Mulţumim doamnei ghide că a făcut tot posibilul să ajungem la o oră atît de
imposibilă, că n-am mai avut puterea de a cere schimbarea hotelului. Toată
lumea mocneşte dar, tace.
Privim pe geamurile jegoase ale autocarului, un peisaj
variat. Aceleaşi ogoare îngrijite, aceiaşi grijă pentru a planta pe marginea
şoselei, copaci. Munţii care se văd în apropiere, au aspect de dealuri - ca în
Dobrogea Munţii Măcin -, din cauza eroziunii. Locurile acestea sunt de puţină
vreme date în uz turistic; cam prin anii 1950 a fost descoperit oraşul subteran
către care ne îndreptăm, din centrul localităţii Kaimaclî.
Nu se ştie cine a construit acest vast edificiu subteran.
Cert este că a fost folosit de creştinii care se refugiau aici, din calea
arabilor, pare-se între secolele VII-XI (adică în plină expansiune a islamului).
Întins pe opt nivele din care se pot vizita doar cinci, merge în fundul
pămîntului pînă la adîncimea de 130 de metri. Acum este luminat artificial şi
deci accesibil oricărui turist nu suferă de claustrofobie. Ventilaţia este asigurată
de un puţ central iar alimentarea cu apă din isvoare subterane.
De altfel, întreaga Turcie şi deci şi această regiune, este
împînzită cu ape freatice din care este obţinută apa pentru irigaţii. Un şir
de săgeţi roşii arată drumul către
adînc, iar alt şir de săgeţi albastre arată drumul către suprafaţă. Fiecare
nivel al construcţiei este independent de celelalte şi se autogospodărea, avînd
dormitoare, bucătării, cimitire şi chiar închisori proprii. Mare lucru totuşi
nu este de văzut pe aici aşa că dibuim o săgeată albastră şi ieşim la suprafaţă
unde, la marginea bazarului, am remarcat existenţa unui fast-food J
: un turcaleţ simpatic introducea în cîte-un cartof un dispozitiv care transforma cartoful într-o
spirală, tocmai bună de pus la prăjit. Cum la spelunca aia nu putea fi vorba de
mic dejun (unii nu l-au refuzat) am zis să luăm şi noi masa, în oraş J
Bun cartoful? Foarte bun! J
Ne îmbarcăm în autocar şi purcedem la drum. Se observă lesne
că turismul a adus prosperitate locuitorilor din zonă. Vechile case de tuf
vulcanic sunt abandonate şi acum localnicii au case din cărămidă. Falnice case
şi frumos ornamentate cu flori. Trecem pe lîngă o închisoare şi şerpuim pe
drumul care ba urcă, ba coboară. Suntem în Valea Goreme care este considerată
Parc Naţional. Aici suntem de fapt, în inima Capadokyei (amănunte AICI), şi vom vizita o
falnică cetate săpată în inima muntelui
calcaros, cetate denumită Castelul de la Uchisar.
Lăsăm autocarul în centrul localităţii şi luăm pieptiş o
pantă mai abruptă pînă la intrarea în castel. De aici, după ce urcăm vreo
patruzeci de trepte săpate în interiorul muntelui, ieşim la aer liber şi
fiecare se caţără în sus, pînă unde poate sau vrea. Sunt încă 192 de trepte
pînă aproape de vîrf, iar de acolo, căţărîndu-ne ca nişte veritabile capre negre,
ajungem lîngă steagul înfipt pe culme. Trebuie să mărturisesc că peisajul este
excepţional şi a meritat efortul de a urca pînă aici, cu tot astmul meu cu tot.
Click pentru mărire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu