Şeicaru

Iubita mea, să ne-aruncăm în valuri, ne îndemna un monstru sacru al muzicii româneşti, Vasile Şeicaru, unul dintre marii noştri folkişti care a făcut parte dintr-un evantai de muzicieni de seamă, în vremurile de care îmi aduc aminte cu, şi fără duioşie. Vremuri alambicate, aşa cum au fost atunci, sunt acum şi vor fi întotdeauna. Chiar dacă nu înţelegem pe deplin, trăim într-un malaxor de mârşăvie politică în care ţinta politicienilor este capul cu care încă mai gîndim. Capul, verticalitatea şi eventual inteligenţa, celor care încă mai gîndim. Cei care încă mai au memorie. Nimic nu-i va opri pe aceşti nemernici dacă noi, oamenii direct afectaţi, în loc să NU ne comportăm în mod hm, tâmp deci permisiv, ne vom complace într-un murmur individual nesemnificativ. Dacă acestor indivizi, noi le vom acorda asistenţă pasivă, ei ne vor arunca fără pic de scrupul în valurile stîrnite de ei, şi ne vom îneca în promisiunile lor.  

Duc în premieră această postare, la clubul psi.