Mic dejun, ambarcare în autocar, la drum spre Tarifa de unde
cu un feriboat vom ajunge în portul Tanger. Tarifa a fost punctul prin care a
început cucerirea arabă (şapte mii de berberi) în Spania, prin anul 710 – 711.
Este o regiune cu vînt puternic, nenumărate eoliene cocoţate pe dealuri se văd
peste tot. Tot aici vin amatorii de sporturi eoliene dar fiind o vreme mohorîtă
n-am văzut nici măcar un singur balon cu aer cald. Oricum, eu nu m-aş urca
într-o drăcie d’aia nici picat cu ceară!
Alina ne-a explicat procedura: vom completa nişte formulare,
unul pentru intrarea în Maroc şi altul pentru ieşirea de acolo, n-avem nevoie
de viză pentru că întregul grup înscris pe o listă comună va primi permis de
acces turistic pentru fix şase ore. În Maroc
Tanger vom fi conduşi de un ghid local. Pentru a menţine coerenţa
grupului, primim cite o etichetă autocolantă prin care ne putem identifica,
astfel să nu ne rătăcim sau să ne amestecăm cu alte grupuri. Dacă vrem, putem
merge şi pe cont propriu dar, nu este deloc recomandabil. DELOC!
Deocamdată sîntem la bordul feribotului Detroit JET,
unul identic dacă nu măcar asemănător cu feribotul Jean de la Valette, adică acela cu care
am călătorit din Malta
spre Sicilia şi retur. Distanţa dintre Europa şi
Africa este aici de numai 14 kilometri dar distanţa dintre cele două porturi este de
vreo 30 de kilometri şi o vom parcurge în aproximativ o oră. Orarul este mai
mult orientativ pentru că de fapt, feriboatul are întîrzieri frecvente.
Africanii nu se grăbesc…
Nu-mi notez mare lucru pentru că nu mai am decît un singur
pix aşa că... Poate voi completa acasă din memorie ceea ce nu voi consemna la
faţa locului. Măcar fotografiez masiv spre aducere aminte. În fine.
Autocarul local ne
plimbă mai întîi prin frumosul oraş, cocoţat pe nişte dealuri înverzite şi
frumos asezonate cu flori. Multe flori. Vile cochete – dar scumpe – se înalţă
falnice pe ambele laturi ale şoselei.
Trecem pe lîngă palatal guvernatorului straşnic păzit de
soldaţi. Pauză de cămilă J
10 minute au la dispoziţie amatorii de fotografii ale
peisajului magnific; cine doreşte se poate căţăra şi fotografia în spatele
bietelor animăluţe exploatate la sînge de nişte arabi nemiloşi. Silvia vrea, eu
nu.
Apoi ne plimbăm prin centrul vechi al oraşului, o şerpuială
de străduţe înguste care se tot învîrt de parcă ar bate pasul pe loc.
.
Pariu că dacă nu am fi însoţiţi de Alina şi de ghidul
marocan ne-am pierde instantaneu? Peste tot sînt negustori ambulanţi care ne
oferă tot felul de fleacuri. Cer mult, vînd şi pe mai puţin, doar tîrguiala
este motorul comerţului la turci, la arabi şi te mai miri pe unde. Preţuri fixe
nu prea există. Piaţa este amenajată – pompos spus – pe cîteva străduţe unde
diverşi negustori vînd legume, fructe, carne, peşte, mirodenii şi alte
mărunţişuri.
Mizerie agresivă, case coşcovite, copii care cerşesc, alt
fel de “rai”.
Am vizitat şi ruinele cetăţii
de unde se vede portul,
am văzut la lucru şi îmblînzitorii de cobre,
o pisică adormită
e vremea să mergem la masă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu