Turcia mea - plecarea

Gata! Am ajuns la Istanbul. Cînd am plecat din Bucureşti, principala (ne)ştire repetată în neştire era că Vîntu a scăpat de la puşcărie. Altă ştire revela că 56 % dintre români sunt nostalgici (sau habarnişti) după 1 Mai Muncitoresc, măreţ prilej la care după ce mărşăluiam cîţiva kilometri şi urlam din toţi bojocii, trăiască şi-nflorească etcaetera, aveam parte de mici, crenvurşti, suc contrafăcut sau bere, la marginea drumului pe care defilasem, bleah.

Drumul spre autoport, a fost lin. Oraşul părea adormit. Probabil că multă lume a profitat de această minivacanţă şi şi-a făcut vînt către alte zări, cum am făcut şi noi. La aeroport, formalităţile au decurs fără probleme şi după un zbor calm de 50 de minute am aterizat ca la carte pe aeroportul Sabiha Gokcen, aeroport aflat la circa 100 de minute de mers pe o autostradă extrem de circulată, de Istanbul. Mă aşteptam la ceva timp pierdut cu viza dar nu, totul a decurs excelent. Conform programului, am fost aşteptaţi de un „nene” cu o pancartă – Cristian Tour – care după ce ne-a numărat (16) ne-a suit într-un autocar şi ne-a condus către primul nostru obiectiv pe pămînt turcesc: un loc de somnică dar mai întîi, ceva păpică şi ceva berică…

Dacă vă spun că n-am mai fost la Istanbul, mint. Dacă spun că am fost, mă şi vă induc în eroare, fără să vreau. Măcar de acolo de unde autostrada virează spre Edîrne, fost Adrianopole, prima cucerire turcească în Bizanţ, ar fi trebuit să-mi aduc aminte de cîte ceva. Nimic. Nici de nenumăratele blocuri de locuinţe destul de scunde şi înghesuite unele într-altele ca sardelele, nici de mulţimea de moschei care-şi avîntau minaretele către cer. De noile blocuri gen zgîrie-nori, adunate ca la Paris într-un cartier distinct, nici nu aveam cum să-mi amintesc.

Nu mi-am amintit decît vag de podul de pe Bosfor, pod (de fapt, sunt cinci poduri şi este în proiect, încă unul) care leagă partea europeană a Turciei – Rumelia, de partea asiatică a Turciei, Anatolia. Această strîmtoare separă Marea Neagră de Marea Marmara. Mai departe, Marea Marmara este legată de Marea Egee prin intermediul Strîmtorii Dardanele şi mai departe, de Mediterana.

Între timp, s-a cam făcut noapte. Este deja ora 21 şi încă suntem pe drum. În fine, oprim undeva şi ne luăm bagajele la spinare (şi la deal  ) pe nişte străduţe înguste şi întortocheate, cale de cîteva sute de metri pînă la Grand Şafac Hotel, două stele. Mă bufneşte rîsul. Ştiu din experienţă că tot ce poartă numele „Grand”, este cam ţeapă   Aşa şi e! În fine, nu contează. Lăsăm bagajele într-o cameră nu prea îmbietoare şi o pornim la vale în căutare de ceva restaurant.  Nu avem chef să ne aventurăm prea departe şi găsim o terasă interesantă, destul de animată. Vine un chelner numai zîmbet şi mă întreabă ceva pe ruseşte. Brusc îmi piere tot cheful; nu-mi vine să plec pentru că s-a lăsat un vînt rece de parc-am fi în Siberia, dar nici foame nu ne mai e. Cer bere şi ne aduce. Bună şi rece dar minusculă, dispare instantaneu. Mai cer şi ne mai aduce şi mai cer. La nota de plată, constat că nu mi-au pus la socoteală două halbe. Încerc să le explic dar rusul, nu pricepe. Pînă la urmă, dumirit, mă încarcă el pe mine cu două halbe nebăute, în plus. Temător să nu mă încarce şi mai mult, plătesc şi plecăm. Nu era mai bine să nu fi fost eu cinstit cu rusul acela? Păi? 

Adorm cu o amintire veselă în minte: am plecat a doua oară în Turcia tot în anii 90, cu automobilul unui prieten care vroia să ajungă de fapt, în Grecia. Cum eu nu aveam viză de Grecia, am rămas la Edîrne urmînd să fiu cules de acolo a doua zi. La timpul sorocit, ia-l pe prietenul meu, de unde nu-i. Cum nu-mi rămăseseră mai mult de vreo zece dolari, pas de cumpără bilet de întoarcere, de undeva. Şi iată ditamai omul, făcînd autostopul către ţară  Am avut noroc că m-a adoptat un autocar şi am ajuns pînă la urmă, la Romanica!