Vorbe despre o carte

“Dacă ar fi vreodată să scriu o carte către fiul meu, precis că acea carte nu ar fi de genul cărţii domnului Liiceanu – Scrisori către fiul meu – , un soi de pastişă a „învăţăturilor lui Nea’ Goe Basarab,  către fiul său, Teodosie ”. Nici vorbă ! N-ar fi nici măcar o destăinuire a unor habitudini de-a le mele, care să demonstreze cît de tare îl iubesc. 

Aş începe prin a-i spune baiatului meu, într-o eventuală carte,  că am partea mea de vină, pentru că el trăieşte în afara ţării noastre. Aş continua cu faptul că aşa am crezut eu de cuviinţă sa-l protejez, ca să nu mai treacă prin umilinţa prin care au trecut bunicii mei, tata, mama, unchii şi mătuşile mele, nenumăratele generaţii de sacrificiu, oameni care au fost siliţi să abjure tot sistemul de valori în care credeau.

Nu. Aş scrie în acea carte, un lucru simplu: băiatule, eşti cred eu, iubit de bunul Dumnezeu, dacă ai reuşit să scapi din infernul acesta … Să nu îndrăzneşti să te gîndeşti să te întorci. Lasă viitorilor tăi fii, nostalgia întoarcerii pe meleagurile strămoşeşti. Tu, acum, trebuie să îţi vezi de viaţa ta.”

Am scris acest scurt text, în urmă cu aproape doi ani de zile.

La o zi după cum văd că a fost sărbătorită ziua de unire a tuturor românilor (24 ianuarie), mă felicit pentru vizionarism. Şi mă simt cum nu se poate mai umilit pentru acest vizionarism.

- Tati şi mami, ştiţi ce am împlint eu azi? ne-a întrebat fiul nostru, în urmă cu trei zile. – Da, fiule, ştim: ai împlinit doi ani de cînd trăieşti într-o lume liberă. – Nuuu, tati şi mami, nuuu, a răspuns fiul nostru. Astăzi am împlinit doi ani de zile, de cînd am înţeles cît de mult vă iubesc.

Aşa că nu văd de ce ar mai trebui să scriu şi eu, o carte către fiul meu. A spus el, tot ce era de spus.