marți, 18 decembrie 2012

Iisus şi parabolele


Scurt fragment din Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste / Andrei Pleşu / Humanitas / 2012:  
De ce le vorbeşti în parabole?
Pentru a transmite ce avea de transmis, Iisus a ales ca mod de expunere vorbirea în parabole. Asta înseamnă că parabola I s-a părut, structural, în perfect acord cu El Însuşi, cu substanţa a ceea ce voia să transmită şi cu nivelul de receptivitate al ascultătorilor. Cu alte cuvinte, date fiind contextul în care vorbea, auditoriul vizat şi misiunea pe care o avea de îndeplinit, parabola I s-a părut drept procedeul optim. De altfel, prin tot ce face şi prin tot ce spune, Iisus însuşi e, s-a spus, o „parabolă în act”. Iar întrucît tema predilectă a discursului Său este Împărăţia lui Dumnezeu, aşadar un domeniu care „nu e din lumea aceasta”, mesajul hristic nu putea fi, cel puţin într-o primă etapă a propovăduirii Sale, decît aluziv, încifrat, indirect.
Lucrurile par clare. Şi totuşi, în toate Evangheliile sinoptice, vine un moment în care ucenicii se arată nedumeriţi de decizia lui Iisus de a vorbi în parabole (cf. Matei 13,40; Marcu 4,10 şi într-o formă atenuată cu referire la o singură parabolă, Luca 8,10). Întrebarea ucenicilor („De ce loe vorbeşti în parabole?”) e oarecum neaşteptată într-o ambianţă, cea iudaică, în care orice învăţător recurgea în mod curent la acest procedeu didactic. Iisus se înscria, folosindu-se de parabole, într-o solidă tradiţie locală care, de altfel, a continuat să funcţioneze pînă tîrziu, în plină modernitate. Traducătorii Septuagintei hotărîseră să redea prin „parabolă” un termen iudaic (maşal, pl. meşalim), bogat ilustrat în textele vetero-testamentare şi în lumea semitică în general. Nu intrăm, acum, în problematica amplă a raporturilor dintre parabolele Vechiului Testament, cekle rabinice şi cele ale Noului Testament. Fapt este că întrebarea cu privire la rostul parabolelor în discursul sapienţial al lui Iisus ar avea sens mai degrabă într-un mediu neevreiesc, nefamiliarizat cu deprinderile pedagogice ale evreităţii. De unde şi presupunerea unor exegeţi că, în pasajele amintite, avem de-a face fie cu programul „universalist” al evangheliştilor, fie cu pasaje adăugate, lămuritor, de Biserica timpurie.
- - -
Sper că v-am deşteptat interesul pentru această carte fabuloasă. Dacă încă nu aţi primit nici-un cadou de Sărbători, este vremea să vă faceţi cadou această bijuterie. Nu doar că multe pasaje care par obscure în Noul Testament sunt desluşite strălucit în această carte dar, şi pasaje mai greu accesibile din Vechiul Testament par acum, după lectura cărţii, de o limpezime uimitoare. De asemenea,  mai inaintăm măcar cîţiva paşi în direcţia culturii şi tradiţiei iudaice iar pentru cei care doresc  aprofundarea acestui imens domeniu, o vastă bibliografie le este pusă cu generozitate, la îndemînă. Ca şi celelalte cărţi ale domnului Pleşu, şi aceasta se citeşte cu viu interes şi fără pic de efort deşi, această lucrare poate sta alături de orice lucrare academică, prin migala cu care sunt explorate şi comparate pasaje diverse din VT, din NT, din Septuaginta. Nu mai puţin de trei ani de zile a cheltuit autorul pentru a duce la bun sfîrşit această carte. Textul este îndelung cizelat şi nu abuzează de termeni bisericeşti sau teologici, termeni mai puţin accesibili publicului larg. O carte necesară şi de neocolit! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu