Scurt fragment din Parabolele
lui Iisus – Adevărul ca poveste / Andrei Pleşu / Humanitas / 2012:
De ce le vorbeşti în parabole?
Pentru a transmite ce avea de transmis, Iisus a ales ca mod
de expunere vorbirea în parabole. Asta înseamnă că parabola I s-a părut,
structural, în perfect acord cu El Însuşi, cu substanţa a ceea ce voia să
transmită şi cu nivelul de receptivitate al ascultătorilor. Cu alte cuvinte,
date fiind contextul în care vorbea, auditoriul vizat şi misiunea pe care o avea
de îndeplinit, parabola I s-a părut drept procedeul optim. De altfel, prin tot
ce face şi prin tot ce spune, Iisus însuşi e, s-a spus, o „parabolă în act”.
Iar întrucît tema predilectă a discursului Său este Împărăţia lui Dumnezeu,
aşadar un domeniu care „nu e din lumea aceasta”, mesajul hristic nu putea fi,
cel puţin într-o primă etapă a propovăduirii Sale, decît aluziv, încifrat,
indirect.
Lucrurile par clare. Şi totuşi, în toate Evangheliile
sinoptice, vine un moment în care ucenicii se arată nedumeriţi de decizia lui
Iisus de a vorbi în parabole (cf. Matei 13,40; Marcu 4,10 şi într-o formă
atenuată cu referire la o singură parabolă, Luca 8,10). Întrebarea ucenicilor
(„De ce loe vorbeşti în parabole?”) e oarecum neaşteptată într-o ambianţă, cea
iudaică, în care orice învăţător recurgea în mod curent la acest procedeu
didactic. Iisus se înscria, folosindu-se de parabole, într-o solidă tradiţie
locală care, de altfel, a continuat să funcţioneze pînă tîrziu, în plină
modernitate. Traducătorii Septuagintei hotărîseră să redea prin „parabolă” un
termen iudaic (maşal, pl. meşalim), bogat ilustrat în textele
vetero-testamentare şi în lumea semitică în general. Nu intrăm, acum, în
problematica amplă a raporturilor dintre parabolele Vechiului Testament, cekle
rabinice şi cele ale Noului Testament. Fapt este că întrebarea cu privire la
rostul parabolelor în discursul sapienţial al lui Iisus ar avea sens mai
degrabă într-un mediu neevreiesc, nefamiliarizat cu deprinderile pedagogice ale
evreităţii. De unde şi presupunerea unor exegeţi că, în pasajele amintite, avem
de-a face fie cu programul „universalist” al evangheliştilor, fie cu pasaje
adăugate, lămuritor, de Biserica timpurie.
- - -
Sper că v-am deşteptat interesul pentru această carte
fabuloasă. Dacă încă nu aţi primit nici-un cadou de Sărbători, este vremea să
vă faceţi cadou această bijuterie. Nu doar că multe pasaje care par obscure în
Noul Testament sunt desluşite strălucit în această carte dar, şi pasaje mai
greu accesibile din Vechiul Testament par acum, după lectura cărţii, de o
limpezime uimitoare. De asemenea, mai
inaintăm măcar cîţiva paşi în direcţia culturii şi tradiţiei iudaice iar pentru
cei care doresc aprofundarea acestui
imens domeniu, o vastă bibliografie le este pusă cu generozitate, la îndemînă.
Ca şi celelalte cărţi ale domnului Pleşu, şi aceasta se citeşte cu viu interes
şi fără pic de efort deşi, această lucrare poate sta alături de orice lucrare academică,
prin migala cu care sunt explorate şi comparate pasaje diverse din VT, din NT,
din Septuaginta. Nu mai puţin de trei ani de zile a cheltuit autorul pentru a
duce la bun sfîrşit această carte. Textul este îndelung cizelat şi nu abuzează
de termeni bisericeşti sau teologici, termeni mai puţin accesibili publicului
larg. O carte necesară şi de neocolit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu