O zi la Strasbourg

Imediat ce-am traversat Rinul străbatem străzile pustii ale Strasbourgului în căutarea hotelului. În fugă, din autocar se remarcă imediat diferenţa dintre civilizaţia germană şi cea latină. Disciplinei teutonice i se substituie încet dar sigur, harababura. Ici colo apar gunoaiele, pereţii coşcoviţi, dezordinea. Ajungem la hotel. De afară pare a fi nou, curăţel, cochet. Intrăm. Ne sunt repartizate cheile de la camere. Prima surpriză apare şi rînjeşte la noi: neavînd ascensor, bagajele trebuiesc aburcate pe scări în braţe, în cîrcă, fiecare cum poate. Norocul nostru că hotelul nu are decît trei etaje pentru că firesc, am căpătat cameră la etajul trei.

Booon. Ducem bagajele sus şi coborîm să ne interesăm de cină, o bere, ceva. Ei, aş! Pas de te înţelege cu maghrebianul. Erau mai mulţi solicitanţi care încercau disperaţi să întrebe cîte ceva, care în limba lui Voltaire, care în limba lui Shakespeare, care în limba lui Goethe. Într-o combinaţie pe treisferturi arabă şi restul gesturi şi cuvinte disparate în alte limbi, ne lămureşte: restaurantul NU este deschis seara, poate să comande pizza, nu are la recepţie nici-o băutură beţivană, nici furnizorul de pizza nu are aşa ceva. La îndelungi insistenţe ne spune că destul de aproape există un restaurant nici prea scump, nici prea ieftin. Îl găsim şi constatăm că de fapt, am nimerit la bufetul de cartier, plin cu figuri conspirative care ne măsoară circumspect. Brusc, pofta de mîncare dispare dar cum este cam tîrziu şi nu credem că este cazul să ne aventurăm prea departe ne mulţumim cu nişte bere foarte bună şi foarte rece dar bien sur, foarte scumpă. Ne reîntoarcem în camera foarte mică dar foarte curată şi funcţională de la hotel,  şi adormim mulţumiţi de faptul că cerul plin de stele anunţă pentru mîine o zi tres jolie. Ce puţin îi trebuie omului ca să fie fericit şi cît de rar înţelege acest lucru elementar!  

A doua zi, la drum către Catedrala Notre Dame. Ghidul ne spune cîte ceva: că Strasbourg este capitala Alsaciei, că pe aceste meleaguri cultura viţei de vie de soi bun a fost introdusă de romani, că biserica în stil gotic a fost construită între anii 1015 – 1365 şi că împunge cu turlele sale norii care nu sunt la înalţime mai mare de 140 de metri. Mai spune dumnealui şi altele că asta îi este meseria dar cine îl mai ascultă? Toate privirile sunt aţintite pe străzi şi pe un afluent al Rinului unde turiştii mai grăbiţi, deja se plimbă cu vaporaşe. 

Turlele catedralei domină oraşul şi se văd de peste tot. Impresionantă clădire! În piaţa din faţa catedralei, se află o clădire de care este legat un mit: unul dintre stîlpii clădirii ar avea puterea de a le face pe femeile care doresc acest lucru, să rămînă însărcinate, dacă viitoarele mămici ar trece pe lîngă el. Mai ştii?

După ce-am vizitat catedrala în interior, am încercat să ajungem în turnul cel mare. După 99 de trepte eu m-am oprit: era abia primul palier. 

După ce Silvia şi Robert au revenit, am făcut un tur de circa 40 de minute cu un tramcar. Partea veche a oraşului, inclusiv “Mica Franţă” oferă privirilor clădiri îngrijite şi curate, care flanchează străzile înguste ale cartierului, într-o atmosferă tihnită. Şi aici ca şi la Viena, amatorii se pot fotografia cu “statuile vii”. La întrebarea mea directă: - de unde eşti, doamna răspunde instantaneu: - din Timişoara. Rîdem amîndoi şi convenim: se pare că împînzesc românii lumea, mai ceva ca evreii altădată. J. 

Pe străzile de lîngă catedrală, sumedenie de magazine. Care te îmbie cu o bogăţie de bomboane, pişcoturi, biscuiţi şi cu nişte chestii pufoase umplute cu gem, care etalează bunătăţuri sub formă de mezeluri, brînzeturi şi vin, care suveniruri, ce mai! de toate pentru toţi! Un micuţ magazin oferă numai diverse soiuri de "fromage". Înăuntru, spre deosebire de afară este răcoare, dar o doamnă amabilă este uluită cînd îi cer să taie o feliuţă ca să gust. J. Crede că vreau să gust înainte de a plăti. De unde să ştie ea că pofticios ca mine mai rar? O liniştesc, plătesc, taie, gust şi mă topesc de plăcere, în timp ce iau foc de la piperul cu care bucata aia de brînză, este învelită. Chestia e că piperul acela e musai să fie stins cu ceva; şi cum terase sunt la tot pasul, ne aşezăm şi savurăm nişte bere bună şi rece care nu costă prea mult: cam şapte euro per litru. 

Mai avem ceva de făcut pe aici? Ohohohoooo, multe ar mai fi dar, noi cam avem de gînd să mergem către Reims, locul unde altădată se încoronau regii şi locul unde s-a semnat pacea de după WW II, apoi la Paris. Înainte de a părăsi Strasbourgul, dăm o raită cu autocarul pentru a vedea clădirile CE, PE şi CEDO. La ultima clădire, amatorii pot să(-şi) facă poze.

Cum habar nu mai am pe unde sunt pozele făcute de mine, puteţi vedea imagini din Strasbourg AICI .