Furtuni

Furtuna? N-am fost niciodată fascinat de acest fenomen, fie el meteorologic, sentimental, magnetic sau mai ştiu eu ce soi. Dacă scormonesc atent în amintirile mele – atît cît mă ajută memoria – prima furtună am văzut-o a fost cînd eram copil, în curtea şcolii unde am deprins primele noţiuni de ABC. Cred că eram cam prin clasa a treia, aveam deja vreo nouă ani şi pot să spun că nu mi-a plăcut ce am văzut: deodată s-a declanşat o sarabandă de frunze antrenate de vînt într-un soi de vîrtej ameţitor, vîrtej care urca frunzele căzute la pămînt, către cerul care culmea! era încă, senin. Habar nu aveam eu că de fapt, acea furtună nu era decît o banală tornadă. Hora dracilor cum spuneau bătrînii…

Apoi vremea a trecut şi dacă îmi aduc bine aminte, a doua furtună pe care am văzut-o eu, a fost cea mai ciudată: jumătate din cartierul în care m-am născut era cufundat într-o vijelie îngrozitoare, iar cealaltă jumătate era inundată de un cer senin şi albastru ca însăşi nemărginirea… Lucrul cel mai ciudat a fost că delimitarea dintre aceste două reprize meteorologice, a fost exact pe strada pe care locuiam, atunci. Eram încă, un copil…

Anii au trecut şi am trăit iar, pe viu, o furtună adevărată: eram militar în termen pe o navă a marinei militare române. He he heee, doi ani am petrecut în această adevărată a furtunii vieţii mele: serviciul militar obligatoriu. J Să insist? Nu cred că (mai) are rost…

Normal, viaţa mea a mai fost scuturată şi de alte furtuni: educaţionale, profesionale, sentimentale. Nu şi familiale de cînd în viaţa mea a intrat actuala mea soţie, adevărat port de linişte pentru totalitatea furtunilor prin care am trecut în lungul timpului.  

Am mai trecut prin furtuni? Sigur că da. Dar, nu cred că mai trebuiesc amintite…

Totuşi. Ultima – sau  cea mai recentă dacă vreţi – furtună văzută de mine a fost şi cea mai spectaculoasă: furtuna pe care am văzut-o – din fericire  –  de la distanţă, la Matterhorn. J . Las  cîteva imagini să fie mai grăitoare decît cuvintele.

Se spune că niciodată să nu spui niciodată pentru că niciodată este un termen perfect (?) relativ. Aşa şi este. Am fost pentru prima dată fascinat în viaţa mea, de o furtună. Furtuna pe care am avut şansa de a o vedea, cu puţin timp înainte de a părăsi un tărîm de vis: Zermatt.

Nu pot încheia înainte de a-mi aduce aminte că acest masiv muntos - Matterhorh - a fost cucerit cu preţul multor vieţi omeneşti. Şi nu pot să nu-mi aduc aminte de spusele unui copil cînd a fost întrebat de ce se duce să cutreiere o pajişte. – Pentru că există! – a spus acel copil. (Dacă soarele moare – Oriana Falacci). Exact acest lucru a spus şi Edmund Hilary cînd a fost întrebat de ce a simţit nevoia de a cuceri Everestul (împreună cu şerpaşul Tenssing): pentru că există!

Furtuni? Ei da, furtuni! Fără să străbată curajos diferitele furtuni ale vieţii, omul nu ar fi (fost) nimic. Furtuna este cea care îl face pe om să devină temerar şi cuceritor.  Vorbesc despre adevăratul om, nu despre tentatinvele de omuleţi care se strecoară prin viaţă, evitînd furtunile…

Abia la Matterhorn am înţeles atît ce este furtuna, cît şi ce înseamnă a fi un adevărat OM: cel care le înfruntă, le străbate şi în final, le domină!

Abia aici am îbnceput să fiu fascinat de furtuni şi mai ales, de cei care le străbat…