dar un nene cu un tabel în faţă ne goneşte imediat la locurile noastre: 17 şi 18. Nenea ăsta ne dădăceşte (pe toţi cei circa treizeci şi ceva de călători) de parcă am fi într-un avion iar el ar fi stewardul. Ne dădăceşte de pomană pentru că numai el pricepe ce vrea să spună pe limba sa. Ca în bancul acela: - vorbeşti engleza? - eu o vorbesc dar nu pricepe nimenea ce spun. J Repejor traversăm unul dintre podurile de peste Vltava şi după ce străbatem un tunel ne îndreptăm spre marginea oraşului. Au apărut pe lîngă clădirile vechi şi vilele care fac farmecul Pragăi şi blocurile de locuinţe socialist-muncitoreşti pe care le ştim atît de bine de-acasă. Şi aici, la periferie, este curat peste tot. Ordine. Adică pur şi simplu, civilizaţie.

Primele zile noi ne-am tot învîrtit prin centrul vechi al oraşului, pe un areal de maxim 2-3 % din cît reprezintă Praga. Ca şi Atena sau Barcelona, Praga se  întinde pe orizontal. N-am văzut zgîrie-nori, nici clădiri cu mai mult de 7-8-10 etaje. Aici, la periferie, străzile sunt mult mai largi decît strîmtoşenia din centru.

Nenea stevardul a început să mîrîie ceva la microfon. Naiba ştie ce spune el acolo dar, autocarul opreşte şi văd pe partea dreaptă, aeroportul Vaclav Havel. E bine de ştiut. Dacă
Eva (ghida vorbitoare de limba română) ne abandonează şi mîine, ştim ce avem de făcut.

Bon. Care va să zică, nenea stevardul are şi ceva cafele şi ape de distribuit. Eu spun „mineral water”; el spune pe ceheşte habar n-am ce; eu spun „no sparkling”; el spune cam aşa ceva: „tuev”; eu ridic a mirare din sprîncene; el îmi arată toate degetele de la ambele mîini plus două policandre. Aha, deci a vrut să spună „twelve”. Îi dau banii şi figura i se umple de fericire! Deci, asta era: money, money, money. J Rajec scrie pe eticheta sticlei. Rece şi bună! În stînga noastră, sorele se luptă cu ceva nori către care văd îndreptîndu-se un avion. De unde vii, unde te duci, tu avion cu călători ce se plimbă printre nori? Mîine va veni şi rîndul nostru, n-ar mai fi venit...

A cam trecut prima oră şi am ieşit de pe autostradă de vreo zece minute. Tocmai trecem în goană pe lîngă fabrica de bere Krusovice în curtea căreia o mulţime de autocamioane se înfruptau din stivele de butoaie de bere frumos aşezate milităreşte în lumina unor reflectoare puternice. Chiar îl văd pe nenea stewardul că-i duce nu ştiu cui o cutie de bere. Cam devreme, spun în sinea mea, de parcă m-aş pricepe la bere J . Autocarul a încetinit pentru a trece de o cale ferată cu care şoseaua se intersectează. Va să zică acilea n-aţi fost în stare să faceţi un pasaj sau cam aşa ceva? Ruşine! J Serios vorbind, mai sunt multe lucruri de făcut şi pe aceste meleaguri dar, parcă se vede ceva mai multă bunăvoinţă.

Nu ştiu cum este la nivel înalt şi nici n-am chef să aflu dar la nivel mic, şi pe aici corupţia este la ea acasă. N-am primit bon pentru CHANGE nici măcar la hotel, n-am primit bon în cîteva restaurante, etc. Dar, nu mi s-a în tîmplat pe nicăieri să fiu întrebat dacă n-am nu ştiu cîţi firfirici ca să primesc rest la nu ştiu ce bancnotă. Primeşti rest pînă la ultima coroană şi dacă vrei tu să dai un mic ciubuc este bine primit; dacă  nu, nu te boscorodeşte nimeni dacă nu „laşi” ceva.

Acum suntem în plină cîmpie şi văd pămîntul arat. Ici colo se văd cîteva petece de zăpadă. Alte ogoare sunt acoperite cu un covor vegetal marunt dar nu ştiu dacă-s culturi sau numai păşuni. Oricum, arată bine. Chiar mă întrebam de ce nu văd culturi de hamei. Gata! Le-am văzut şi p’astea. Nu puteau lipsi din patria care dictează preţul berii pe plan mondial, nu? Şi mai observ un lucru interesant: foarte multe păduri tinere şi foarte tinere se succed de-a lungul drumului. Cum ar veni, la cehi se poartă zicala: noi plantăm nu defrişăm! Şi iară văd hamei, covor verde, pămînt arat. Pămînt în paragină? Nu există! Ce nu-mi place mie este că cerul s-a acoperit cu nori negri printre care două-trei raze de soare abia mai răzbat, exact cînd în sfîrşit, intrăm în Karlovy Vary. 

Praga, file de poveste 6

Cum ne-am trezit, am şi aruncat ochii pe geam să vedem cum este vremea. Este senin şi nici prea frig, deci vremea este tocmai bună pentru o plimbare la Kutna Hora - link. Cum pînă vine autocarul mai este destul timp, dăm o raită pe străzile din jurul hotelului, cele încă necercetate ieri şi alaltăieri. Acelaşi melanj de clădiri impunătoare cu stiluri arhitecturale diferite; mai este şi cîte-o clădire ceva mai coşcovită dar, nu mai contează. Pe ansamblu, Praga arată lumii o faţă de oraş civilizat şi curat, cu mici excepţii: pe străduţele mai lăturalnice mai este loc şi de mai bine. Pînă să ajungem la metrou (pe 1 ianuarie, cînd vom merge la Karlovy Vary) văd că transportul în comun este asigurat de tramvaie mai vechi sau mai moderne care circulă destul de des. Şi cum tot mai avem ceva vreme, intrăm într-o cafenea care se-ndură şi de păcătoţii de fumători. Două expresso şi o apă minerală ne-au costat ca la Salonic vizavi de Turnul Alb: 10 euro dar acolo cel puţin, priveliştea era grozavă.

- - -

Cei 7 magnifici care vor cuceri Kutna Hora, sunt preluaţi de un microbuz, duşi la o agenţie de turism şi ataşaţi unui grup de 10 ruşi, grup păstorit de o rusoaică tînără şi corpolentă. Arătăm hîrtiile primite în seara trecută şi după cîteva telefoane de lămurire ni se spune: haraşo. Fac o mutră complet nedumerită şi doamna respectivă spune: OK! Aşa mai merge, draga noastră. La drum!

După cîteva întortocheli pe străzile Pragăi, traversăm unul dintre podurile de peste Vltava şi vedem din autocar Cartierul Evreiesc. Poate îl vom vizita altădată... Ne îndreptăm către periferie trecînd peste cel mai înalt pod din Praga, pod ridicat la 42 de metri deasupra unui cartier de case. Ghida vorbeşte alternînd propoziţii în rusă cu propoziţii spuse rar, într-o engleză acceptabilă. 

Ne bombardează cu informaţii despre Cehia, Praga şi despre Kutna Hora. Autostrada arată excelent, iar în stînga şi în dreapta se văd ogoare lucrate cu conştiinciozitate alternînd cu pădurici tinere.

Am ieşit de pe autostradă, iar drumul pe care suntem acum, la intersecţii este prevăzut cu sensuri giratorii; simplu şi eficient. Acolo unde-s necesare, sunt desigur pasaje de trecere supraterane. Din spusele ghidei, reţin că acest oraş a fost vreme de 250 al doilea ca importanţă în Cehia, după Praga, datorită minelor de argint. Aici au fost bătute monedele cu largă circulaţie, groszul iar mai tîrziu, talerul. Vom opri mai întîi la Osuar, respectiv Capela cimitirului, unde se pot vedea (sau admira) nişte aranjamente artistic alcătuite din craniile şi scheletele a mii de oasmeni. Pare macabru dar, nu este deloc. Şi nu este singurul Osuar de acest fel din lume. 

Apoi, mergem să vedem Catedrala Sfînta Barbara, patroana minerilor. 

după care facem un tur al centrului vechi al oraşului.

Fac o surtă paranteză. Pot spune fără teama de a greşi că toţi cei care laudă locurile în care se poate face turism în România ar trebui ca mai înainte de a vorbi să viziteze măcar cîteva locuri fără prea mare rezonanţă în lumea civilizată, cum este şi acest mic orăşel provincial, Kutna Hora, orăşel de care nu auzisem pînă acum şi fac pariu că nici mare parte dintre cei care citesc aceste rînduri. Un lucru este cît se poate de limpede: fără transport eficient între localităţi, fără punerea în valoare a unor obiective fie ele şi minore, fără locuri de cazare şi masă cumsecade la preţuri rezonabile, degeaba ai peisaje de vis. Turismul înseamnă altceva decît zgîiala cu ochii pierduţi în zare către frumuseţea dăruită de Dumnezeu, plaiurilor româneşti. Gata paranteza.

Inevitabil, plimbarea s-a terminat. Avem o pauză de masă de circa o oră după care valea, către Praga că ne-aşteaptă revelionul despre care am relatat AICI. Chiar în centrul acestui orăşel simpatic, intrăm într-o pizzerie (n-avem vreme să căutăm alt fel de restaurant) spunem că suntem presaţi de timp şi suntem serviţi în timp record. Ni se aduc două pizze cît roata carului. Imposibil de mîncat mai mult de una, pentru amîndoi. Sunt prea mari pizzele? Nu-i nimic. Luăm una dintre ele, la pachet. Nu ştiu care dintre cerşetorii prosternaţi o va primi dar, sigur unul dintre aceştia, o va avea drept cină de Revelion. La revedere Kutna Hora!

Iar s-a lăsat seara devreme dar, vremea este incredibil de frumoasă. Ghida chiar s-a minunat. Ne-a spus că de obicei, la Kutna Hora în acest anotimp ori ninge, ori plouă; soare se vede foarte rar, iar soarele de azi, aproape niciodată. Apropo de preţuri: două pizze cu diametru de 50 de cm (cu de toate), două pahare cu vin roşu excelent şi o bere, 420 de coroane, aproximativ 17 euro. Vi se pare excesiv?

Ajunşi la Praga în centru, cei şapte români plus ghida, coborîm. Întreb de Karlovy Vary. Mergeţi voi frumuşel ori la gară ori la Terminal bus Florence şi vă descurcaţi precis. Aşa vom şi face. Happy New Year!

Căutăm un „prosternat”. Nici urmă de ei. Poliţia patrulează şi se pare că i-a alungat. Găsim totuşi un amărît care tocmai scotocea într-o ladă de gunoi. I s-au aprins ochii cînd a primit acea pizza nou-nouţă. Happy New Year!

În cameră ne aştepta biletul cu rezervarea pentru Revelion. Happy New Year! 

Praga, file de poveste 1

Abia am revenit acasă şi încă nu am făcut ordine printre notiţe, poze, clipuri şi amintiri. Nu mai dau doi bani pe politică şi mai ales pe politicienii din România aşa că nu prea voi mai ţine cont o perioadă de timp de treburile cetăţii. Aştept să se mai dezmeticească şi unii dintre compatrioţi deşi, mari nădejdi nu-mi (prea mai) pun. Cel puţin, asta-mi propun deocamdată. Consemnez cu tristeţe moartea lui Sergiu Nicolaescu, fără să comentez nici despre omul, nici despre artistul nici despre politicianul care a fost. RIP!

Revenind la poveste, trebuie să o luăm gospodăreşte, cu plecarea. Deci:

Este ora 14, sîmbătă 29 decembrie 2012 şi ne pregătim să evadăm cîteva zile din monotonia bucureşteană către Praga, oraş unde vom petrece un inedit şi spectaculos, sperăm noi, Revelion 2013. Am scăpat de cerberii de la „CE CHIN” şi ne-am instalat în sala de aşteptare. Un soare incredibil scaldă sala de aşteptare cu razele sale orbitoare. Este prea cald – dar nu de la soarele cu dinţi de-afară ci – de la instalaţia de aer condiţionat setată pe cald în exces; am şi transpirat puţin dar, ăsta să fie tot necazul… 

Citeşte mai departe AICI 

Boschetalionul

La mulţi ani! Şi bine v-am regăsit. Nu ştiu cum aţi petrecut voi dar noi, Revelion inedit am vrut, Revelion inedit am avut. J Abia întorşi de la Kutna Hora (un oraş despre care voi povesti ulterior) am găsit în cameră un bilet care ne anunţa ceremonios că suntem aşteptaţi pentru cina festivă de Revelion la ora 19 şi că avem reţinută masa nr. cutare. Nu-i prea devreme? O fi, n-o fi, ne-am conformat, ne-am pus la ţol semi-festiv (dacă ar fi fost cazul, avea Silvia şi o rochie de rupt gura tîrgului J ) şi am coborît la sala de mese.

Pustiu de să nu-ţi vină să crezi că era totuşi, ajunul Revelionului. Ei şi? Fiecare face numai ce vrea în seara de Revelion. Aşa şi noi. Am ciocnit fuguţa paharul de şampanie de la început, apoi am aşteptat bucatele; starter: Duck gelantine with beetroot sauce; soup: Strong beef broth softened egg yolk; main course: Rump steak with grilled rosemary potatoes and cherry sauce, asortat cu Pinot Noir 2010, selection of grapes; dessert: Fried pear in cognac batter with coriander caramel + Caramel Latte macchiato. Astea erau incluse. La liber, fiecare putea să mai comande cît şi ce dorea pe punga proprie. Buuuuun.

Cum atmosfera numai de sărbătoare nu era, asm păpat cîte ceva din bucate, am schimbat cîteva vorbe cu vecinii, am cascat a plictiseală (nu muzică, nu dans, nu nimic-nimic-nimic) şi deşi nu ne dădea nimeni afară, auzind chiuiala de pe străzi am zis: hai frate să vedem şi noi care va să zică, ce-o fi acela un boschetalion. J Şi am văzut: kilometri întregi de străzi frumos luminate, pline ochi cu tot felul de oameni care se veseleau, mîncau cîrnaţi şi tot ce mai ofereau tarabagii, beau direct din sticle fiecare ce avea şi rîdeau fericiţi cu gura pînă la urechi. Pe marginea străzilor, cei care aveau ceva mai multe parale sau norocul de a mai găsi loc liber pe la mesele de la restaurantele de tot soiul, sorbeau alene din pahare sau mestecau şi ei vîrtos, ce aveau prin farfurii.

Singura deosebire faţă de seara trecută, erau artificiile şi atîta tot. Artificii care au culminat cu un adevărat concert de lumină, tunet şi culoare, exact la miezul nopţii cînd toată lumea se pupa cu toată lumea şi se veselea de numa numa. J

Care va să zică ăsta-i boschetalionul? Bon. Trecut la răboj. Primul şi ultimul din viaţa noastră, tocmai s-a încheiat. Se spune că-i bine să gîndeşti temeinic ce-ţi doreşti. Revelion inedit am vrut, Revelion inedit am avut! Şi totuşi, a avut şi acest soi de Revelion farmecul său numai că eu nu-mi mai doresc aşa ceva, fie acest fel de petrecere de an nou, chiar şi în minunatul oraş Praga, oraş mirific despre care voi mai povesti.

La mulţi ani! J