Decizia din 2 august a.c. a Curţii Constituţionale – de a
amâna luarea unei decizii în privinţa validării referendumului din 29 iulie ca
urmare a informaţiilor contradictorii emise de autorităţile statului cu privire
la numărul cetăţenilor cu drept de vot - îmi prilejuieşte următoarele
trei reflecţii.
Mai
întâi, dacă până acum USL a schimbat neobosit regulile jocului în timpul
jocului, iată că alianţa social-liberală a trecut la un nivel superior :
schimbarea regulilor jocului după terminarea jocului. Reţeta o ştim de acum cu
toţii : demarezi un proces (referendum) cu un număr de alegători înregistraţi
pe listele permanente (peste 18 milioane), cifră asumată de instituţiile
statului român (MAI), ca după terminarea procesului , nemulţumit de rezultatele
sale, să conteşti această cifră şi deci aceste rezultate, târând şi
instituţiile statului în acest demers dubios. Din punct de vedere strict
juridic, nu poţi termina un referendum cu un număr de persoane cu drept de vot
diferit de cel cu care l-ai inceput. Or, cifra de inceput este cea indicată în
două rânduri de MAI: aproape 18,3 milioane.
În al doilea rând, din ce s-a intamplat ieri mai înţeleg că
nu mai avem stat. Din două una: ori ce au transmis ieri Curţii autorităţile
statului e adevărat şi atunci aceste autorităţi nu sunt capabile să numere câţi
cetăţeni cu drept de vot există în ţară, ori ce au transmis este fals şi atunci
aceste instituţii s-au lăsat antrenate în jocul politic murdar al USL. În
ambele cazuri, vorbim de disoluţia statului: un stat care este incapabil să
ştie câţi cetăţeni cu drept de vot îl formează sau care se lasă deformat sub
presiunea politică pâna la a deforma şi răspunsurile la cele mai elementare
întrebari (câţi suntem?) este un stat care a încetat să existe.
În fine, ce s-a intamplat ieri poate fi înţeles printr-o
analogie simplă. Să ne imaginăm că într-un meci de fotbal gazda, echipa
organizatoare trebuie neapărat să înscrie un gol pentru a câştiga şi a merge
mai departe. Eşuează lamentabil, singura ocazie fiind în ultimul minut de joc
un sut leşinat care se opreşte la 1 metru de poarta adversă. Imediat după
fluierul final, echipa organizatoare se năpusteşte asupra arbitrilor vociferând
că poarta la care a a jucat echipa oaspete în repriza a doua este plasată cu 5
metri mai departe decât ar trebui şi că deci şutul acela a fost de fapt gol.
Arbitrii dau să râdă, dar tribunele urlă, oficialul Federaţiei de fotbal spune
că într-adevăr este ceva ciudat cu poarta aceea, în timp ce Federaţia însăşi
trimite iute un fax prin care informează că nu poate garanta că linia de fund
şi poarta în cauză se încadrează în parametrii ceruţi.
Vi se pare absurd, neverosimil, kafkian? De bună seamă, dar
nu altceva s-a întâmplat zilele acestea. Supuşi presiunii crescânde, arbitrilor
nu li s-a mai părut atât de evident că decizia legal-corectă (echipa gazdă a
pierdut) este cea bună. În acelaşi timp, nu au vrut să intre în hora absurdului
(să anuleze meciul sau să declare echipa gazdă câştigătoare), aşa că au decis
amânarea oricărei decizii. În ultimă instanţă, ce a făcut ieri Curtea a fost să
ţină întrucatva oglinda mediului politic şi autorităţilor statului “fraudate”
politic: ne daţi intenţionat haos (politic)? Vi-l trimitem înapoi până limpeziţi
situaţia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu