Bunica

Copil venit pe lume în amurgul tinereţii părinţilor mei, nu mi-am cunoscut bunicii.. N-am fost legănat de savoarea poveştilor lor, n-am fost purtat prin tărîmurile de basm povestite de ei, poveşti atît de necesare copilăriei. A trebuit să mă înscriu de mic copil, pe traiectoria  strict realistă a vieţii. Dar asta nu mă împiedică să visez. Ce visez? Iată:

“Te privesc femeie a sufletului meu, cu ochi din ce în ce mai lucitori pe măsură ce vremea, trece. Nu-mi pasă cîtuşi de puţin dacă timpul ţi-a săpat pe chip, urmele trecerii sale. De ce mi-ar păsa? Ţie îţi pasă? Ştiu că nu. Ochii sufletului meu, nu privesc decît frumuseţea sufletului tău, iar amintirea cărnii, s-a refugiat în sensuri mult mai înalte: vreau să facem dragoste necuprinsă în iubirea noastră de tinerei neştiutori; vreau să facem dragoste închinată viiitorimii noastre: nepoţii. Abia aştept femeie dragă, ca fiul nostru să ne transforme în bunici. Ştiu de pe acum, iubita mea, că bunică mai frumoasă decît tine, n-a existat şi nu va exista pe lumea aceasta. Ştiu.”

Nu m-am trezit din acest vis. Ştiu că acest vis, va deveni realitate. Ştiu iubita mea, ştiu. Copilul care-am fost, se va metamorfoza curînd, într-un bunic. Bunic iubit de cea mai frumoasă bunică de pe lumea aceasta: iubita mea.