Primisem în ajun
un telefon sec: a murit Paula. Telefonul venea din zona Botoşani, locul de
baştină al soţiei mele. Paula a fost mama sa, soacra mea... Am petrecut ajunul
Crăciunului înlăcrimaţi. N-am avut eu o relaţie optimă cu Paula dar, moartea
impresionează pe oricine. Mai ales cînd moartea seceră un membru al familiei.
Dimineaţă, pe 25 decembrie am plecat de acasă amîntrei, Robert, eu şi
Silvia. Mai întîi, am avut de făcut două drumuri; primul drum l-am făcut către
sora mea, căreia i l-am încredinţat pe Robert, fiul nostru. Al doilea drum a
trebuit să-l facem undeva către o zonă centrală din Bucureşti, de unde „am
făcut rost” de bani; (ne-am împrumutat de o sumă de bani necesară drumului pînă
la Botoşani şi pentru formalităţile de înmormîntare. Nu aveam bani lichizi în
casă care să poată acoperi aceste cheltuieli).
Oraşul fierbea. „Teroriştii” erau pretutindeni iar noile
autorităţi (FSN), instituiseră puncte de control unde toţi trecătorii cu sau
fără treabă, erau controlaţi în amănunţime, inclusiv corporal. Umilinţe peste
umilinţe. Îşi mai aduce aminte cineva că, atunci umilinţa era la ordinea zilei?
Nu cred.
Am ajuns la Gara de Nord. Alte controale, alte umilinţe.
Grobianism deşănţat. Am cumpărat bilete pentru Botoşani şi după multe amînări,
un tren a fost tras la peron cu destinaţia Botoşani. Ne-am urcat şi noi. Între
timp, ne-am consumat (de foame) prînzul de Crăciun: nişte chestii insipide
cumpărate în gară.
Nebunia „terorismului” atinsese cote halucinante; inclusiv
trenul cu care călătoream noi, la un moment dat, a fost supus unui control.
Echipa de control era formată dintr-un tînăr locotenent de armată şi dintr-un
„puţoi” civil de vreo 16, maxim 17 ani. Mde; aceştia erau revoluţionarii, sau
măcar o parte dintre ei. Cînd a venit rîndul nostru la control, nu ştiu ce nu
i-a plăcut tînărului la mutra mea; şi a îndreptat puşca mitralieră AKM către
mine.
Nu m-am pierdut cu firea şi m-am adresat locotenentului:
merg la Botoşani să-mi îngrop soacra; încă nu ştiu din ce motive a murit soacra
mea; dacă puştiul acesta mă va împuşca,
vă rog pe dumneavoastră să mergeţi acolo şi să faceţi ceea ce mă împiedicaţi pe
mine, să fac. Şi i-am întins teancul de bancnote împreună cu adresa pe care
avusesem inspiraţia (îngerul meu păzitor) să o scriu pe o banală bucată de
hîrtie. La un semn discret al locotenentului acela - deie-i Domnul multă
sănătate pentru discernămînt -, puştiul a coborît arma şi am fost lăsaţi în
pace.
Sigur că trenul avea viteza melcului în vacanţă dar, nu mai
conta; tot felul de zvonuri irumpeau din cînd în cînd în tren; ce să mai crezi
în tot noianul acela de informaţii contradictorii? Cert este că atunci cînd am
ajuns pe la Adjud, cred, a fost anunţată execuţia cuplului ceauşescu; de acolo
am încercat să iau legătura telefonic, cu neamurile mele din Bucureşti; a fost
imposibil. M-am bucurat - necreştineşte - dar, nu-mi venea să cred
Am ajuns după vreo 17 ore la Botoşani şi familia noastră de
acolo, ne-a pus la curent cu cele întîmplate în decursul călătoriei noastre.
Predominau prostiile vehiculate de Europa Liberă : 60 de mii de morţi la
Timişoara, etc. Hm.
Nu-mi amintesc decît că după înmormîntarea cît a fost
posibil de creştinească a Paulei, am plecat înapoi, la Bucureşti; despre această
călătorie, amintirea mea este vidă.
Îmi amintesc totuşi, cum am petrecut Revelionul acelui an
dar, despre asta, probabil, voi spune mai mult, în altă postare. J
- - -
Ce părere aveţi despre execuţia cuplului ceauşist?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu