Ignat

Habar n-am de cînd şi de ce s-a suprapus ziua de 20 decembrie, zi în care-l celebrăm pe 

„Sfîntul sfinţit Mucenic Ignatie”, cu ziua în care creştinii ortodocşi taie porcul. Voi ştiţi? Primesc cu maximă atenţie şi cu recunoştinţă, orice lămurire la temă. Şi mulţumesc anticipat.

Se pare că inventivi cum sunt, în acest an s-a petrecut o schimbare istorică: românii nu mai taie porcul de Ignat. Îl înghit. Să ne fie de bine!

Şi dacă astăzi este şi ziua lui Andrei Codrescu, repostez impresii despre o carte a domniei sale, cumva la temă şi nu prea: Mesi@.

 „Poet, romancier şi eseist, Andrei Codrescu s-a născut la Sibiu în 1946 iar în 1966 emigreaza în Statele Unite. Mai întîi comentator muzical la un post de radio local, apoi Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge, Louisiana. Comentariile sale, difuzate periodic de National Public Radio, l-au transformat într-una dintre cele mai apreciate ‘voci’ ale radioului american. În 1989 s-a întors în patrie, pentru a transmite Revoluţia Română în direct pentru programul de ştiri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema). A descris această experienţă în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) . A obţinut numeroase premii, iar cărţile sale „Contesa Sîngeroasă” şi Mesi@ au devenit fiecare cîte un best-seller. Autor instalat atît de temeinic în limba americană, încît tot ce a apărut în româneşte a trebuit să fie tradus. Articolele din Dilema, i-au fost traduse de către Ioana Avădani, iar după preluarea Dilemei vechi de către patriciu, colaborarea domniei sale s-a încheiat.  În limba română a publicat „Domnul Teste în America” – 1993, Poeme Alese 1970-1996 în 1997, „Prinţesa Sîngeroasă” şi „Mesi@” în 1999, „Cassanova în Bohemia” – 2005 şi în 2006, articolele din Dilema, adunate în volum, sub numele „Scrisori din New Orleans”.

 „Mesi@” are ca personaje centrale  două‚ ’jumătăţi’ ce compun o unică fiinţă misterioasă : Felicity. Detectiv particular din new Orleans, interesată de contraculturi şi ciberspaţiu, şi Andreea, o orfană misterioasă din Sarajevo. Cele două îşi unesc forţele pentru a salva lumea în pragul Armaghedonului, avînd ca aliaţi personaje istorice sau fictive ce pătrund în realitatea cotidiană, printr-un portal de internet. Cei buni sunt Dante, Ovidiu, Mark Twain, Nicola Tesla – inventatorul magnetofonului. De partea cealaltă a baricadei, forţele răului: reverendul Mullin – un escroc fără de scrupule deghizat în lider religios atotputernic, Diavolul, şi Corul Îngerilor Dintîi. De-a lungul cărţii, eşti încercat de o puternică tentaţie de a asemui această carte cu „Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov. Trebuie să rezişti tentaţiei, pentru că  cele două cărţi sunt totuşi perfect distincte. Nu intenţionez să fac o paralelă între aceste două cărţi, ci exprim numai o opinie. Felicity, de la un scepticism agresiv în ceea ce priveşte religia, ajunge pînă la urmă să fie – în tandem – cu Andrea însăşi salvatoarea omenirii. Andreea, de la o prizonieră trecută prin tot iadul sexual imaginabil, ajunge să fie casta salvatoare a lumii. Autorul, ne poartă prin epoci diverse şi din raiul creştin în ciberspaţiu din Jerusalim, în mahalalele sordide ale New Orleans-ului, de la legendele rajahilor la adevărurile eterne ale tuturor celor care cred că le-au descoperit.  „Nostradamus părea nedumerit. – E Sfîrşitul Lumii, sau nu ? S-a terminat ? Nu m-am prins. Ovidiu şi Mani rîseră. – Pentru orice firicel al lumii materiale, da, susţinu Ovidiu, cu excepţia celor care refuză să creadă şi continuă să se agaţe de spaţiul cărnii. N-ai citit Metamorfozele ? De ce dracu le-am scris? – Mi s-a dat de înţeles că totul se va sfîrşi, se jelui Nostradamus, mai degrabă pentru sine. Un Evanghelist ce purta o cruce dădu din cap a încuviinţare. [...] – Ah sărmane Yorrick, spuse Ovidiu, încă emoţionat de trista soartă  a lui Nostradamus. – Înţeleg. Ţi-ai petrecut eternitatea citind pleiada de poeţi ce va să vie, rîse Aristotel, care-şi petrecuse eternitatea făcînd cam acelaşi lucru, desi nu dădea doi bani pe postdeconstrucţionişti”.

Contesa sîngeroasă / Andrei Codrescu

Născut la Sibiu în 1946, Andrei Codrescu emigrează în State în 1966. Cu ajutorul (la început) lui Mircea Eliade îşi face încet încet un nume şi se afirmă ca eseist, poet, dar mai ales, ca scriitor. La Polirom au fost publicate şase dintre romanele sale, probabil cele mai reprezentative.

Acţiunea acestui roman este plasată în Ungaria secolului al XVI-lea şi aduce sub ochii cititorului legenda contesei Elisabeta Bathory, legendă povestită de un urmaş al acesteia, Drake Bathory, patru sute de ani mai tîrziu. Acesta, născut în Ungaria secolului XX, emigrează în America şi îşi cîştigă traiul ca ziarist de duzină. Cînd evenimentele din Europa de Est a anului 1989 au început să ţină trează atenţia publicului din toată lumea, Drake a fost trimis în ţara sa natală să facă un reportaj. Numai că aici este năpădit atît de amintirile sale din copilărie cît şi mai ales, de nălucirea sîngeroasei sale stră-stră-străăăăăăăăăăă-bunici, al cărei spirit îl urmăreşte şi-l îndeamnă la fapte nebuneşti.

Despre contesă circulau cele mai terifiante zvonuri, cartea este plină cu relatări ale unor scene înfiorătoare dar, talentul de scriitor al lui Andrei Codrescu ţine cititorul cu sufletul la gură şi-l face să închidă ochii acolo unde scenele sunt prea greu de digerat dar, nici nu se îndură să abandoneze lectura pentru că după cum se ştie, răul fascinează.

Pe lîngă paralela dintre viaţa contesei şi viaţa lui Drake, cartea are foarte multe referiri istorice la secolul al XVI-lea,  confruntarea de putere dintre Rege şi o parte dintre Curteni, pregătiri de război cu turcii, inclusiv referiri la răscoala lui Gheorghe Doja. Dezbateri pe marginea Reformelor lui Martin Luther pe de o parte dar, şi dezbateri pe marginea postcomunismului se îmbină armonios în paginile acestei cărţi alături de obiceiurile epocii în care a trăit contesa, cu toate relele care i-au fost atribuite.

„Elisabeta Bathory, cunoscută şi sub numele de Contesa Sîngeroasă, a existat cu adevărat. ... La  începutul secolului al XVII-lea a fost cercetată pentru presupusele ei crime, dar niciodată condamnată. Cu toate acestea, a fost silită să-şi trăiască restul zilelor într-o cameră cu uşa zidită, în castelul său...” – spune Andrei Codrescu în nota finală a acestui roman fascinant!