See you la anul!
Pînă atunci, La Mulţi Ani!
vineri, 28 decembrie 2012
Cît p'aci!
Cum m-a
furat Loteria Română de vreo una sută douăzeci şi cinci de mii de euroi:
pentru ex-tragerea trecută, la noroc, aparatul de la agenţie
mi-a imprimat pe bilet şirul acesta de numere: 13.98092. Maşinăria din sediul
Loteriei, a „suflat” următoarea serie de numere: 98092.13. Am pus punctul ca să
vedeţi analogia cu „Două loturi” de Caragiale. Voi ce spuneţi? S-o dau în
judecată pe madam Mincă? :)
Obiceiuri de an nou
O foarte interesantă colecţie de astfel de obiceiuri se poate citi pe blogul lui yousef59.
Cum vă petreceţi revelionul?
Cum vă petreceţi revelionul?
Revelion la Praga
Numai azi nu-i mîine. Şi mîine o să ne luăm zborul către o
destinaţie despre care am auzit multe lucruri bune: oraşul îndrăgostiţilor,
clădiri monumentale, popor civilizat, vestigii istorice demne de a fi luate în
seamă şi vizitate pe îndelete. N-o să avem nici acum, vreme de amănunţeală; ne
vom mulţumi ca de obicei, cu o privire de ansamblu. Important este că reuşim să
petrecem fie şi simbolic, al doilea Revelion - după cel din Israel - pe alte
meleaguri, un alt Revelion inedit
faţă de zecile de Revelioane petrecute în toate modurile imaginabile, în
România: în familie, la restaurant, la munte, etc.
Am urmărit siderat pe Naţional Geografic o emisiune în care
am aflat şi lucruri rele despre Praga: taximetrişti incorecţi, negustori
stradali care te fură pe faţă, spelunci în care dacă intri fie şi din greşeală,
rişti să fii spoliat de o Mafie atotputernică, poliţie coruptă, etc.
Nu intru
în panică. Chiar nu am de ce. Nici măcar faptul că la schimbul valutar rişti să
fii „făcut” nu mă sperie. Am mai trăit această experienţă şi ştiu să mă apăr,
atît cît este posibil.
Mi-am pregătit notesul, pixurile, ceva referinţe; voi ralata
la întoarcere, impresiile mele despre Praga şi despre ce voi mai vedea prin Cehia, pentru că nu ne vom mărgini numai
la Revelionul de la Praga.
Cel puţin alte două destinaţii vor fi pe lista
noastră în aceste cîteva zile (cinci) petrecute pe tărîmul acestei ţări. Voi
povesti la întoarcere.
Deocamdată, vă urez un an nou fericit, tuturor celor care vă
faceţi timp să-mi vizitaţi blogul.
La mulţi ani!
joi, 27 decembrie 2012
Veşti bune: liber la pileală :)
Pe măsură ce Anul Nou se apropie, multă
lume se pregăteşte să sărbătorească cu mai multe pahare de băuturi alcoolice,
lucru ce urmează să se facă resimţit pe 1 ianuarie. Deşi mulţi oameni au auzit
de un şir de „leacuri” pentru mahmureală, cel mai bun leac este prevenirea.
Acum, o nouă cercetare confirmă acest lucru, sugerând că sparanghelul poate
ajuta la prevenirea mahmurelilor.
Într-un studiu publicat în Journal of Food Science, cercetătorii de la Institutul
pentru Ştiinţe Medicale şi de la Universitatea Jeju au descoperit că mineralele
şi aminoacizii din sparanghel previn apariţia mahmurelilor şi joacă un rol de
protector al ficatului. Consumul de alcool, mai ales cel cronic, este
responsabil de apariţia mahmurelilor şi poate duce la stresul oxidativ al
ficatului. „Toxicităţile celulare au fost reduse în mod semnificativ atunci
când am aplicat un tratament cu extract din frunze şi lăstari de sparanghel”, a
explicat B.Y. Kim, coordonatorul cercetării. „Aceste rezultate oferă dovezi ce
atestă existenţa unor funcţii biologice ale sparanghelului care ajută la
reducerea efectelor negative ale alcoolului şi protejează celulele ficatului”,
a mai spus cercetătorul.
Oamenii de
ştiinţă au analizat componentele plantei de sparanghel pentru a identifica
porţiunile cele mai utile în prevenirea mahmurelii. Cercetătorii au analizat
efectul biochimic al frunzelor de sparanghel şi al lăstarilor asupra celulelor
extrase de la şobolani şi de la oameni. Studiul a arătat că frunzele de
sparanghel au un conţinut mai mare de aminoacizi şi de minerale decât lăstarii,
ceea ce înseamnă că frunzele sunt mai eficiente în protejarea ficatului de
efectele dăunătoare ale alcoolului, prevenind astfel şi mahmureala.
Nu este prima
oară când cercetările identifică efecte pozitivel ale sparanghelului. Leguma
este folosită pe scară largă ca „medicament naturist”, despre care se crede că
are efect anti-cancer. De asemenea, funcţionează ca un diuretic şi combate
inflamaţiile.
Sursa: Medical Daily
Sfîntul Ştefan
Venind dinspre Muntele Măslinilor către Ierusalim, cobori o
pantă destul destul de abruptă; laşi pe partea stîngă Grădina Ghetsemani, pe
partea dreaptă Dominus flevit (Domnul a plîns) şi Mormîntul Fecioarei,
traversezi o stradă, urci o colină de cîteva sute de metri şi ajungi în faţa
uneia dintre cele opt porţi ale cetăţii: Poarta Sfîntului Ştefan, denumită în
vremea stăpînirii otomane, Poarta Leilor.
Ştefan (stephanos în greceşte înseamnă coroană) a fost unul
dintre cei şapte diaconi în Biserica Primară aleşi de Apostoli pentru a
predica. Pentru că a fost unul dintre Ucenici, l-a urmat pe Iisus peste tot şi
a fost martor la toate faptele Sale. Intrat în atenţia fariseilor, pînă la urmă
Ştefan a fost adus în faţa lui Caiafa, cel care-l judecase şi pe Iisus şi
acuzat de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu. Ştefan la rîndul său
i-a acuzat pe acuzatorii săi: „Cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi!
Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au
ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut
voi acum. Voi care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri
și n-ați păzit-o!" (Faptele Apostolilor VII, 51-53).
Condamnat la moarte prin lapidare, a fost condus în
afara cetăţii şi ucis, devenind primul
martir creştin care s-a jertit mărturisindu-L pe Iisus.
La mulţi ani! Ştefanilor şi Ştefaniilor.
miercuri, 26 decembrie 2012
Nu doar zăpada este albă
Ultima zi de miercuri a acestui an o petrecem tot la CARMEN.
Happy WW! şi să ne revedem cu bine la anul şi la mulţi ani.
marți, 25 decembrie 2012
25 decembrie 1989 – amintirile mele
Primisem în ajun
un telefon sec: a murit Paula. Telefonul venea din zona Botoşani, locul de
baştină al soţiei mele. Paula a fost mama sa, soacra mea... Am petrecut ajunul
Crăciunului înlăcrimaţi. N-am avut eu o relaţie optimă cu Paula dar, moartea
impresionează pe oricine. Mai ales cînd moartea seceră un membru al familiei.
Dimineaţă, pe 25 decembrie am plecat de acasă amîntrei, Robert, eu şi
Silvia. Mai întîi, am avut de făcut două drumuri; primul drum l-am făcut către
sora mea, căreia i l-am încredinţat pe Robert, fiul nostru. Al doilea drum a
trebuit să-l facem undeva către o zonă centrală din Bucureşti, de unde „am
făcut rost” de bani; (ne-am împrumutat de o sumă de bani necesară drumului pînă
la Botoşani şi pentru formalităţile de înmormîntare. Nu aveam bani lichizi în
casă care să poată acoperi aceste cheltuieli).
Oraşul fierbea. „Teroriştii” erau pretutindeni iar noile
autorităţi (FSN), instituiseră puncte de control unde toţi trecătorii cu sau
fără treabă, erau controlaţi în amănunţime, inclusiv corporal. Umilinţe peste
umilinţe. Îşi mai aduce aminte cineva că, atunci umilinţa era la ordinea zilei?
Nu cred.
Am ajuns la Gara de Nord. Alte controale, alte umilinţe.
Grobianism deşănţat. Am cumpărat bilete pentru Botoşani şi după multe amînări,
un tren a fost tras la peron cu destinaţia Botoşani. Ne-am urcat şi noi. Între
timp, ne-am consumat (de foame) prînzul de Crăciun: nişte chestii insipide
cumpărate în gară.
Nebunia „terorismului” atinsese cote halucinante; inclusiv
trenul cu care călătoream noi, la un moment dat, a fost supus unui control.
Echipa de control era formată dintr-un tînăr locotenent de armată şi dintr-un
„puţoi” civil de vreo 16, maxim 17 ani. Mde; aceştia erau revoluţionarii, sau
măcar o parte dintre ei. Cînd a venit rîndul nostru la control, nu ştiu ce nu
i-a plăcut tînărului la mutra mea; şi a îndreptat puşca mitralieră AKM către
mine.
Nu m-am pierdut cu firea şi m-am adresat locotenentului:
merg la Botoşani să-mi îngrop soacra; încă nu ştiu din ce motive a murit soacra
mea; dacă puştiul acesta mă va împuşca,
vă rog pe dumneavoastră să mergeţi acolo şi să faceţi ceea ce mă împiedicaţi pe
mine, să fac. Şi i-am întins teancul de bancnote împreună cu adresa pe care
avusesem inspiraţia (îngerul meu păzitor) să o scriu pe o banală bucată de
hîrtie. La un semn discret al locotenentului acela - deie-i Domnul multă
sănătate pentru discernămînt -, puştiul a coborît arma şi am fost lăsaţi în
pace.
Sigur că trenul avea viteza melcului în vacanţă dar, nu mai
conta; tot felul de zvonuri irumpeau din cînd în cînd în tren; ce să mai crezi
în tot noianul acela de informaţii contradictorii? Cert este că atunci cînd am
ajuns pe la Adjud, cred, a fost anunţată execuţia cuplului ceauşescu; de acolo
am încercat să iau legătura telefonic, cu neamurile mele din Bucureşti; a fost
imposibil. M-am bucurat - necreştineşte - dar, nu-mi venea să cred
Am ajuns după vreo 17 ore la Botoşani şi familia noastră de
acolo, ne-a pus la curent cu cele întîmplate în decursul călătoriei noastre.
Predominau prostiile vehiculate de Europa Liberă : 60 de mii de morţi la
Timişoara, etc. Hm.
Nu-mi amintesc decît că după înmormîntarea cît a fost
posibil de creştinească a Paulei, am plecat înapoi, la Bucureşti; despre această
călătorie, amintirea mea este vidă.
Îmi amintesc totuşi, cum am petrecut Revelionul acelui an
dar, despre asta, probabil, voi spune mai mult, în altă postare. J
- - -
Ce părere aveţi despre execuţia cuplului ceauşist?
O istorie a Crăciunului
Crăciunul sau Naşterea Domnului Iisus Hristos si este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (încalendarul gregorian) sau 6 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Crăciunul face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii.
Citeşte mai departe, AICI
Crăciun fericit!
Sănătate, prosperitate şi pace sufletească vă urez tuturor, cu mare drag!
Citeşte mai departe, AICI
Crăciun fericit!
Sănătate, prosperitate şi pace sufletească vă urez tuturor, cu mare drag!
luni, 24 decembrie 2012
Iisus şi omul
Fragment din Decalog pentru Mileniul III
Dumnezeu s-a întrupat ca să lumineze viaţa umană, ba chiar
ca să fie semnificaţia ei. Acest lucru trebuie crezut cu convingere profundă şi
cu bucurie; trebuie trăit cu statornicie şi coerenţă; trebuie vestit şi mărturisit,
în ciuda frămîntărilor vremii şi a ideologiilor opuse, aproape întotdeauna
insinuante şi îngrijorătoare.
În ce fel este Iisus semnificaţia existenţei omului? El
însuşi lămureşte, cu mîngîietoare claritate: „Tatăl Meu vă dă adevărata Pîine
din cer. Căci Pîinea lui Dumnezeu este cea care coboară din cer şi dă viaţă
lumiii (...). Eu sînt Pîinea vieţii; cel care vine la mine nu va flămînzi şi
cel care crede în mine nu va înseta niciodată.” (Ioan 6, 32-35). Iisus vorbeşte
simbolic, referindu-se la marea minune a manei dată de Dumnezeu poporului evreu
la trecerea prin pustiu. E clar că Iisus nu înlătură grija normală şi căutarea
hranei zilnice şi a tot ceea ce poate face viaţa omului mai avansată, mai
evoluată, mai împlinită. Dar viaţa trece inevitabil. Iisus arată că adevărata
semnificaţie a existenţei noastre pămînteşti se află în veşnicie şi că întreaga
istorie umană, cu dramele şi bucuriile ei, trebuie văzută în perspectiva
veşniciei.
Şi noi, ca şi poporul lui Israel, trăim pe pămînt experienţa
Exodului: „pămîntul fîgăduinţei” este cerul.
Dumnezeu, care nu l-a părăsit pe poporul său în pustiu, nu-l
părăseşte nici pe om în pelerinajul său pe pămînt. I-a dat o „pîine”, în stare
să-l susţină pe drum: „pîinea” este Hristos. El este, înainte de toate, hrana
sufletului, prin adevărul revelat şi apoi prin însăşi persoana sa, în
Sacramentul Euharistiei.
Omul are nevoie de transcedenţă! Omul are nevoie de prezenţa
lui Dumnezeu în istoria zilnică! Numai astfel îşi poate afla sensul vieţii! Iar Iisus nu încetează să le spună tuturor: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa
(Ioan14, 6); „Eu sînt Lumina lumii; cel care mă urmează nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12); „Veniţi la mine, toţi cei
osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi alina!” (Matei 11, 28).
Ioan Paul al II-lea – PLANUL LUI DUMNEZEU, Editura Enciclopedică, 1999
Biserica Nativităţii - Betlehem
Am avut şansa să ajung pe Pămîntul Sfînt şi să vizitez locurile pe unde a predicat Iisus. Am mai multe clipuri de la faţa locului, printre care şi acestea, clipuri care-mi ţin vie amintirea acelei excursii de vis.
Vă urez Crăciun Fericit cu împlinirea tuturor dorinţelor voastre !
duminică, 23 decembrie 2012
MARŞ DE ADIO (COLEGILOR MEI MÂRLAMENTARI)
La muncă, derbedei, că trece anul
şi
vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.
Făceaţi
pe democraţii cei cucernici,
P.... mamii
voastre de nemernici.
Scuipaţi-vă-ntre
voi cum se cuvine
şi-apoi
convingeţi-vă că e bine.
C-aţi
luat o ţară de mai mare dragul
şi
i-aţi distrus averile şi steagul.
S-ajungem
colonia de ocară
care-şi
va cere scuze în maghiară.
Şi,
prin complicităţi cu demoni aprigi,
aţi
desfiinţat uzine , câmpuri , fabrici.
Şi,
prin vânzări de ţară infernale,
aţi
omorât cu voia animale.
La
greul greu care mereu ne-ncearcă,
răspundeţi
cu un greu de moarte, parcă.
Şi
i-aţi găsit şi bolii un remediu
întoarceţi
România - n Evul Mediu.
Ce
căzături, ce târfe, ce mizerii,
v-aş
desena cu acul, să vă sperii.
Dar
voi nici sânge nu aveţi în vine,
ci
credite din călimări străine.
Le
ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina
şi-mpingeţi
Bucovina în Ucraina.
Aşa
cum ceilalţi, limpezească-i valul
s-au
compromis negustorind Ardealul.
De
unde sunteţi, mă, din ce găoace ,
cum
v-au putut părinţii voştri face ?
Ce
condimente le-au picat în spermă
de
e trădarea voastră-atât de fermă ?
Aţi
pus nenorocita voastră labă
pe-această
tristă ţară Basarabă.
Şi
vreţi cu-ameninţare şi cu biciul
s-o
faceţi curva voastră de serviciu.
Mimaţi
respectul pentru cele sfinte,
dar
vindeţi şi pământuri şi morminte.
Aţi
inventat examene severe,
supunere
poporului spre-a-i cere.
Şi
toată zbaterea a fost degeaba
că-n
nas mai marii v-au închis taraba.
Minciuna
voastră v-a adus pe scenă,
actori
într-o politică obscenă.
Şi-acum,
că-i un prăpăd întreaga ţară ,
ia
cereţi-vă puţintel, afară.
Decât
să vă trimită ţara noastră ,
mai
bine mergeţi voi în mama voastră.
Plecaţi
de-aici, cu-o grabă funerară,
şi
nu albanizaţi această ţară .
Băgaţi
viteză, că vă trece anul
şi
s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul.
Şi
ce vă pot eu spune la plecare
decât
lozinca lui Fănuş cel mare :
Nenorociţilor,
se rupe şnurul,
"La
muncă, la bătut ţăruşi cu curul !"
- - -
Adrian Păunescu – 1997, Dăbuleni
- - -
E actual? He he heee, cam e.
La spartul tîrgului
Chiar nu ştiu de ce am amînat să merg la ediţia Bookfest din
decembrie a.c. pînă azi. Nici nu are importanţă. Treburi, pregătiri de sfîrşit
de an, etc. Am fost azi. În treacăt fie spus, mai mult am fost curios să văd
Biblioteca Naţională decît tîrgul de carte. Las la o parte faptul că staţia de
autobuz nu opreşte cum ar fi firesc, în dreptul Bibliotecii; staţia este
situată la vreo două sute de metri mai încolo, în plin cîmp. Cîmp rezultat în
urma demolărilor demente ale ceauşescului. Trecem şi peste aceste incoveniente.
Pe dinafară, Biblioteca pare a fi o clădire modernă; geamuri
generoase par să se constituie într-un luminos îndemn. Imediat ce am intrat,
senzaţia de absurd se instalează. Este cum nu se poate mai limpede că structura
edificiului, nu putea să fie altceva decît este: o oglindă vie a unei concepţii
staliniste despre cultură: spaţii largi copmplet nefuncţionale, paznici cu
duiumul, atmosferă apăsătoare. Nu ştiu cum sunt spaţiile de la etaje unde
probabil că sunt sălile de lectură şi fondul de carte. Nici nu cred că voi mai
merge vreodată pe acolo, să văd.
Revin la Bookfest. Intrarea liberă. Devin circumspect: ştiu
din experienţă că atunci cînd auzi de lucruri ieftine trebuie să ciuleşti
urechile, iar cînd auzi de gratuităţi, trebuie să fugi cît se poate de repede.
N-am fugit.
Cum am intrat, am văzut standul editurii Humanitas. Lipit de
el, standul editurii Polirom. Împreună, nu depăşeau ca expunere şi ca
importanţă, standul unei edituri oarecare. Întreb de vreo cîteva cărţi pe care
voiam să le cumpăr. Întreb degeaba; n-au. Mai fac cîţiva paşi în căutarea altor
edituri. Aceeaşi linişte dezolantă şi aceeaşi ofertă de carte: săracă; jenantă;
meschină; nesemnificativă. Chiar nu am reuşit să înţeleg de ce. Pentru
organizatorii acestui simulacru de Bookfest, am un singur lucru de spus:
ruşine!
Şi cred că mulţi amatori de carte au gîndit la fel ca mine,
fie şi prin absenţă. Dacă la toate celelalte Bookfest-uri la care am participat
(la toate!), audienţa a fost maximă pînă în ultima oră, aici cred că s-a
stabilit un record negativ; e de mirare? NU! De
ce? Nu ştiu.
Poate sînt subiectiv, poate nu, dar este prima dată cînd
regret că am fost acolo, la acst tîrg de carte. Am avut sentimentul că iar,
cartea este pusă la index, exact ca pe vremea interdicţiilor culturale de
maximă respiraţie.
Era să uit: la concurenţă cu oferta de carte, la mare preţ a
fost în mintea organizatorilor oferta de cadouri: gablonzuri, fleacuri, etc,
chipurile cadouri de Crăciun.
Fiasco total!
Ultima zi de Bookfest - Life in Pictures
Încă mai putem merge la Biblioteca Naţională Bucureşti
La Mulţi Ani! tuturor participanţilor la Clubul lui COSTIN
sâmbătă, 22 decembrie 2012
Amintiririle mele din decembrie 1989
Ca mai toată lumea, ascultam Europa Liberă. Post bruiat,
sabotat, etc. Aveam casa plină de sîrme (pe post de antenă suplimentară)
ataşate unui aparat de radio destul de performant pentru acele vremuri, pentru
a putea asculta cu riscul de a fi eventual arestat, posturile de radio Europa Liberă
şi mai rar, Vocea Americii. Am ascultat neîncrezător ştirile transmise începînd
cu 16 decembrie, de la Timişoara.
Pe 17 decembrie, auzind că deja a curs sînge, am fost sigur
că ceva se întîmplă; ceva care părea ireversibil: căderea ultimului bastion
euro-estic al lagărului socialist patronat de URSS. Celelalte bastioane
euro-estice căzuseră rînd pe rînd, culminînd cu dărîmarea zidului Berlinului...
Au urmat cîteva zile halucinant tensionate, zile în care
oraşul în care trăiam şi trăiesc, Bucureşti, a fost invadat de patrule formate din cîte
şase indivizi, o mixtură între gărzile patriotice (vi le mai amintiţi? erau
comandate de colonelul Pîrcălăbescu, cel care avea de jucat un rol decisiv şi
în moartea generalului Milea, şi în mineriada din 1990), şi din reprezentanţi
ai armatei şi ai miliţiei. Am şi participat la o astfel de patrulă
vrînd-nevrînd, ca reprezentant al unei facţiuni a gărzilor patriotice. Nu te
întreba nimeni dacă vrei sau nu. Erai desemnat, mergeai unde ţi se indica.
Alternativa fiind darea afară din serviciu, fără perspectiva intrării în şomaj.
Îm acele vremuri, nu aveai serviciu , erai considerat parazit şi pedepsit
inclusiv cu închisoarea. Pare increibil? Ei bine, nu este incredibil ci,
adevărul adevărat. În fine...Interesant este că şeful acelei patrule, mi-a spus
la un moment dat, că pot merge acasă. Nu m-am repezit să-l contrazic; am luat
un taxi şi dus am fost, fără să mă întreb ce soi de generozitate îl apucase. Nu
era nici-un soi de generozitate; pur şi simplu armata şi miliţia aveau de
executat ordine la care civilii din „gărzile patriotice” nu aveau de ce să
asiste.
Sigur pe el, Ceauşescu a plecat în Iran. La cîrma ţării, a
rămas soţia „cîrmaciului”, Elena Ceauşescu. La ordinele sale primii 40 de
oameni împuşcaţi în Timişoara au fost transportaţi la Bucureşti, cremaţi şi
aruncaţi la canal ca nişte gunoaie oarecare. Pentru această faptă, au fost
pedepsiţi cîţiva „acari păun”...
A venit şi ziua de 22 decembrie. Lucram pe atunci, în
apropierea pieţii Victoria. Cînd am auzit la radio, succesiunea evenimentelor,
respectiv moartea generalului Milea şi mai ales fuga cu elicopterul de pe
acoperişul CC al PCR al cuplului dictatorial, am dat o fugă pînă în Piaţa Victoria;
ce-am văzut acolo, respectiv tancuri, taburi şi trupe ale armatei, m-a convins
că începuse o dispută sîngeroasă între potentaţii zilei. Nu mai era de mult un
secret că între Partidul Comunist, Securitate, şi o parte a Armatei, erau lupte
intestine pentru putere. Lupta între adepţii „Glasnostului” lui Gorbaciov pe de
o parte, şi adepţii stalinismului dur al fidelilor lui Ceauşescu, dăduse în clocot.
Am fugit acasă, mi-am luat băiatul de la grădiniţă şi am
încercat să dau de urma soţiei mele, la telefon. N-am reuşit. Abia seara, cînd
a venit acasă, Silvia mi-a spus radiind de fericire că se plimbase prin oraş,
căţărată pe un tanc. Acum ştie că eroismul de care a dat dovadă atunci, a fost
la fel de inutil ca şi moartea celor peste o mie de oameni sacrificaţi pe
altarul unei minciuni înfiorătoare: lepădarea de comunism, de bolşevism, de
orice astfel de „ism”.
- - -
Îmi amintesc că licean fiind (prin 1970), am fost în vizită
la un coleg. Tatăl său, instrumentist la Filarmonică, membru de partid de rang
inferior, ne-a spus după îndelungi ezitări: nu aşa chiteam noi că va fi...
La 23 de ani de la loviluţia (NC Munteanu dixit) din
decembrie 1989, nu pot decît să repet spusele domniei sale: nu aşa credeau
românii că va fi...
Glafire
I. Sub acest titlu,
Cristian Bădiliţă, adună într-un volum publicat la Polirom, „nouă studii
biblice şi patristice”, şi anume:
1 Maria
Magdalena de la Dan Brown la evanghelii şi retur
2 Iuda
Iscariotul între damnare şi mîntuire. Portrete ale celui de-al doisprezecelea
ucenic de-a lungul istoriei
3 Păcatul împotriva
Duhului Sfant: incursiune biblică şi patristică
4 Ce pierdem
ignorind literatura apocrifă?
5 Călătorii
apocaliptice în jurul insulei Patmos
6 Mitul îngerilor
căzuţi
7 Traducerea Septuagintei
în româneşte
8 Dumitru Stăniloae,
afinitatile şi idiosincraziile sale patristice
9 Teologie şi
patristică în catolicismul secolului XX: pagini din jurnalul intim al
Bisericii, cînd nu mai avea şaptesprezece ani.
„Volumul de faţă (spune
Cristian Bădiliţă) este rodul cercetărilor mele în materie de biblistică şi
patristică de-a lungul mai multor ani de zile, îndiferite medii universitare,
laice sau teologice. Fără să pot descrie „reţeta absolută”, aş putea spune că
tipul de abordare a temelor combină analiza filologică şi perspectiva istorică,
pe de o parte, cu dezideratul teologic, pe de altă parte. Las dogmaticienilor
atemporali, ce par conectaţi direct la „bateria” Sfîntului Duh, iluzia
practicării „teologiei de performanţă”. Personal, îni asum calitatea de felix amator într-un domeniu în care
singurii „performanţi” rămîn îngerii şi sfinţii. Mă gîndeam la început să redactez un Prolog mai
amplu, intitulat “Portretul unui ortodox fără barbă şi sutană”, dar am renunţat
din două motive foarte simple. Primo,
consider inutilă orice justificare de ordin metodologic şi ridicol din start
orice manifest programatic. Fiecare cititor are discernămîntul, inteligenţa,
capacitatea de a descoperi singur validitatea sau invaliditatea analizelor
mele. Secundo, orice explicaţie se
dovedeşte sterilă în faţa ideologieişi a parti-pris-urilor bine cimentate.
Volumul se justifică prin sine însuşi, altfel nu şi-ar avea rostul”.
- - -
Nu mă pot
aventura să comentez această carte altfel decît mărturisindu-vă că multe locuri
care par obscure în Sfintele Scripturi, devin mult mai limpezi citind aceste superbe glafire. Cristian Bădiliţă este o persoană avizată, iar cei care vor să ştie ceva
mai multe despre domnia sa, pot citi AICI cite ceva.
Cred că
este important să aflăm de ce Maria Magdaleana (nu Magdalena ),
o figură centrală în Evanghelii a fost relativ marginalizată în literatura şi
practica liturgică, iar în conştiinţa vulgului a fost imaginată de la postura
de prostituată pînă la aceea conferită de Dan Brown şi anume de soţie a lui
Iisus.
La fel de
importantă este şi justa situare a lui Iuda; toată lumea asociază numele său cu
infama trădare; cu vînzarea de Dumnezeu. Nu este tocmai aşa, ne demonstrează
Cristian Bădiliţă. Dacă aşa ar sta lucrurile, und ear mai fi atotputernicia lui
Iisus ca fiu al lui Dumnezeu? Ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat!
Se ştie
(sau nu) că în afară de Sfintele Scripturi acceptate de canon, există o vastă
literatură care în mod nemeritat a fost (şi este) considerată apocrifă. Preoţii
au regulile lor, teologii au liber la cercetare, credincioşii sau ateii au
dreptul de a fi informaţi şi de a decide singuri.
Tot atît de
important este să aflăm cît mai exact care este sensul şi semnificaţia
Apocalipsei, fie şi pentru a risipi odată pentru totdeauna viziunea
holiwoodiană asupra sa.
Şi nu în
ultimul rind, trebuie amintit că sub coordonarea lui Cristian Bădiliţă a fost
dusă la bun afîrşit, traducerea în limba română a Septuagintei.
- - -
*”glafirele” sunt lucrări făcute cu migală şi răbdare,
„incrustări” rafinate în metal sau piatră. Atunci cînd materia primă a
artizanului este Sfînta Scriptură, „glafirele” devin incrustaţii în însăşi
trupul Cuvîntului divin, mărturisiri de credinţă „tăiate” în fila de hîrtie cu
instrumentele oferite de fiecare epocă în parte.
vineri, 21 decembrie 2012
Apocalipsa
Aud vorbindu-se zilele acestea despre „apocalipsă” şi despre „sfîrşitul lumii”. Despre calendarul Mayaş puteţi citi AICI şi AICI şi AICI şi să vă lamuriţi.
Rămîne să aflăm ce este de fapt, „apocalipsa”. Voi cita dintr-o carte a lui Cristian Bădiliţă, Glafire*:
noi folosim astăzi cuvîntul "apocaliptic" marcaţi inconştient de episoadele eshatologice, de cutremurătoarele descrieri din textul ioanic.În vulgata curentă, termenul "apocalipsă" trimite automat la "sfîrşitul lumii". Şi totuşi etimologia refuză categoric o astfel de interpretare: apokalypsis vine de la apo (dez) şi kalyptein (a acoperi) şi se traduce prin „descoperire”, „dezvăluire”. Nimic altceva. Daniel (Cartea lui Daniel) are o serie de viziuni, printre care şi una referitoare la sfîrşitul lumii. Ioan, în apocalipsa care-i poartă numele, aşişderea: sfîrşitul lumii este prevestit de semne cumplite: cutremure, inundaţii, venirea Antihristului, etc. Toate acestea însă reprezintă elemente ale viziunii, atît. Treptat, din cauza imaginilor-şoc folosite la descrierea sfîrşitului (eshaton), dar mai cu seamă a faptului că viitorul interesează îndeobşte mai mult decît trecutul, iar soarta oamenilor mai mult decît aceea a planetelor sau a îngerilor, termenul „apocalipsă” a căpătat a căpătat un sens marcat eshatologic.
În ceea ce mă priveşte, adaugă C. Bădiliţă, susţin punctul de vedere al lui Christopher Rowland şi anume: factorul comun al tuturor scrierilor apocaliptice este „credinţa că voia lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin intermediul revelaţiei care scoate dirct la lumină tainele dumnezeieşti. Prin urmare, a vorbi despre apocaliptică înseamnă a ne concentra asupra comunicării directe a tainelor cereşti în toată diversitatea lor”.
„Comunicarea directă a tainelor cereşti”, iată esenţa genului apocaliptic! Faptul că printre tainele respective se numără şi sfîrşitul lumii rămîne un aspect secundar. Nu sfîrşitul lumii caracterizează genul, ci viziunea, inclusiv aceea asupra sfîrşitului lumii.”
noi folosim astăzi cuvîntul "apocaliptic" marcaţi inconştient de episoadele eshatologice, de cutremurătoarele descrieri din textul ioanic.În vulgata curentă, termenul "apocalipsă" trimite automat la "sfîrşitul lumii". Şi totuşi etimologia refuză categoric o astfel de interpretare: apokalypsis vine de la apo (dez) şi kalyptein (a acoperi) şi se traduce prin „descoperire”, „dezvăluire”. Nimic altceva. Daniel (Cartea lui Daniel) are o serie de viziuni, printre care şi una referitoare la sfîrşitul lumii. Ioan, în apocalipsa care-i poartă numele, aşişderea: sfîrşitul lumii este prevestit de semne cumplite: cutremure, inundaţii, venirea Antihristului, etc. Toate acestea însă reprezintă elemente ale viziunii, atît. Treptat, din cauza imaginilor-şoc folosite la descrierea sfîrşitului (eshaton), dar mai cu seamă a faptului că viitorul interesează îndeobşte mai mult decît trecutul, iar soarta oamenilor mai mult decît aceea a planetelor sau a îngerilor, termenul „apocalipsă” a căpătat a căpătat un sens marcat eshatologic.
În ceea ce mă priveşte, adaugă C. Bădiliţă, susţin punctul de vedere al lui Christopher Rowland şi anume: factorul comun al tuturor scrierilor apocaliptice este „credinţa că voia lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin intermediul revelaţiei care scoate dirct la lumină tainele dumnezeieşti. Prin urmare, a vorbi despre apocaliptică înseamnă a ne concentra asupra comunicării directe a tainelor cereşti în toată diversitatea lor”.
„Comunicarea directă a tainelor cereşti”, iată esenţa genului apocaliptic! Faptul că printre tainele respective se numără şi sfîrşitul lumii rămîne un aspect secundar. Nu sfîrşitul lumii caracterizează genul, ci viziunea, inclusiv aceea asupra sfîrşitului lumii.”
Sper că explicaţia oferită de domnul Bădiliţă v-a convins să nu vă mai impacientaţi. :) Apropo, cum v-aţi petrecut ziua de 21 decembrie?
*”glafirele” sunt lucrări făcute cu migală şi răbdare, „incrustări” rafinate în metal sau piatră. Atunci cînd materia primă a artizanului este Sfînta Scriptură, „glafirele” devin incrustaţii în însăşi trupul Cuvîntului divin, mărturisiri de credinţă „tăiate” în fila de hîrtie cu instrumentele oferite de fiecare epocă în parte.
De ce este România altfel?
Se – şi ne – întreabă Lucian Boia. Chiar: este România
altfel (decît alte ţări europene) şi dacă este, de ce este altfel?
Am citit această carte a domnului Boia cu nesaţ şi cu o
permanentă stare de nelinişte. Am aflat/găsit din această carte – de fapt un
eseu – multe răspunsuri la întrebări care ne frămîntă pe toţi, mai ales în
aceste zile zbuciumate ale istoriei noastre; am avut şi nedumeriri la unele
răspunsuri oferite de autor, mi-am imaginat şi probleme care nu-s abordate în
această carte. Cert este că dacă unii dintre noi vor să-şi limpezească măcar
cît de cît „şpilul” unor evenimente care se succed cu viteză ameţitoare în
prezent pe scena noastră politică şi socială, evenimente care ne marchează
definitoriu viaţa actuală şi perspectivele de viitor, ar trebui să cheltuie
cîteva ore din timpul lor (cartea are puţin peste o sută de pagini), şi să o
citească.
În definitiv, domnul Boia ne invită să ieşim din tiparele
istoriografiei mincinoase şi să ne asumăm drept ceea de suntem ca naţie şi ca
popor. Să asumăm adevărul despre noi.
Între prologul cărţii, Să
fie un blestem? Prolog pe care-l redau:
„ŢĂRILE ŞI NAŢIUNILE
sunt diferite. Asemănătoare şi diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest
joc al asemănărilor şi deosebirilor. Nu cumva este prea diferită? Cu alte
cuvinte, nu se situează oare mai ‚excentric’, sub tot felul de aspecte, în
raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?
Modul extravagant în
care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia că
ţara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionaţi decît
românii, obişnuiţi cît de cît cu ei inşişi, dar pînă şi printre români exasperarea
creşte. Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar
de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?
Nu, e doar istorie.
Dar poate că înseamnă acelaşi lucru.„
şi punctul final al aceste cărţi pe care-l redau:
„ÎN CE MĂ PRIVEŞTE,
n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afara lucrurilor în timp.
Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee
încotro merge Europa, încotro merge lumea. Competenţa istoricului – şi aceasta
relativă – se opreşte la ziua de azi. Ziua de mîine nu-i aparţine”,
autorul ne pune în faţă o istorie scurtă a ceea ce suntem de
la începuturi şi pînă ACUM. Dacă ne recunoaştem sau nu în acest portret, este
alegerea noastră. În definitiv, fiecare dintre noi, în fiecare dimineaţă,
consultă oglinda. Ne place sau nu place ceea ce vedem, aceştia suntem,
indiferent cîte cosmetizări aduce fiecare dintre noi, propriei sale imagini pe
care o prezintă lumii. Ceea ce suntem noi cu adevărat, numai noi ştim. Singura
condiţie este să nu ne minţim măcar pe noi inşine, despre ceea ce vedem în acea
oglindă. Adică, să ne asumăm EXACT aşa cum suntem. Este singura cale de a
deveni ceea ce credem că merităm, A FI!
Istoricul are dreptate: ziua de mîine nu-i aparţine lui, ci nouă. Cum credeţi că va fi?
Istoricul are dreptate: ziua de mîine nu-i aparţine lui, ci nouă. Cum credeţi că va fi?
joi, 20 decembrie 2012
Ignat
Habar n-am de cînd şi de ce s-a suprapus ziua de 20
decembrie, zi în care-l celebrăm pe
„Sfîntul sfinţit Mucenic Ignatie”, cu ziua în care creştinii ortodocşi taie
porcul. Voi ştiţi? Primesc cu maximă atenţie şi cu recunoştinţă, orice lămurire
la temă. Şi mulţumesc anticipat.
Se pare că inventivi cum sunt, în acest an s-a petrecut o
schimbare istorică: românii nu mai taie porcul de Ignat. Îl înghit. Să ne fie
de bine!
Şi dacă astăzi este şi ziua lui Andrei Codrescu, repostez
impresii despre o carte a domniei sale, cumva la temă şi nu prea: Mesi@.
„Poet, romancier şi
eseist, Andrei Codrescu s-a născut la Sibiu în 1946 iar în 1966 emigreaza în
Statele Unite. Mai întîi comentator muzical la un post de radio local, apoi
Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton
Rouge, Louisiana. Comentariile sale, difuzate periodic de National Public
Radio, l-au transformat într-una dintre cele mai apreciate ‘voci’ ale radioului
american. În 1989 s-a întors în patrie, pentru a transmite Revoluţia Română în
direct pentru programul de ştiri ABC’s Nightline (articolele sale au fost
reluate în revista Dilema). A descris această experienţă
în cartea Gaura din steag (The
Hole in the Flag) . A obţinut numeroase premii, iar cărţile sale
„Contesa Sîngeroasă” şi Mesi@ au devenit fiecare cîte un best-seller. Autor
instalat atît de temeinic în limba americană, încît tot ce a apărut în
româneşte a trebuit să fie tradus. Articolele din Dilema, i-au fost traduse de
către Ioana Avădani, iar după preluarea Dilemei vechi de către patriciu,
colaborarea domniei sale s-a încheiat. În limba
română a publicat „Domnul Teste în America” – 1993, Poeme Alese 1970-1996 în
1997, „Prinţesa Sîngeroasă” şi „Mesi@” în 1999, „Cassanova în Bohemia” – 2005
şi în 2006, articolele din Dilema, adunate în volum, sub numele „Scrisori din
New Orleans”.
„Mesi@” are ca
personaje centrale două‚ ’jumătăţi’ ce compun o unică fiinţă misterioasă
: Felicity. Detectiv particular din new Orleans, interesată de contraculturi şi
ciberspaţiu, şi Andreea, o orfană misterioasă din Sarajevo. Cele două îşi unesc
forţele pentru a salva lumea în pragul Armaghedonului, avînd ca aliaţi
personaje istorice sau fictive ce pătrund în realitatea cotidiană, printr-un
portal de internet. Cei buni sunt Dante, Ovidiu, Mark Twain, Nicola Tesla –
inventatorul magnetofonului. De partea cealaltă a baricadei, forţele răului: reverendul
Mullin – un escroc fără de scrupule deghizat în lider religios atotputernic,
Diavolul, şi Corul Îngerilor Dintîi. De-a lungul cărţii, eşti încercat de o
puternică tentaţie de a asemui această carte cu „Maestrul şi Margareta” de
Mihail Bulgakov. Trebuie să rezişti tentaţiei, pentru că cele două cărţi
sunt totuşi perfect distincte. Nu intenţionez să fac o paralelă între aceste
două cărţi, ci exprim numai o opinie. Felicity, de la un scepticism agresiv în
ceea ce priveşte religia, ajunge pînă la urmă să fie – în tandem – cu Andrea
însăşi salvatoarea omenirii. Andreea, de la o prizonieră trecută prin tot iadul
sexual imaginabil, ajunge să fie casta salvatoare a lumii. Autorul, ne poartă
prin epoci diverse şi din raiul creştin în ciberspaţiu din Jerusalim, în
mahalalele sordide ale New Orleans-ului, de la legendele rajahilor la
adevărurile eterne ale tuturor celor care cred că le-au descoperit.
„Nostradamus părea nedumerit. – E Sfîrşitul Lumii, sau nu ? S-a terminat ? Nu
m-am prins. Ovidiu şi Mani rîseră. – Pentru orice firicel al lumii materiale,
da, susţinu Ovidiu, cu excepţia celor care refuză să creadă şi continuă să se
agaţe de spaţiul cărnii. N-ai citit Metamorfozele ? De ce dracu le-am scris? – Mi s-a
dat de înţeles că totul se va sfîrşi, se jelui Nostradamus, mai degrabă pentru
sine. Un Evanghelist ce purta o cruce dădu din cap a încuviinţare. [...] – Ah
sărmane Yorrick, spuse Ovidiu, încă emoţionat de trista soartă a lui
Nostradamus. – Înţeleg. Ţi-ai petrecut eternitatea citind pleiada de poeţi ce
va să vie, rîse Aristotel, care-şi petrecuse eternitatea făcînd cam acelaşi
lucru, desi nu dădea doi bani pe postdeconstrucţionişti”.
miercuri, 19 decembrie 2012
Moarte într-o ţară străină
Aşa se numeşte un excelent roman poliţist scris de o autoare
extraordinară, Donna Leon. În prezentarea editurii Polirom, „Donna Leon (n. 1942) este o scriitoare
de origine americană, autoarea unei celebre serii de romane poliţiste a căror
acţiune se desfăşoară la Veneţia şi care îl au ca personaj principal, pe
comisarul Guido Brunetti. După ce a locuit în Elveţia, Arabia Saudită, Anglia,
Iran şi China, Donna Leon s-a stabilit în Italia, unde trăieşte de (peste - n.m.
tibi) douăzeci de ani. A lucrat ca lector la catedra de limbă engleză a
University College-Europe din Italia, apoi s-a dedicat scrisului … Cărţile sale
se bucură de o largă apreciere internaţională”.
Moarte într-o ţară străină este primul dintre romanele care deschide seria Brunetti. A urmat Moarte în La
Fenice despre care am scris AICI şi AICI.
De data aceasta, tema romanului este axată pe ecologie, cu
implicarea unor reţele de fabricanţi de substanţe toxice, politicieni, armată,
reţele atent supravegheate de Mafia atotprezentă. Comisarul are de luptat cu
imobilismul şefilor, cu secretomania militarilor, cu ameninţările voalate ale
mafioţilor. Singurul său noroc, este soţia sa pentru că socrul său, un vechi
reprezentant al nobilimii, îi mai strecoară cîte-o informaţie vitală sau îl mai
fereşte de primejdii cu greutatea numelui său, nume respectat în cercurile
celor care conduc societatea.
Foarte pe scurt, pentru că nu vreau să vă răpesc
bucuria lecturii povestindu-vă cartea, J în apele lagunei este găsit asasinat un
tînăr. Din aproape în aproape, comisarul Brunetti elimină principala pistă
falsă (drogurile), apoi şi suspiciunea că la mijloc ar fi vorba despre o ceartă
de îndrăgostiţi. Descoperă că acel tînăr
era un militar dintr-o bază americană de pe teritoriul italian şi nu după prea
puţine peripeţii află cine este criminalul. Cum va fi pedepsit acela, rămîne să
descoperiţi singuri citind această carte, pentru că vremea cîinoasă de afară
este tocmai bună de lectură, dacă vă înduraţi să mai închideţi televizorul şi
calculatorul. Cîteva pagini din această frumoasă carte puteţi savura ca
aperitiv, AICI.
Lectură pălăcută J
marți, 18 decembrie 2012
Iisus şi parabolele
Scurt fragment din Parabolele
lui Iisus – Adevărul ca poveste / Andrei Pleşu / Humanitas / 2012:
De ce le vorbeşti în parabole?
Pentru a transmite ce avea de transmis, Iisus a ales ca mod
de expunere vorbirea în parabole. Asta înseamnă că parabola I s-a părut,
structural, în perfect acord cu El Însuşi, cu substanţa a ceea ce voia să
transmită şi cu nivelul de receptivitate al ascultătorilor. Cu alte cuvinte,
date fiind contextul în care vorbea, auditoriul vizat şi misiunea pe care o avea
de îndeplinit, parabola I s-a părut drept procedeul optim. De altfel, prin tot
ce face şi prin tot ce spune, Iisus însuşi e, s-a spus, o „parabolă în act”.
Iar întrucît tema predilectă a discursului Său este Împărăţia lui Dumnezeu,
aşadar un domeniu care „nu e din lumea aceasta”, mesajul hristic nu putea fi,
cel puţin într-o primă etapă a propovăduirii Sale, decît aluziv, încifrat,
indirect.
Lucrurile par clare. Şi totuşi, în toate Evangheliile
sinoptice, vine un moment în care ucenicii se arată nedumeriţi de decizia lui
Iisus de a vorbi în parabole (cf. Matei 13,40; Marcu 4,10 şi într-o formă
atenuată cu referire la o singură parabolă, Luca 8,10). Întrebarea ucenicilor
(„De ce loe vorbeşti în parabole?”) e oarecum neaşteptată într-o ambianţă, cea
iudaică, în care orice învăţător recurgea în mod curent la acest procedeu
didactic. Iisus se înscria, folosindu-se de parabole, într-o solidă tradiţie
locală care, de altfel, a continuat să funcţioneze pînă tîrziu, în plină
modernitate. Traducătorii Septuagintei hotărîseră să redea prin „parabolă” un
termen iudaic (maşal, pl. meşalim), bogat ilustrat în textele
vetero-testamentare şi în lumea semitică în general. Nu intrăm, acum, în
problematica amplă a raporturilor dintre parabolele Vechiului Testament, cekle
rabinice şi cele ale Noului Testament. Fapt este că întrebarea cu privire la
rostul parabolelor în discursul sapienţial al lui Iisus ar avea sens mai
degrabă într-un mediu neevreiesc, nefamiliarizat cu deprinderile pedagogice ale
evreităţii. De unde şi presupunerea unor exegeţi că, în pasajele amintite, avem
de-a face fie cu programul „universalist” al evangheliştilor, fie cu pasaje
adăugate, lămuritor, de Biserica timpurie.
- - -
Sper că v-am deşteptat interesul pentru această carte
fabuloasă. Dacă încă nu aţi primit nici-un cadou de Sărbători, este vremea să
vă faceţi cadou această bijuterie. Nu doar că multe pasaje care par obscure în
Noul Testament sunt desluşite strălucit în această carte dar, şi pasaje mai
greu accesibile din Vechiul Testament par acum, după lectura cărţii, de o
limpezime uimitoare. De asemenea, mai
inaintăm măcar cîţiva paşi în direcţia culturii şi tradiţiei iudaice iar pentru
cei care doresc aprofundarea acestui
imens domeniu, o vastă bibliografie le este pusă cu generozitate, la îndemînă.
Ca şi celelalte cărţi ale domnului Pleşu, şi aceasta se citeşte cu viu interes
şi fără pic de efort deşi, această lucrare poate sta alături de orice lucrare academică,
prin migala cu care sunt explorate şi comparate pasaje diverse din VT, din NT,
din Septuaginta. Nu mai puţin de trei ani de zile a cheltuit autorul pentru a
duce la bun sfîrşit această carte. Textul este îndelung cizelat şi nu abuzează
de termeni bisericeşti sau teologici, termeni mai puţin accesibili publicului
larg. O carte necesară şi de neocolit!
O - altă - carte
În afară de faptul că nu este român să nu fi scris în viata sa măcar o poezie, aproape că nu există om pe lumea asta, care să nu exclame pierdut în visare ; Eheeei, viaţa mea e un roman ! Este ? Sigur că este. Nescris.
Am putea să luam de exemplu, vecinul care tocmai s-a mutat în apropiere. Vine dintr-un orăşel nu prea îndepărtat, şi împreună cu soţia sa, formează Perechea Perfectă. Căsnicia În Persoană. Idealul Matrimonial. Încă n-au copii, dar nu există nici-o urmă de îndoială : vor avea, nu prea tîrziu şi desigur că vor fi mai mulţi. Asta spre deosebire de vecinul care s-a mutat în apropiere mai de mult, şi care nu are decît un băiat. Între tată şi băiat, este o relaţie specială : se iubesc la nebunie, urîndu-se din răsputeri. Tatăl, monogam convins, refuzase absolut toate ocaziile în care cîte-o văduvă sau cîte-o vecină mai înfocată i se oferiseră. Era bisericos moderat, chiar îl enerva insistenţa cu care o nou convertită de la unitarieni, ţinea să demonstreze ostentativ, cît de bine ştia domnia sa, ritualul.
Baiatul, proaspăt student, nu înţelegea cîtuşi de puţin cum pot oamenii să trăiascăchiar atît de mult! Peste patruzeci de ani ? Cincizeci ? Dar asta e o veşnicie, iar cei care pretind că au mai mult, sigur că sunt farsori. Soţia sa, trebuind să scrie un articol despre o reprezentaţie teatrală, fusese pur şi simplu şocată cînd a văzut că unul dintre actori, se dezbrăcase în faţa publicului şi jucase nud, pe întreaga durată a spectacolului. Şi mai şocată fusese la ieşire, cînd un grup de studenţi manifestau cu placarde mari, pe care erau scrise cu majuscule, să se vadă bine de tot, toate cuvintele obscene imaginabile. Pe unele dintre ele, nici măcar nu le cunoştea. Libertatea de expresie, NU ! MAI ! POATE ! FI ! în-gră-di-tă. Clar ? Ei, fir-ar să fie de bun simţ, ce o mai fi fiind şi acela!
Soacră-sa, după un atac cerebral, fusese internată într-un azil pe care nu-l suporta. Dar nu avea de ales, că nu mai putea să vorbească.
Vă sunt familiare astfel de situaţii ? Atunci este vremea să le aşterneţi pe hîrtie, daţi personajelor nume false, ca să nu vă dea nimeni în judecată, mai înfrumuseţaţi puţin lucrurile, şi cu puţină şansă, cartea va vedea lumina tiparului. Apoi, cu puţin marketing inteligent, cartea va avea o cautare nesperată.
” Una dintre cele mai importante cărţi din a doua jumătate a secolului XX. O capodoperă!” , scrie in Washington Post Book World.
“Un roman unic şi fascinant, care nu seamănă cu nici una dintre cărţile pe care le-am citit vreodată“, spuneJoseph Heller, autorul romanului Catch-22.
Tocmai v-am prezentat două păreri asupra romanului Bullet Park / John Cheever / Polirom. Nu ştiu din ce motive, critica literară îl denumeşte pe Cheever, un cehov al suburbiilor, iar acesta este cel mai profund şi mai provocator roman al său, după părerea exprimată nu se ştie de cine, în The New York Times.
Părerea mea este să începeţi să vă scrieţi cartea. Sigur aveţi ceva mai bun de spus.
Am putea să luam de exemplu, vecinul care tocmai s-a mutat în apropiere. Vine dintr-un orăşel nu prea îndepărtat, şi împreună cu soţia sa, formează Perechea Perfectă. Căsnicia În Persoană. Idealul Matrimonial. Încă n-au copii, dar nu există nici-o urmă de îndoială : vor avea, nu prea tîrziu şi desigur că vor fi mai mulţi. Asta spre deosebire de vecinul care s-a mutat în apropiere mai de mult, şi care nu are decît un băiat. Între tată şi băiat, este o relaţie specială : se iubesc la nebunie, urîndu-se din răsputeri. Tatăl, monogam convins, refuzase absolut toate ocaziile în care cîte-o văduvă sau cîte-o vecină mai înfocată i se oferiseră. Era bisericos moderat, chiar îl enerva insistenţa cu care o nou convertită de la unitarieni, ţinea să demonstreze ostentativ, cît de bine ştia domnia sa, ritualul.
Baiatul, proaspăt student, nu înţelegea cîtuşi de puţin cum pot oamenii să trăiascăchiar atît de mult! Peste patruzeci de ani ? Cincizeci ? Dar asta e o veşnicie, iar cei care pretind că au mai mult, sigur că sunt farsori. Soţia sa, trebuind să scrie un articol despre o reprezentaţie teatrală, fusese pur şi simplu şocată cînd a văzut că unul dintre actori, se dezbrăcase în faţa publicului şi jucase nud, pe întreaga durată a spectacolului. Şi mai şocată fusese la ieşire, cînd un grup de studenţi manifestau cu placarde mari, pe care erau scrise cu majuscule, să se vadă bine de tot, toate cuvintele obscene imaginabile. Pe unele dintre ele, nici măcar nu le cunoştea. Libertatea de expresie, NU ! MAI ! POATE ! FI ! în-gră-di-tă. Clar ? Ei, fir-ar să fie de bun simţ, ce o mai fi fiind şi acela!
Soacră-sa, după un atac cerebral, fusese internată într-un azil pe care nu-l suporta. Dar nu avea de ales, că nu mai putea să vorbească.
Vă sunt familiare astfel de situaţii ? Atunci este vremea să le aşterneţi pe hîrtie, daţi personajelor nume false, ca să nu vă dea nimeni în judecată, mai înfrumuseţaţi puţin lucrurile, şi cu puţină şansă, cartea va vedea lumina tiparului. Apoi, cu puţin marketing inteligent, cartea va avea o cautare nesperată.
” Una dintre cele mai importante cărţi din a doua jumătate a secolului XX. O capodoperă!” , scrie in Washington Post Book World.
“Un roman unic şi fascinant, care nu seamănă cu nici una dintre cărţile pe care le-am citit vreodată“, spuneJoseph Heller, autorul romanului Catch-22.
Tocmai v-am prezentat două păreri asupra romanului Bullet Park / John Cheever / Polirom. Nu ştiu din ce motive, critica literară îl denumeşte pe Cheever, un cehov al suburbiilor, iar acesta este cel mai profund şi mai provocator roman al său, după părerea exprimată nu se ştie de cine, în The New York Times.
Părerea mea este să începeţi să vă scrieţi cartea. Sigur aveţi ceva mai bun de spus.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)