Ca mai toată lumea, ascultam Europa Liberă. Post bruiat,
sabotat, etc. Aveam casa plină de sîrme (pe post de antenă suplimentară)
ataşate unui aparat de radio destul de performant pentru acele vremuri, pentru
a putea asculta cu riscul de a fi eventual arestat, posturile de radio Europa Liberă
şi mai rar, Vocea Americii. Am ascultat neîncrezător ştirile transmise începînd
cu 16 decembrie, de la Timişoara.
Pe 17 decembrie, auzind că deja a curs sînge, am fost sigur
că ceva se întîmplă; ceva care părea ireversibil: căderea ultimului bastion
euro-estic al lagărului socialist patronat de URSS. Celelalte bastioane
euro-estice căzuseră rînd pe rînd, culminînd cu dărîmarea zidului Berlinului...
Au urmat cîteva zile halucinant tensionate, zile în care
oraşul în care trăiam şi trăiesc, Bucureşti, a fost invadat de patrule formate din cîte
şase indivizi, o mixtură între gărzile patriotice (vi le mai amintiţi? erau
comandate de colonelul Pîrcălăbescu, cel care avea de jucat un rol decisiv şi
în moartea generalului Milea, şi în mineriada din 1990), şi din reprezentanţi
ai armatei şi ai miliţiei. Am şi participat la o astfel de patrulă
vrînd-nevrînd, ca reprezentant al unei facţiuni a gărzilor patriotice. Nu te
întreba nimeni dacă vrei sau nu. Erai desemnat, mergeai unde ţi se indica.
Alternativa fiind darea afară din serviciu, fără perspectiva intrării în şomaj.
Îm acele vremuri, nu aveai serviciu , erai considerat parazit şi pedepsit
inclusiv cu închisoarea. Pare increibil? Ei bine, nu este incredibil ci,
adevărul adevărat. În fine...Interesant este că şeful acelei patrule, mi-a spus
la un moment dat, că pot merge acasă. Nu m-am repezit să-l contrazic; am luat
un taxi şi dus am fost, fără să mă întreb ce soi de generozitate îl apucase. Nu
era nici-un soi de generozitate; pur şi simplu armata şi miliţia aveau de
executat ordine la care civilii din „gărzile patriotice” nu aveau de ce să
asiste.
Sigur pe el, Ceauşescu a plecat în Iran. La cîrma ţării, a
rămas soţia „cîrmaciului”, Elena Ceauşescu. La ordinele sale primii 40 de
oameni împuşcaţi în Timişoara au fost transportaţi la Bucureşti, cremaţi şi
aruncaţi la canal ca nişte gunoaie oarecare. Pentru această faptă, au fost
pedepsiţi cîţiva „acari păun”...
A venit şi ziua de 22 decembrie. Lucram pe atunci, în
apropierea pieţii Victoria. Cînd am auzit la radio, succesiunea evenimentelor,
respectiv moartea generalului Milea şi mai ales fuga cu elicopterul de pe
acoperişul CC al PCR al cuplului dictatorial, am dat o fugă pînă în Piaţa Victoria;
ce-am văzut acolo, respectiv tancuri, taburi şi trupe ale armatei, m-a convins
că începuse o dispută sîngeroasă între potentaţii zilei. Nu mai era de mult un
secret că între Partidul Comunist, Securitate, şi o parte a Armatei, erau lupte
intestine pentru putere. Lupta între adepţii „Glasnostului” lui Gorbaciov pe de
o parte, şi adepţii stalinismului dur al fidelilor lui Ceauşescu, dăduse în clocot.
Am fugit acasă, mi-am luat băiatul de la grădiniţă şi am
încercat să dau de urma soţiei mele, la telefon. N-am reuşit. Abia seara, cînd
a venit acasă, Silvia mi-a spus radiind de fericire că se plimbase prin oraş,
căţărată pe un tanc. Acum ştie că eroismul de care a dat dovadă atunci, a fost
la fel de inutil ca şi moartea celor peste o mie de oameni sacrificaţi pe
altarul unei minciuni înfiorătoare: lepădarea de comunism, de bolşevism, de
orice astfel de „ism”.
- - -
Îmi amintesc că licean fiind (prin 1970), am fost în vizită
la un coleg. Tatăl său, instrumentist la Filarmonică, membru de partid de rang
inferior, ne-a spus după îndelungi ezitări: nu aşa chiteam noi că va fi...
La 23 de ani de la loviluţia (NC Munteanu dixit) din
decembrie 1989, nu pot decît să repet spusele domniei sale: nu aşa credeau
românii că va fi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu