Odată ritualul
matinal terminat (trezit, privit pe geam, duş, mic dejun) ne adunăm la autocar
şi purcedem la drum. Vremea e neguroasă, ba ne plouă, ba stă, vom trăi şi vom
vedea. Soarele se căzneşte să apară dintre norii negri, nu prea reuşeşte, asta
e, mergem mai departe. Bine măcar că e cald, vreo 20 de grade Celsius, şi se va
face şi mai cald. Şi de data asta adunăm ceva amatori de hoinăreală de pe la
alte hoteluri, pînă cînd autocarul este full. Mare parte din drum coincide cu
cel de alaltăieri, autostrada către Tarifa, iar după ce străbatem şase-şapte
tuneluri ajungem la o intersecţie de unde luînd-o la dreapta vom ajunge la
Gibraltar. Pare că vom fi norocoşi, soarele a răzbit norii deşi mai cad cîteva
picături răzleţe de ploaie. Ajungem la vamă. O bruneţică frumuşică îmbrăcată în
uniformă se urcă în autocar şi ne ia la ochi privind atentă ca nu cumva mutra
cuiva să nu corespundă cu poza din buletin / paşaport. Corespunde. Hopaaaa,
problem. Două turcoaice cu rezidenţă în Spania nu primesc liber în M. B.
Coboară tustrele pentru lămuriri, timp în care ghida, Polina, o nemţoaică
trecută bine de cea de a doua tinereţe începe să ne mitralieze în limba
germană. Nu pricep o iotă. Începe să vorbească în engleză. Pricep că avem la
dispoziţie o grămadă de magazine, terase, etc, unde vom petrece clipe
memorabile, cheltuind ca nababii şi deci umplîndu-ne pînă la refuz traistele cu
băuturi, bijuterii, ţigări, artizanat, etc, şamd, iar pentru amatorii de papa
bun oferta este pe măsură. Cînd începe să turuie instrucţiunile utile, adică
modul în care vom ajunge la Stînca Gibraltar şi la Peştera Sfîntului Mihael,
două hitleriste din spatele meu încep să turuie de acoperă vocea Polinei şi nu
pricepem nimic. Le atrag politicos atenţia şi mă privesc ofuscate. Un românaş
cumsecade, care ştie limba lui Goethe le spune pe limba lor nu ştiu ce dar
gestapovistele tac. Buuuun. Cîteva imagini din Gibraltar:
Ne tentează ceva? Niet! Bazar de proastă calitate. (A luat Silvia
totuşi, o sticlă de gin bun, direct de la mama lui de acasă J ).
Ceea ce ne salvează cumva plimbărica este
aspectul îngrijit al clădirilor, deci ne putem clăti ochii, o leacă.
La un moment dat,
dăm de o drăcie: un soi de mecanism de produs monedă personală J
Adică bagi în drăcia aia o monedă de un euro şi
una de cinci eurocenţi şi învîrţi o maniveă
care angrenează nişte roţi dinţate
pînă cînd deodată, maşinăria scuipă pe o farfurioară o chestie lunguiaţă: un
bănuţ oval de vreo 2 cm. pe unu şi jumătate pe care se vede imprimată silueta
unei maimuţe (simbolul gibraltarului) şi cuvîntul Gibraltar – citeţ – plus alte
cîteva cuvinte neinteligibile (pentru mine). Pe verso, nimic.
Pînă la urmă, am
mirosit excrocheria: îţi laminează moneda de cinci eurocenţi sub forma de maimuţică,
iar piesa de un euro ia-o de unde nu-i! Vorba ceea: dai un ban dar măcar ştii
că ai scăpat de el J Acum îmi vine să rîd cînd mă gîndesc la
cît am alergat să fac rost de moneda de cinci eurocenţi J
Revenim la grup,
o văd pe Polina şi o întreb la ce oră plecăm spre Stînca Gibraltar. Mă întreabă
de la ce hotel sînt, cercetează nişte hîrtii şi-mi spune că eu (şi nici Silvia)
nu mergem cu ea. Intru în panică. Cum aşa? ceilalţi par să ştie ce au de făcut?
nu prea. Domnul acela cumsecade încearcă să lămurească problema în limba
germană. S-a rezolvat? Niet! Panicat, telefonez Alinei, i-o dau pe Polina la
telefon şi după ce găvăresc ele între ele vreo două minute, problema s-a
rezolvat. Noi, românii, fuseserăm alipiţi la un grup care urmau să primească
explicaţii în limba engleză. De aceea spusese Polina că nu mergem cu ea: ea
conducea grupul vorbitor de germană. Bine şi aşa. Lămurit, telefonez Alinei
să-i cer scuze şi să-mi asum vina. De fapt, vina a fost a celor două nemţoaice
(hitlerista şi gestapovista) care-au acoperit cu nesimţire cu pălăvrăgelile
lor, explicaţiile Polinei. În sfîrşit. Ce mai contează? Sîntem în maxibuz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu