Omul de zapada

N-a fost prea greu ca din genunea de întuneric să creez lumina.

N-a fost prea greu nici măcar să creez  lumea.

Am dat universului legi şi l-am lăsat să se dezvolte singur.

Apoi, am început să mă joc.

Am făcut pe o planetă micuţă un colţ de linişte unde să mă simt iar, fericit şi liber.

Ce altă treabă mai aveam?

Am făcut tot felul de figurine pe acea micuţă planetă, figurine cărora le-am insuflat viaţă şi le-am dat legi de perpetuare.

Apoi, am mai făcut ceva: am creat o fiinţă în care să mă pot oglindi.

I-am dat acelei fiinţe dreptul de a da nume tuturor figurinelor pe care le creasem înainte adică, i-am dat acelei fiinţe putere asupra lor.

Au mai  trecut cîteva clipe şi acea fiinţă, a încercat să-mi dea şi mie un nume adică, să mă ia şi pe mine în stăpînire.

Nereuşind, acea fiinţă a încercat să mă imite: acea fiinţă a început să creeze fiinţe după chipul şi asemănarea sa: roboţii.

De unde să ştie acea fiinţă că fără puterea absolută asupra firii, nici-o fiinţă nu poate fi decît un surogat?

Înţelepciunea aceasta, nu i-am dat-o acelei fiinţe.

Dar am găsit calea prin care acea fiinţă, să înţeleagă cît este de trecătoare.

Şi am dat copiilor acelei fiinţe, bucuria să creeze la vremea lor, atunci cînd sunt încă puri, adică le-am dat copiilor puterea de a crea omuleţi.

Omuleţi de zăpadă.

Omuleţi care atinşi de razele soarelui înţepciunii luminii, se topesc.

Se topesc şi dispar…

A înţeles acea fiinţă denumită OM, ceva din această lecţie?

Încă, nu.

Dar. Mă bucur tare mult că am sădit în fiecare dintre urmaşii omului, o sămînţă de fericire: ce poate fi mai frumos pe lumea creată de mine, decît bucuria unui copil purtător de mesaj Dumnezeiesc?