Valencia. Ness Restaurant

E vremea prînzului, de pick-nick am scăpat așa că, ochim o terasă. Mă uit pe meniu, meniu fix de cantină, nu, mulțumim frumos. Alături, altă terasă (e plin de terase, baruri, cofetării, restaurante peste tot). Cer un meniu, pare îndestulător, prețuri cumsecade, aici este de noi! Apare un tuciuriu și mi se cam taie cheful. O fi vreun restaurant arăbesc iar eu voi contribui la efortul financiar al teroriștilor? Hm? În fine! Numai că: greu se mai înțeleg un arab-glez cu un rom-glez. Silvia vrea piept de pui, eu vreau cod, nu mai are cod, e bun și swordfish, nu? J. Întreb de vin roze, numai că tocmai atunci trece o fanfară pe lîngă noi și s-a ales praful de firava noastră comunicare J. Arămiul dispare și reapare cu o sticloanță deja desfăcută. Îmi toarnă un pahar și dispare. Circumspect, încă nu mă ating de vin. Întreb prudent cît costă și abia după ce-i dau tuciuriului hîrtie și creion, aflu: 2,75/pahar.

Bun așa. Avea să fie 3,50 dar, ce mai contează? Cer și apă minerală cu gaz nu de-aia leșinată, apă așa zis plată care nu-mi place nici de frică, are, ne aduce, e bună, cer și gheață cuburi și mi-aduce, pare totul în regulă. Nu-mi mai pasă cît ne va taxa la urmă. Nimic n-o să ne strice bucuria de a prînzi în Valencia, într-o zi însorită, în penultima zi de vacanță, pe pămînt spaniol. Viața este totuși prea frumoasă ca să te împiedici de mici sîcîieli. În fine. Iată că apare o figură ceva mai luminoasă, un nene care mă întreabă într-o engleză curățică dacă pot confirma ce-i comandasem tuciuriului. Sigur că da, confirm și-mi mai vine inima la loc: tuciuriul era numai un biet picol, nu ditamai proprietarul J !

Îi văd pe unii din grup care se plimbă, îi văd pe alții care beau fiecare ce vrea, timp mai avem, ce ne lipsește? Nimic!

Pînă la urmă, mîncarea se dovedește a fi excelentă, ceva de genul care nu necesită olivieră pentru cine știe ce adaosuri de sare sau piper, că dacă ceri așa ceva se supără bucătarul și rămîi flămînd J... Plus că platourile arătau extraordinar, frumos ornate și asezonate corespunzător. Am mai primit o tipsie cu pîine, pliculețe mici de ulei, pliculețe mici de sare și piper, plus un sos pe care l-am confundat cu harissa dar care sos s-a dovedit a fi doar un banal sos de tomate. Are și chili? Nu! spune albinosul. Pimiento? Nu! spune albinosul. Da? Poi atunci măi mincinoșilor, de unde gustul acela subtil de iute? Oricum, dacă treceți prin Vaaaalenciaaaaaaa nu ratați restaurantul Ness.

Mai avem ceva timp pînă la întîlnirea de grup dar, la ce bun să ne mai vînturăm pe ici pe colo? Rămînem să mai savurăm un roze valenciano, dar care din motive misterioase se vinde numai la pahar, nu și la sticlă. Sau poate n-am priceput eu? Nu mai contează. Cam asta a fost. Numai că. Dacă aici a fost atît de bun și nici n-a costat mare lucru, vreo 60 de euro cu bacșiș cu tot, cam cît o costa la restaurantele cu stele Michelin? He he heeee, minim 180 euro de căciulă cu rezervare de cel puțin trei luni de zile înainte. Aveți atîta răbdare? Eu aș avea dacă aș nimeri la un CHEF ca Gordon Ramsay, sau ca Raymond Blanc, sau ca James Martin, sau ca Rick Stein. Ca să nu mai spun că aș merge negreșit la oricare restaurant al familiei Roux J.