Pe şi de pe Podul Carol, Praga

Life in Pictures este o frumoasă iniţiativă a lui Costin Comba

Dacă nu te-ai înscris încă, este timpul să te!

Piaţa Venceslas din Praga, noaptea

Este miercuri şi nu te-ai înscris la CARMEN? Ce mai aştepţi?

Happy WW!

Povestea Pragăi

Se spune ca Krok, un sef de trib mitic, a suparat o zeitate straveche, motiv pentru care soata sa nu i-a nascut niciun mostenitor, ci a avut trei fiice: vindecatoarea Kazi, vrajitoarea Teta si profetesa Libuše. Pe patul de moarte, neavand alta solutie, Krok a ales-o pe fiica cea mica sa-i fie succesoare - Libuše era blanda si inteleapta si iubita de popor. Cu toate acestea, razboinicii tribului nu au acceptat sa fie condusi de o femeie si i-au cerut clarvazatoarei sa-si aleaga un sot. Pentru a-i sfida pe luptatori, care se asteptau ca domnita sa-si ia de barbat pe unul dintre ei, Libuše s-a maritat cu Přemysl Plugarul, un om din popor, darz si blajin.

In cele din urma, razboinicii i-au acceptat pe cei doi drept conducatori, iar fiul cuplului, Nezamsyl a devenit primul din cei 7 printi legendari Přemysl, de la care se revedinca primul Duce de Boemia, Bořivoj I (870 - 889), cel dintai conducator atestat istoric al cehilor. De altfel, in Europa Centrala, dinastia Přemysl domina intregul Ev Mediu - o serie aproape nesfarsita de nobili, printi si regi cehi, polonezi, unguri si austrieci impartindu-si in arborele genealogic sangele albastru cu fiul lui Libuše.

Legenda familiei intemeietoare mai spune ca la putina vreme dupa casatorie, Libuše a profetit ca "cetatea familiei ei va fi ridicata pe vadul unui fluviu, acolo unde un om construieste pragul unei case". Intr-o buna zi, in timp ce vana impreuna cu fiul sau de-a lungul fluviului Vltava, Přemysl a descoperit un vad si pe zidarul din profetia nevestei sale. In acel loc, cuplul princiar si-a intemeiat resedinta, un Castel botezat Praha (termen de origine slava care se talmaceste atat vad, cat si prag).

Sursa descopera.ro 

Ultima zi la Praga,

şi prima zi de revenire în România anului 2013.

Scurtă paranteză.

N-am să pricep niciodată de ce indiferent de ora la care te cazezi într-un hotel, trebuie să eliberezi camera invariabil, pînă la ora 12 am. Mi se pare o nesimţire şi o furăciune: în definitiv, plăteşti camera respectivă pe intervale de timp de cîte 24 de ore; pur şi simplu, mă simt frustrat că mi se spune că pot lăsa bagajele într-o cameră anume destinată, dar nu mă mai pot folosi de facilităţile unui tratament civilizat (baie de exemplu), în intervalul de timp pentru care am plătit. Concret: mi se pare o barbarie să plec din camera de hotel la ora 12 dimineaţa, deşi am fost cazat la ora 19 seara, de exemplu. De ce-mi fură hotelierii acest interval de timp? Închei paranteza.

La subiect. După ultimul mic dejun, revenim în cameră şi ne facem bagajele pe care le predăm la recepţia hotelului unui om cumsecade care ne înmînează un tichet pe baza căruia le vom putea recupera. Pînă la ora 19 fără un sfert, cînd va veni autobuzul care ne va transfera la aeroport, vom profita de ultimele ore petrecute la Praga. Facem iar, agale, o plimbare prin centrul vechi al oraşului. Ne uităm iar, la minunatele sale clădiri. Remarcăm că totuşi, forfoteala din ajun nu mai este ce-a fost. Revelionul a trecut, lumea pare să se fi calmat. N-o să intru în prea mari detalii dar, am hotărît să mai facem o incursiune către Castel. Am fost norocoşi pentru că am ajuns acolo exact la timp să vedem cum se schimbă garda. Nu pot să spun altceva decît că, schimbarea gărzii este un spectacol în sine. Am încercat să filmez  dar, mulţimea de oameni prezentă acolo m-a împiedicat să filmez acest spectacol în mod cumsecade.

Am refăcut drumul dinspre Castel către Podul Carol, am revăzut Piaţa de Crăciun cu Primăria lîngă care este Turnul cu ceas, am ajuns iar în Piaţa Republicii în care este Castelul Republicii, am rătăcit iar pe străduţele laterale pînă am ajuns iar, la Piaţa Venceslas. Ajunşi aici, după cîteva tentative de a găsi un restaurant care să-i tolereze şi pe păcătoşii de fumători, am avut noroc: am descoperit un local care care ne-a primit cu ospitalitate şi pe noi; aici am păpat cea mai bună variantă de „knee pork”. Banalul ciolan de pork (romînesc), a căpătat aici noi valenţe; şi nu mă mai obosesc să descriu cum a fost acel ciolan de 1300 de grame copt în pielea sa (şorici) la proţap, asezonat cu boluri în care diverse soiuri de sosuri bazate pe hrean şi cu maioneze dibace, l-au întregit. Vă spun numai că, acest restaurant a fost vizitat şi încă mai e, de foarte multe personalităţi ale culturii ceheşti; plus de foarte mulţi sportivi de maximă performanţă din Cehia. Am poze dar, nu cred că trebuie să le arăt. Ştiu .-sau sper-  că mă credeţi pe cuvînt. J

Ce-ar mai fi de spus? Aproape nimic. Am mers la hotel, am fost ambarcaţi într-un autobuz, am mers la aeroport. Unde am avut surpriza să vedem pe pielea noastră că cehii, nu ne deosebesc pe noi românii, de ruşi; am fost nevoiţi să stăm la o coadă interminabilă la un ghişeu care în afară de România, afişa cu nonşalaţă destinaţii către Rusia. UE?  Da! dar nu şi în mintea cehilor, pentru români.

Iar la aeroportul Otopeni, funcţionează aceeaşi mafie care a ucis-o pe acea tînără japoneză. 

Praga, file de poveste 7

După ce-am petrecut „Boschetalionul” ne-am retras strategic, la hotel. Am plonjat iar, într-un somn (aparent) fără vise. Mini-excursia noastră la Praga, se apropie implacabil, către sfîrşit... He he. Mai avem totuşi cîte ceva de făcut pe pămîntul cehesc. Mai întîi, excursia la Karlovy Vary. Apoi, încă un tur per pedes prin acest superb oraş, Praga. Să le luăm pe rînd.

Dimineaţă, întreb la recepţie cum putem ajunge la Terminal bus Florence. Amabilă, fata de la recepţie – una dintre nenumăratele cehoaice frumoase întîlnite în Praga – ne lămureşte: cu metroul de la staţia Mustek din apropierea hotelului, pînă la Terminal bus Florence; apoi, cu unul dintre autobuzele care merg acolo. Limpede? Foarte clar! Ca să fie şi mai limpede, ne înmînează o hartă a metroului praghez.

La metrou, încep lupta cu maşinăriile care vînd tichete de călătorie. Sigur că mă descurc dar, ideea asta tot mă enervează: nu înţeleg şi bună pace de ce maşinăriile trebuie să înlocuiască OMUL, chiar peste tot. E limpede că-s depăşit de epoca în care trăiesc. Am mai spus că a început să moară lumea noastră... în fine. Biletele de călătorie cu metroul, sunt pe categorii de vîrstă şi de durata călătoriei. Pentru jumătate de oră de mers cu metroul, plătim 24 de coroane, adică 1 euro de fiecare. Vorba vine jumătate de oră; am mers numai două staţii. Metroul este compus din trei magistrale care în centrul oraşului se întretaie în trei puncte de legătură: Mustek, Florence şi Muzeum, are 52 de staţii şi se lucrează în continuare intensiv. Lor nu le-a tăiat nimeni fondurile. Linia pe care mergem noi este marcată cu galben, celelalte find marcate cu roşu şi cu verde. Este destul de simplu să te orientezi, fiecare staţie fiind dotată cu indicatoare şi cu scheme explicite. Lucrare nu glumă: fluviul Vltava fiind subtraversat în nu mai puţin de patru locuri, iar una dintre magistrale merge pînă la Castel, deci urcă o pantă respectabilă.

La Florence, ieşim cu escaladorul de mare viteză la suprafaţă şi nimerim exact la terminalul de autobuze; îngerul nostru păzitor, ne veghează atent.  În agenţie suntem pasaţi de la un ghişeu la altul pînă cînd o fătucă – blondă evident – înţelege ce vrem şi într-o engleză chinuită ne cere 310 coroane pentru două bilete. Călătoria va dura cam două ceasuri şi cum am plecat tîrzior de la hotel, vom ajunge pe la ora 13:30. Ne aşezăm în faţă pe primele scaune dar un nene cu un tabel în faţă ne goneşte imediat la locurile noastre: 17 şi 18. Nenea ăsta ne dădăceşte (pe toţi cei circa treizeci şi ceva de călători) de parcă am fi într-un avion iar el ar fi stewardul. Ne dădăceşte de pomană pentru că numai el pricepe ce vrea să spună pe limba sa. Ca în bancul acela: - vorbeşti engleza? - eu o vorbesc dar nu pricepe nimenea ce spun. J Repejor traversăm unul dintre podurile de peste Vltava şi după ce străbatem un tunel ne îndreptăm spre marginea oraşului. Au apărut pe lîngă clădirile vechi şi vilele care fac farmecul Pragăi şi blocurile de locuinţe socialist-muncitoreşti pe care le ştim atît de bine de-acasă. Şi aici, la periferie, este curat peste tot. Ordine. Adică pur şi simplu, civilizaţie.

Primele zile noi ne-am tot învîrtit prin centrul vechi al oraşului, pe un areal de maxim 2-3 % din cît reprezintă Praga. Ca şi Atena sau Barcelona, Praga se  întinde pe orizontal. N-am văzut zgîrie-nori, nici clădiri cu mai mult de 7-8-10 etaje. Aici, la periferie, străzile sunt mult mai largi decît strîmtoşenia din centru.

Nenea stevardul a început să mîrîie ceva la microfon. Naiba ştie ce spune el acolo dar, autocarul opreşte şi văd pe partea dreaptă, aeroportul Vaclav Havel. E bine de ştiut. Dacă
Eva (ghida vorbitoare de limba română) ne abandonează şi mîine, ştim ce avem de făcut.

Bon. Care va să zică, nenea stevardul are şi ceva cafele şi ape de distribuit. Eu spun „mineral water”; el spune pe ceheşte habar n-am ce; eu spun „no sparkling”; el spune cam aşa ceva: „tuev”; eu ridic a mirare din sprîncene; el îmi arată toate degetele de la ambele mîini plus două policandre. Aha, deci a vrut să spună „twelve”. Îi dau banii şi figura i se umple de fericire! Deci, asta era: money, money, money. J Rajec scrie pe eticheta sticlei. Rece şi bună! În stînga noastră, sorele se luptă cu ceva nori către care văd îndreptîndu-se un avion. De unde vii, unde te duci, tu avion cu călători ce se plimbă printre nori? Mîine va veni şi rîndul nostru, n-ar mai fi venit...

A cam trecut prima oră şi am ieşit de pe autostradă de vreo zece minute. Tocmai trecem în goană pe lîngă fabrica de bere Krusovice în curtea căreia o mulţime de autocamioane se înfruptau din stivele de butoaie de bere frumos aşezate milităreşte în lumina unor reflectoare puternice. Chiar îl văd pe nenea stewardul că-i duce nu ştiu cui o cutie de bere. Cam devreme, spun în sinea mea, de parcă m-aş pricepe la bere J . Autocarul a încetinit pentru a trece de o cale ferată cu care şoseaua se intersectează. Va să zică acilea n-aţi fost în stare să faceţi un pasaj sau cam aşa ceva? Ruşine! J Serios vorbind, mai sunt multe lucruri de făcut şi pe aceste meleaguri dar, parcă se vede ceva mai multă bunăvoinţă.

Nu ştiu cum este la nivel înalt şi nici n-am chef să aflu dar la nivel mic, şi pe aici corupţia este la ea acasă. N-am primit bon pentru CHANGE nici măcar la hotel, n-am primit bon în cîteva restaurante, etc. Dar, nu mi s-a în tîmplat pe nicăieri să fiu întrebat dacă n-am nu ştiu cîţi firfirici ca să primesc rest la nu ştiu ce bancnotă. Primeşti rest pînă la ultima coroană şi dacă vrei tu să dai un mic ciubuc este bine primit; dacă  nu, nu te boscorodeşte nimeni dacă nu „laşi” ceva.

Acum suntem în plină cîmpie şi văd pămîntul arat. Ici colo se văd cîteva petece de zăpadă. Alte ogoare sunt acoperite cu un covor vegetal marunt dar nu ştiu dacă-s culturi sau numai păşuni. Oricum, arată bine. Chiar mă întrebam de ce nu văd culturi de hamei. Gata! Le-am văzut şi p’astea. Nu puteau lipsi din patria care dictează preţul berii pe plan mondial, nu? Şi mai observ un lucru interesant: foarte multe păduri tinere şi foarte tinere se succed de-a lungul drumului. Cum ar veni, la cehi se poartă zicala: noi plantăm nu defrişăm! Şi iară văd hamei, covor verde, pămînt arat. Pămînt în paragină? Nu există! Ce nu-mi place mie este că cerul s-a acoperit cu nori negri printre care două-trei raze de soare abia mai răzbat, exact cînd în sfîrşit, intrăm în Karlovy Vary. 

Praga, file de poveste 6

Cum ne-am trezit, am şi aruncat ochii pe geam să vedem cum este vremea. Este senin şi nici prea frig, deci vremea este tocmai bună pentru o plimbare la Kutna Hora - link. Cum pînă vine autocarul mai este destul timp, dăm o raită pe străzile din jurul hotelului, cele încă necercetate ieri şi alaltăieri. Acelaşi melanj de clădiri impunătoare cu stiluri arhitecturale diferite; mai este şi cîte-o clădire ceva mai coşcovită dar, nu mai contează. Pe ansamblu, Praga arată lumii o faţă de oraş civilizat şi curat, cu mici excepţii: pe străduţele mai lăturalnice mai este loc şi de mai bine. Pînă să ajungem la metrou (pe 1 ianuarie, cînd vom merge la Karlovy Vary) văd că transportul în comun este asigurat de tramvaie mai vechi sau mai moderne care circulă destul de des. Şi cum tot mai avem ceva vreme, intrăm într-o cafenea care se-ndură şi de păcătoţii de fumători. Două expresso şi o apă minerală ne-au costat ca la Salonic vizavi de Turnul Alb: 10 euro dar acolo cel puţin, priveliştea era grozavă.

- - -

Cei 7 magnifici care vor cuceri Kutna Hora, sunt preluaţi de un microbuz, duşi la o agenţie de turism şi ataşaţi unui grup de 10 ruşi, grup păstorit de o rusoaică tînără şi corpolentă. Arătăm hîrtiile primite în seara trecută şi după cîteva telefoane de lămurire ni se spune: haraşo. Fac o mutră complet nedumerită şi doamna respectivă spune: OK! Aşa mai merge, draga noastră. La drum!

După cîteva întortocheli pe străzile Pragăi, traversăm unul dintre podurile de peste Vltava şi vedem din autocar Cartierul Evreiesc. Poate îl vom vizita altădată... Ne îndreptăm către periferie trecînd peste cel mai înalt pod din Praga, pod ridicat la 42 de metri deasupra unui cartier de case. Ghida vorbeşte alternînd propoziţii în rusă cu propoziţii spuse rar, într-o engleză acceptabilă. 

Ne bombardează cu informaţii despre Cehia, Praga şi despre Kutna Hora. Autostrada arată excelent, iar în stînga şi în dreapta se văd ogoare lucrate cu conştiinciozitate alternînd cu pădurici tinere.

Am ieşit de pe autostradă, iar drumul pe care suntem acum, la intersecţii este prevăzut cu sensuri giratorii; simplu şi eficient. Acolo unde-s necesare, sunt desigur pasaje de trecere supraterane. Din spusele ghidei, reţin că acest oraş a fost vreme de 250 al doilea ca importanţă în Cehia, după Praga, datorită minelor de argint. Aici au fost bătute monedele cu largă circulaţie, groszul iar mai tîrziu, talerul. Vom opri mai întîi la Osuar, respectiv Capela cimitirului, unde se pot vedea (sau admira) nişte aranjamente artistic alcătuite din craniile şi scheletele a mii de oasmeni. Pare macabru dar, nu este deloc. Şi nu este singurul Osuar de acest fel din lume. 

Apoi, mergem să vedem Catedrala Sfînta Barbara, patroana minerilor. 

după care facem un tur al centrului vechi al oraşului.

Fac o surtă paranteză. Pot spune fără teama de a greşi că toţi cei care laudă locurile în care se poate face turism în România ar trebui ca mai înainte de a vorbi să viziteze măcar cîteva locuri fără prea mare rezonanţă în lumea civilizată, cum este şi acest mic orăşel provincial, Kutna Hora, orăşel de care nu auzisem pînă acum şi fac pariu că nici mare parte dintre cei care citesc aceste rînduri. Un lucru este cît se poate de limpede: fără transport eficient între localităţi, fără punerea în valoare a unor obiective fie ele şi minore, fără locuri de cazare şi masă cumsecade la preţuri rezonabile, degeaba ai peisaje de vis. Turismul înseamnă altceva decît zgîiala cu ochii pierduţi în zare către frumuseţea dăruită de Dumnezeu, plaiurilor româneşti. Gata paranteza.

Inevitabil, plimbarea s-a terminat. Avem o pauză de masă de circa o oră după care valea, către Praga că ne-aşteaptă revelionul despre care am relatat AICI. Chiar în centrul acestui orăşel simpatic, intrăm într-o pizzerie (n-avem vreme să căutăm alt fel de restaurant) spunem că suntem presaţi de timp şi suntem serviţi în timp record. Ni se aduc două pizze cît roata carului. Imposibil de mîncat mai mult de una, pentru amîndoi. Sunt prea mari pizzele? Nu-i nimic. Luăm una dintre ele, la pachet. Nu ştiu care dintre cerşetorii prosternaţi o va primi dar, sigur unul dintre aceştia, o va avea drept cină de Revelion. La revedere Kutna Hora!

Iar s-a lăsat seara devreme dar, vremea este incredibil de frumoasă. Ghida chiar s-a minunat. Ne-a spus că de obicei, la Kutna Hora în acest anotimp ori ninge, ori plouă; soare se vede foarte rar, iar soarele de azi, aproape niciodată. Apropo de preţuri: două pizze cu diametru de 50 de cm (cu de toate), două pahare cu vin roşu excelent şi o bere, 420 de coroane, aproximativ 17 euro. Vi se pare excesiv?

Ajunşi la Praga în centru, cei şapte români plus ghida, coborîm. Întreb de Karlovy Vary. Mergeţi voi frumuşel ori la gară ori la Terminal bus Florence şi vă descurcaţi precis. Aşa vom şi face. Happy New Year!

Căutăm un „prosternat”. Nici urmă de ei. Poliţia patrulează şi se pare că i-a alungat. Găsim totuşi un amărît care tocmai scotocea într-o ladă de gunoi. I s-au aprins ochii cînd a primit acea pizza nou-nouţă. Happy New Year!

În cameră ne aştepta biletul cu rezervarea pentru Revelion. Happy New Year! 

Praga, file de poveste 5

După plimbarea cu vaporaşul, refacem traseul în sens invers prin strada Pariszka spre Piaţa de Crăciun, apoi pe străzile laterale către Piaţa Republicii şi mai departe către Piaţa Venceslas. Foarte aproape de aici, este hotelul pe care temporar îl denumim „acasă”. Pentru orientare avem o hartă dar de mai mare folos în orientare este fluxul uriaş de oameni care forfotesc; străzile întortocheate nu sevregăsesc chiar toate pe hartă iar cu denumirile ceheşti (slave în general) nu mă împac nicicum, la fel cum nu m-am putut împăca niciodată cu denumirile (limba germană).

Nici nu-i nevoie prea mare de hartă. Străzile sunt pline de turişti care se plimbă pe sub ornamentele de iarnă luminate, se opresc la nenumăratele tonete cu de toate pentru toţi: cîrnaţi apetisanţi, jambon, dulcegării, artizanat, sau intră în cafenelele sau resataurantele mai mult sau mai puţin sofisticate. Peste tot, predomină un aer sărbătoresc subliniat din loc în loc şi de trupe ambulante care încîntă publicul care cu ce ştie 

Nu-s prea mulţi dar nu lipsesc nici cerşetorii; n-am mai văzut atitudine atît de umilă la un cerşetor, niciodată: aşezaţi în patru labe şi cu fruntea lipită de pămînt ţin între palme o tichie în care milostivii ar putea arunca ceva firfirici; n-am văzut prea mulţi bănuţi în acele tichii...

Cum s-a făcut deja ora opt, intrăm într-o tavernă pentru a mai păpa cîte ceva şi pentru a mai sorbi cîte o minunată bere cehească, măcar pe post de somnifer. Nu mai este nevoie pentru că mersul pe jos atîtea ore, ne-a obosit suficient încît odată ajunşi „acasă” că plonjăm direct într-un somn adînc. Aud ca prin vis bătăi la uşă şi tresar din somn. - Ce vreţi? - Avem un mesaj pentru dumneavoastră. - Cine sunteţi?. - De la recepţia hotelului. - Nu puteaţi să telefonaţi? - Trebuie să vă înmînăm mesajul scris. Ţi văd strecurîndu-se pe sub uşă un plic. Înăuntru, pe o hîrtie cu antetul hotelului stă scris: „Dear I would like to inform you that zour pick up to Kutna Hora will be at 12:10 at hotel reception. Best regards.” Ian te uită... zic în gîndul meu, pînă la urmă, Eva ne-a înscris la această excursie. Şi adormim la loc 

Praga, file de poveste 4

Care va să zică, ăsta fu tot programul cu gaşca; de acum înainte, fiecare pe cont propriu deşi, în oferta iniţială mai erau prevăzute o excursie la Kutna  Hora şi una la Karlovi Vary, contra plată suplimentară, evident. Cu chiu cu vai, Eva a adunat de la trei familii banii pentru Kutna Hora; despre cealaltă destinaţie, s-a făcut că „nu-i triaba mia”. J . Ştiu că există veşnica dilemă: pe cont propriu sau  cu grupul. Avantaje şi dezavantaje în ambele ipostaze. Voi reveni asupra acestui aspect.

Deocamdată suntem în faţa Turnului cu ceas aflat lîngă Piaţa de Crăciun, de la Praga. Se spune că aceasta este cea mai frumoasă Piaţă din Praga; am mai vizitat per pedes Piaţa Venceslas aflată în apropiere, care de asemenea este plină de turişti îmbiaţi cu diverse bunătăţi: cîrnaţi, jambon la proţap, dulcegării, bere, etc, etc, etc + evident, obiecte de artizanat şi de vestimentaţie. Turnul cu ceas oferă la fiecare oră un spectacol interesant: o mică uşiţă se deschide şi Domnul Iisus înaintează iar cei 12 discipoli îl urmează; spectacolul nu durează decît circa 30 de secunde dar, lumea aşteaptă neclitită pînă îl vede.

Ne mai plimbăm puţin prin Piaţa cea mare, admirăm exponatele şi văzîndu-i pe turişti cum se înfruptă de zor, ne aducem aminte că ne este foame. Ochim un restaurant cu specific cehesc şi cerem cîte o supă de ciupeci şi cîte un gulaş. Foarte bune, vă asigur.

Apoi intrăm pe strada Pariszka şi coborîm fără grabă spre Vltava admirînd vitrinele cu tot felul de obiecte de lux, vitrine aşezate la parterul unor palate cu adevărat impunătoare, palate care strălucesc de curăţenie. Lume multă fără înghesuială, totuşi. Ajungem la o sinagogă şi după ce achităm o taxă destul de piperată intrăm să vedem cum este pe dinăuntru. La intrare, mi se oferă o chipa de hîrtie; mîndru nevoie mare, scot din buzunar propria mea chipa dăruită mie la Zidul Plînerii, o pun pe creştetul capului şi intrăm. Sinagoga este sub nivelul solului, împărţită în două încăperi iar obiectele de cult şi băncile sunt aşezate în încăperea cea mai mare. Este luminată electric şi cu lumînări masive şi are un aer auster. Nu ştiu dacă mai este folosită sau este numai muzeu. După un timp oarecare ne ridicăm şi facem loc altor doritori, pentru că erau destui. Sigur că n-am avut voie nici aici cu aparatul de fotografiat. Nu ştiu de ce ...

Ajungem la Vltava. Coborîn un şir de trepte tocite şi vedem un debarcader de la care putem cumpăra tot felul de bilete: 1 h plimbare costă 240 de coroane; cu prînz inclus, costă 690; mai este o variantă cu muzică de jazz ceva mai scumpă. Şi abia acum aflu că dacă am fi vrut, puteam să petrecem Revelionul pe unul dintre vaporaşe. Nu ne-a spus acest lucru nici funcţionara de la agenţia de voiaj din Bucureşti, nici Eva de la Praga. Oftez şi mergem mai departe. În aşteptarea vaporaşului, observăm cîrduri de raţe şi de lebede care plutesc pe apele fluviului Vltava iar cerul este împînzit literalmente de pescăruşi gălăgioşi care din cînd în cînd, se odihnesc pe apă şi pe nişte eşafodaje din lemn construite special pentru ei.

Ne urcăm la bordul unui vapor şi începe plimbarea. Primim explicaţii într-o limbă franceză atît de stîlcită, că nu se înţelege nimic; nici explicaţiile în engleză nu-s mai inteligibile. Mai ştii? Poate că nu aud eu prea bine. De-asta este bine să fii asistat de un  ghid calificat: îşi explică pe îndelete tot ce vezi; aşa, am trecut pe lîngă tot felul de Palate şi habar nu avem ce-s. Pentru că nu mai ne este foame, cerem cîte o bere; foarte bună deşi este la sticlă, dar ceva mai scumpă decît la restaurant.

Toate reclamele de pe internet prezintă berea din Praga ca fiind cea mai ieftină din Europa. Serios? Poate la alimentara că la baruri sau la restaurant este la fel de scumpă ca peste tot. Nu contează... Peste tot ţi se cer la plată coroane ceheşti. La restaurante poţi plăti şi în euro la un curs de schimb de 24 coroane la 1 euro; la hotel primeşti 22  la 1; la casele de schimb de pe stradă, poţi primi dacă nu ştii să întrebi, chiar şi numai 17 la 1; iar dacă încerci să schimbi la valutiştii de pe străzi, rişti să primeşti praful de pe tobă. Seara se lasă din ce în ce mai rapid deşi nu este decît ora 15:30. revenim la debarcader şi număr pe degete: ne-am plimbat cu vaporaşul pe Sena la Paris, pe Dunăre la Budapesta, pe Lucernsee şi pe Zurichsee în Elveţia iar acum, pe Vltava la Praga. Oh, era să uit de plimbările cu vaporaşele de pe Herăstrău în Bucureşti. J

Praga, file de poveste 2

După o aterizare perfectă răsplătită cu aplauzele pasagerilor, ne luăm bagajele şi o găsim pe ghida vorbitoare de limbă română care ar trebui să ne conducă primii paşi prin Praga, restul excursiei noastre scurtissime, urmînd să-l facă fiecare familie pe cont propriu. Ghida, are o pancartă după care o recunoaştem; ne adunăm ca puişorii în jurul cloştii şi aşteptăm să vedem ce are de spus. Nu prea multe, deocamdată. Este o femeie de vreo treizeci  şi ceva de ani, slăbuţă, cu o faţă luminată de doi ochi albaştri, imenşi. – Bine v-am găsit! spun. Se gîndeşte puţin şi-mi răspunde cu privirea pironită drept în ochii mei: – Bine-aţi venit! De ce-a ezitat? Voi înţelege ceva mai tîrziu…

Încet încet, cei 20 de turişti care formăm un grup turistic şi nu prea, se adună, iar Eva, pentru că aşa se numeşte femeia cu ochi imenşi, ne conduce la mini-buzul cu care vom merge la hotel. Aici, domnul şofer ne muştruluieşte sever cu privire la aşezarea valizelor în cala de bagaje. Este mai mult vorba de el: singur aburcă valizele noastre rînd pe rînd, după o logică din care înţelegem că mai întîi trebuiesc puse acolo, cele „big”.  . OK!, fie ca valizele noastre să fie puse în ordinea pe care o stabileşte, EL!   .

În sfîrşit. Aşezaţi comod pe scaune, purcedem către Praga. Aeroportul Vaclav Havel este la circa 30 de minute de mers cu maşina pînă la Praga; nu ştiu cîţi kilometri sunt şi nici nu ne pasă. Remarc imediat lipsa zăpezii; mă aşteptam să fie chiar mai abundentă decît la Bucureştiul din care plecasem cîteva ore mai devreme dar, nu-i! Vremea este şi aici frumoasă; nici frig nu e, dar seara s-a lăsat brusc şi un întuneric prietenos rupt ici-colo de felinare electrice,  ne învăluie cu tainele sale. Privesc pe geamul mini-busului dar nu pricep mare lucru deocamdată, din cele ce văd. Nici Eva nu este prea vorbăreaţă; nu simte nevoia de a ne desluşi măcar cît de cît dar, nu contează acum. Să ajungem la hotel şi vom mai vedea mai încolo, ce şi cum vom avea de făcut, văzut; ce atîta grabă? 

Citeşte dacă vrei, mai departe, AICI

Praga, file de poveste 1

Abia am revenit acasă şi încă nu am făcut ordine printre notiţe, poze, clipuri şi amintiri. Nu mai dau doi bani pe politică şi mai ales pe politicienii din România aşa că nu prea voi mai ţine cont o perioadă de timp de treburile cetăţii. Aştept să se mai dezmeticească şi unii dintre compatrioţi deşi, mari nădejdi nu-mi (prea mai) pun. Cel puţin, asta-mi propun deocamdată. Consemnez cu tristeţe moartea lui Sergiu Nicolaescu, fără să comentez nici despre omul, nici despre artistul nici despre politicianul care a fost. RIP!

Revenind la poveste, trebuie să o luăm gospodăreşte, cu plecarea. Deci:

Este ora 14, sîmbătă 29 decembrie 2012 şi ne pregătim să evadăm cîteva zile din monotonia bucureşteană către Praga, oraş unde vom petrece un inedit şi spectaculos, sperăm noi, Revelion 2013. Am scăpat de cerberii de la „CE CHIN” şi ne-am instalat în sala de aşteptare. Un soare incredibil scaldă sala de aşteptare cu razele sale orbitoare. Este prea cald – dar nu de la soarele cu dinţi de-afară ci – de la instalaţia de aer condiţionat setată pe cald în exces; am şi transpirat puţin dar, ăsta să fie tot necazul… 

Citeşte mai departe AICI 

Boschetalionul

La mulţi ani! Şi bine v-am regăsit. Nu ştiu cum aţi petrecut voi dar noi, Revelion inedit am vrut, Revelion inedit am avut. J Abia întorşi de la Kutna Hora (un oraş despre care voi povesti ulterior) am găsit în cameră un bilet care ne anunţa ceremonios că suntem aşteptaţi pentru cina festivă de Revelion la ora 19 şi că avem reţinută masa nr. cutare. Nu-i prea devreme? O fi, n-o fi, ne-am conformat, ne-am pus la ţol semi-festiv (dacă ar fi fost cazul, avea Silvia şi o rochie de rupt gura tîrgului J ) şi am coborît la sala de mese.

Pustiu de să nu-ţi vină să crezi că era totuşi, ajunul Revelionului. Ei şi? Fiecare face numai ce vrea în seara de Revelion. Aşa şi noi. Am ciocnit fuguţa paharul de şampanie de la început, apoi am aşteptat bucatele; starter: Duck gelantine with beetroot sauce; soup: Strong beef broth softened egg yolk; main course: Rump steak with grilled rosemary potatoes and cherry sauce, asortat cu Pinot Noir 2010, selection of grapes; dessert: Fried pear in cognac batter with coriander caramel + Caramel Latte macchiato. Astea erau incluse. La liber, fiecare putea să mai comande cît şi ce dorea pe punga proprie. Buuuuun.

Cum atmosfera numai de sărbătoare nu era, asm păpat cîte ceva din bucate, am schimbat cîteva vorbe cu vecinii, am cascat a plictiseală (nu muzică, nu dans, nu nimic-nimic-nimic) şi deşi nu ne dădea nimeni afară, auzind chiuiala de pe străzi am zis: hai frate să vedem şi noi care va să zică, ce-o fi acela un boschetalion. J Şi am văzut: kilometri întregi de străzi frumos luminate, pline ochi cu tot felul de oameni care se veseleau, mîncau cîrnaţi şi tot ce mai ofereau tarabagii, beau direct din sticle fiecare ce avea şi rîdeau fericiţi cu gura pînă la urechi. Pe marginea străzilor, cei care aveau ceva mai multe parale sau norocul de a mai găsi loc liber pe la mesele de la restaurantele de tot soiul, sorbeau alene din pahare sau mestecau şi ei vîrtos, ce aveau prin farfurii.

Singura deosebire faţă de seara trecută, erau artificiile şi atîta tot. Artificii care au culminat cu un adevărat concert de lumină, tunet şi culoare, exact la miezul nopţii cînd toată lumea se pupa cu toată lumea şi se veselea de numa numa. J

Care va să zică ăsta-i boschetalionul? Bon. Trecut la răboj. Primul şi ultimul din viaţa noastră, tocmai s-a încheiat. Se spune că-i bine să gîndeşti temeinic ce-ţi doreşti. Revelion inedit am vrut, Revelion inedit am avut! Şi totuşi, a avut şi acest soi de Revelion farmecul său numai că eu nu-mi mai doresc aşa ceva, fie acest fel de petrecere de an nou, chiar şi în minunatul oraş Praga, oraş mirific despre care voi mai povesti.

La mulţi ani! J

Revelion la Praga

Numai azi nu-i mîine. Şi mîine o să ne luăm zborul către o destinaţie despre care am auzit multe lucruri bune: oraşul îndrăgostiţilor, clădiri monumentale, popor civilizat, vestigii istorice demne de a fi luate în seamă şi vizitate pe îndelete. N-o să avem nici acum, vreme de amănunţeală; ne vom mulţumi ca de obicei, cu o privire de ansamblu. Important este că reuşim să petrecem fie şi simbolic, al doilea Revelion - după cel din Israel - pe alte meleaguri, un alt Revelion inedit faţă de zecile de Revelioane petrecute în toate modurile imaginabile, în România: în familie, la restaurant, la munte, etc.

Am urmărit siderat pe Naţional Geografic o emisiune în care am aflat şi lucruri rele despre Praga: taximetrişti incorecţi, negustori stradali care te fură pe faţă, spelunci în care dacă intri fie şi din greşeală, rişti să fii spoliat de o Mafie atotputernică, poliţie coruptă, etc. 

Nu intru în panică. Chiar nu am de ce. Nici măcar faptul că la schimbul valutar rişti să fii „făcut” nu mă sperie. Am mai trăit această experienţă şi ştiu să mă apăr, atît cît este posibil.

Mi-am pregătit notesul, pixurile, ceva referinţe; voi ralata la întoarcere, impresiile mele despre Praga şi despre ce voi mai vedea prin Cehia, pentru că nu ne vom mărgini numai la Revelionul de la Praga. 

Cel puţin alte două destinaţii vor fi pe lista noastră în aceste cîteva zile (cinci) petrecute pe tărîmul acestei ţări. Voi povesti la întoarcere.

Deocamdată, vă urez un an nou fericit, tuturor celor care vă faceţi timp să-mi vizitaţi blogul.

La mulţi ani! 

Parabola rabinului Eisik

După mulţi ani de sărăcie grea, care însă nu i-au zdruncinat încrederea în Dumnezeu, rabinului Eisik din Cracovia i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoară la Praga, sub podul care duce la Podul Regal. După ce visul s-a repetat de trei ori, rabinul Eisik s-a hotărît şi a plecat la Praga. Numai că podul era păzit zi şi noapte de gardieni, astfel încît rabinul nu îndrăznea să se apuce de săpat. Venea însă în fiecare dimineaţă lîngă pod şi îi dădea tîrcoale pînă seara. În cele din urmă, şeful pazei, intrigat de ceea ce vedea, l-a întrebat, politicos, ce caută acolo: caută ceva anume sau aşteaptă pe cineva? Atunci rabinul Eisik i-a povestit visul datorită căruia venise de atît de departe la Praga. Paznicul a izbucnit în rîs: „Bietul de tine, cu pingelele tale tocite! Ai pornit la asemenea drumeţie de dragul unui vis! Deh, aşa e cînd te încrezi în vise! Şi eu ar fi trebuit să-mi iau picioarele la spinare, cînd mi s-a poruncit odată, în vis, să merg la Cracovia şi, în odaia unui jidov pe care chipurile, îl cheamă Eisik, fiul lui Jekel, să sap undeva după sobă, ca să găsesc o comoară. Eisik, fiul lui Jekel! Parcă mă văd la locul cu pricina – unde probabil jumătate din locuitorii evrei se numesc Eisik şi cealaltă jumătate Jekel – scotocind prin toate casele!” Şi paznicul a izbucnit din nou în rîs. Rabinul Eisik s-a înclinat, s-a întors acasă, a dezgropat comoara şi, cu o parte din ea, a construit o casă de rugăciune care se numeşte Şcoala „Reb Eisik Reb Jekel”.

Voi ce-aţi face cu banii dacă aţi descoperi o comoară? J