marți, 25 decembrie 2012

25 decembrie 1989 – amintirile mele


Primisem în ajun un telefon sec: a murit Paula. Telefonul venea din zona Botoşani, locul de baştină al soţiei mele. Paula a fost mama sa, soacra mea... Am petrecut ajunul Crăciunului înlăcrimaţi. N-am avut eu o relaţie optimă cu Paula dar, moartea impresionează pe oricine. Mai ales cînd moartea seceră un membru al familiei.
Dimineaţă, pe 25 decembrie am plecat de acasă amîntrei, Robert, eu şi Silvia. Mai întîi, am avut de făcut două drumuri; primul drum l-am făcut către sora mea, căreia i l-am încredinţat pe Robert, fiul nostru. Al doilea drum a trebuit să-l facem undeva către o zonă centrală din Bucureşti, de unde „am făcut rost” de bani; (ne-am împrumutat de o sumă de bani necesară drumului pînă la Botoşani şi pentru formalităţile de înmormîntare. Nu aveam bani lichizi în casă care să poată acoperi aceste cheltuieli).
Oraşul fierbea. „Teroriştii” erau pretutindeni iar noile autorităţi (FSN), instituiseră puncte de control unde toţi trecătorii cu sau fără treabă, erau controlaţi în amănunţime, inclusiv corporal. Umilinţe peste umilinţe. Îşi mai aduce aminte cineva că, atunci umilinţa era la ordinea zilei? Nu cred.
Am ajuns la Gara de Nord. Alte controale, alte umilinţe. Grobianism deşănţat. Am cumpărat bilete pentru Botoşani şi după multe amînări, un tren a fost tras la peron cu destinaţia Botoşani. Ne-am urcat şi noi. Între timp, ne-am consumat (de foame) prînzul de Crăciun: nişte chestii insipide cumpărate în gară.
Nebunia „terorismului” atinsese cote halucinante; inclusiv trenul cu care călătoream noi, la un moment dat, a fost supus unui control. Echipa de control era formată dintr-un tînăr locotenent de armată şi dintr-un „puţoi” civil de vreo 16, maxim 17 ani. Mde; aceştia erau revoluţionarii, sau măcar o parte dintre ei. Cînd a venit rîndul nostru la control, nu ştiu ce nu i-a plăcut tînărului la mutra mea; şi a îndreptat puşca mitralieră AKM către mine.
Nu m-am pierdut cu firea şi m-am adresat locotenentului: merg la Botoşani să-mi îngrop soacra; încă nu ştiu din ce motive a murit soacra mea;  dacă puştiul acesta mă va împuşca, vă rog pe dumneavoastră să mergeţi acolo şi să faceţi ceea ce mă împiedicaţi pe mine, să fac. Şi i-am întins teancul de bancnote împreună cu adresa pe care avusesem inspiraţia (îngerul meu păzitor) să o scriu pe o banală bucată de hîrtie. La un semn discret al locotenentului acela - deie-i Domnul multă sănătate pentru discernămînt -, puştiul a coborît arma şi am fost lăsaţi în pace.
Sigur că trenul avea viteza melcului în vacanţă dar, nu mai conta; tot felul de zvonuri irumpeau din cînd în cînd în tren; ce să mai crezi în tot noianul acela de informaţii contradictorii? Cert este că atunci cînd am ajuns pe la Adjud, cred, a fost anunţată execuţia cuplului ceauşescu; de acolo am încercat să iau legătura telefonic, cu neamurile mele din Bucureşti; a fost imposibil. M-am bucurat - necreştineşte - dar, nu-mi venea să cred
Am ajuns după vreo 17 ore la Botoşani şi familia noastră de acolo, ne-a pus la curent cu cele întîmplate în decursul călătoriei noastre. Predominau prostiile vehiculate de Europa Liberă : 60 de mii de morţi la Timişoara, etc. Hm.
Nu-mi amintesc decît că după înmormîntarea cît a fost posibil de creştinească a Paulei, am plecat înapoi, la Bucureşti; despre această călătorie, amintirea mea este vidă.
Îmi amintesc totuşi, cum am petrecut Revelionul acelui an dar, despre asta, probabil, voi spune mai mult, în altă postare. J
- - -
Ce părere aveţi despre execuţia cuplului ceauşist? 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu