Avem de petrecut o zi întreagă aici. Autocarul ne duce pînă
la o parcare aflată lîngă Turnul Alb de la malul mării, în
apropiere de Top Kapî. Urcăm per pedes o stradă în pantă şi gîfîind ajungem la
porţile palatului. Prima grădină este publică şi oricine se poate plimba sau
căsca gura în voie, pe aici. Lîngă nelipsitul magazin de artizanat şi
suveniruri, sunt casele de bilete. Vrei doar la Palat, scoţi 25 T.L. Vrei şi la
Harem, mai scoţi încă 15; cam scumpişor...
(la Dolmabahce am fost taxaţi doar
cu cîte 30 de lire turceşti). Mai întîi de toate, lumea se înghesuie să vadă
cele trei încăperi ale tezaurului, unde este expusă o vastă colecţie de
bijuterii. Cum aurul nu ne-a atras niciodată, mergem în pas alegător. Trecem în
pas de defilare şi prin cele cîteva odăi deschise pentru public. Musulmanii
sunt foarte interesaţi de obiectele expuse şi se opresc îndelung să le
studieze.
Palatul este vechi, a fost construit între 1459 şi 1465 şi
este compus din mai multe clădiri separate. Într-una dintre ele, Turnul
Mantiei, se odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale Profetului Mahomed.
Fotografiatul este permis numai în grădini şi la Harem. Trecem în revistă şi cele cîteva încăperi deschise
pentru public. Totul este vechi şi se vede. Dalele sunt tocite şi nu ştiu de
ce, nu-s prea impresionat. Cum am ochit printr-o firidă o terasă în incinta
palatului, pas alergător într-acolo. Deşi este vremea prînzului, restaurantul
Konyali nu este aglomerat. Am luat un prînz pe cinste aici, cu o vedere
minunată spre Bosfor. A meritat să plătim 100 T.L.?
Cu vîrf şi îndesat! Silvia a mîncat cea mai bună friptură de
miel din viaţa ei (Incik Kebabi), iar eu am topit o porţie de chiftele
îmbrăcate într-o crustă de brînză prăjită (Kasarli Kofte). O bunătate! Dar, ce
să-i faci? În casa turcului, joci după regulile sale: no alcohool deşi, îmi
sticleau ochii după o berică sau un vinişor, ceva J. Ne-am mulţumit, eu cu
apă minerală, iar Silvia cu un ceai.
Apoi am zăbovit ceva vreme, la Agia Sofia. Deşi suntem
taxaţi destul de bine la intrare – 25 T.L. – această catedrală ar merita o
soartă mai bună. Se văd schele mai peste tot dar, nu văd că cineva ar da în
brînci să o restaureze deşi are mare nevoie de aşa ceva. Mai ştii? Poate n-am
văzut eu bine şi totuşi, se lucrează. Este cu adevărat impresionantă şi este
mare păcat că acest centru al creştinismului nu este în administrarea
creştinilor. Dar, dacă asta este voia lui Dumnezeu, ce pot oamenii să facă?
Practic, pentru acest obiectiv venisem în Turcia. Credeam că
voi închide un triptic: Vatican, Ierusalim, Constantinopole. Din punctul meu de
vedere, tripticul acesta, încă rămîne deschis.
Palatul Dolmabahce este practic, ultimul obiectiv vizitat de
noi, în acestă excursie. Situat tot la malul mării, a fost reşedinţa ultimilor
şase paşi şi reşedinţa de vară a primului preşedinte al Turciei, Kemal Ataturc.
Nici aici n-am fost prea impresionat. Prea multe ornamentaţii aurite pentru
gustul meu. Prea multă stucatură. Candelabrele masive din cristal, încearcă să
dea un aer sărbătoresc edificiului dar, fără să reuşească, după părerea mea.
Plus de asta, aerul acela îmbîcsit din încăperi, mi-a stîrnit astmul şi ...
Dar gata. Pun punct aici relatării. Am fost anunţaţi că a doua zi, vine un
autocar să ne ia pe noi, avionarii şi să ne ducă la aeroport. Deşi în contract
era trecut avionul de la ora 21, vom zbura cu avionul de la 15,30. Pierdem o zi
de Istambul dar, nu mai contează. Oricum acasă va trebui să-mi tratez răceala
straşnică pe care-am contractat-o de la aerul condiţionat din autocar. La
revedere Turcia? Nu prea cred.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu