Fuga I: Numerele
Cînd
călugărul în rasa lungă şi murdară cu barba încîlcită şi ochi rătăciţi îi
anunţase că tatăl său doreşte să-l vadă, Simon mai întîi se bucură înainte să
gîndească. Apoi călugărul dispăru în noapte fără alte cuvinte, gîrbov,
apărîndu-se cu mîinile de ploaie, umblînd către tărîmul acela mult jinduit şi
înmspăimîntător unde tatăl aştepta întîlnirea cu fiul. Dacă tata doreşte, mai
mult, cere, să vin la el, îşi spuse
Simon, desigur dincolo de bucuria revederii urmăreşte un anumir lucru. Iar eu
am fost o clipă fericit ca un nebun, ştiind că întîlnirea cu tatăl meu e
singurul lucru adevărat pe care îl vreau în lume. În acelaşi timp însă, groaza
atîtor ascunzişuri, spaima de a-i fi călcat o dată porunca - ceea ce fără
îndoială el ştie -, spaima de a fi cu
atît mai neputincios în faţa mustrării lui cu cît am fost neputincios în faţa
poruncii lui sunt tot atîtea cauze pentru care revederea noastră mă poate lovi
fără putinţă de îndreptare. Şi aşa sînt atît de şovăielnic încît o muscă mă
poate jigni cu hotărîrea sa neclintită de a voi să mănînce; sînt atît de în
marginea vieţii încît orice voinţă de a trăi mi se pare monstruoasă. Iar dacă
tatăl meu mă va întreba cît înţeleg din opera lui neterminată, cum voi duce eu mai departe lupta lui cu numerele, ce
i-aş putea răspunde decît că asemeni lui, dar fără a-l cunoaşte, încerc să
construiesc o Artă a fugii din lume, o artă a evadării într-o împărăţie de
sunete pure şi triunghiuri, în afara timpului şi deasupra munţilor, încerc fără
mişcare să găsesc poporul depărtat la nesfîrşit al Nemuritorilor. Şi asta nu
ajunge, pentru că ar putea fi răspunsul la întrebarea unui om iubit atunci cînd
în fine reuşeşti să-l întîlneşti; răspuns pe care el l-ar primi cu un zîmbet şi
o privire în gol, simţindu-se aidoma ţie, mai aproape sau mai departe de
acelaşi ţel. Pe cîtă vreme cuvintele acestea vagi nu mărturisesc hotărîrea
celui care a împlinit o poruncă, ci numai o
cale lăturalnică, laşă a neputinciosului. Căci eu nu fac nimic decît să
strig în faţa celorlalţi neînţelegerea şi singurătatea mea neomenească; dar
nicidecum să fiu prin asta deasupra lor. Mai ştii, îşi spuse Simon, poate că
fiecare dintre ei are părticica lui de curaj, părticica lui de putere,
părticica lui de dragoste şi înţelegere şi apropiere şi atunci merit de la
aceştia ca şi tatăl meu numai dispreţ şi lupta mea în afara lor e numai o
zbatere caraghioasă prin care sînt unicul înjosit. Simon crede că într-adevăr
nu ar fi gîndit niciodată aşa fără porunca tatălui său de a duce mai departe o
himeră pe care, vai, nui o poate dispreţui – zăcînd şi în el o scînteie din focul
pur al drepţilor care i-a ars părintele. Pentru că altfel, ce poate fi mai
măreţ decît să stasi deoparte prefăcîndu-te că nu înţelegi? Şi care păcat este
mai mare decît laşitatea, trădare a ta însuţi în faţa celui care ţi-a dat
viaţă?
În
fereastră se tîrîie presimţirea luminii tulburi, păsările încep să cînte în
oboseala vîntului, iar Simon zice:
cel ce are
ceva de spus, o spune la lumina candelei; înşiră cuvintele fără lumină;
cel ce nu
are somn îşi iubeşte nopţile;
cel dincolo
de orizont nu se mişcă de pe scena arlechinilor;
cel ce nu
mai are decît un ceas de trăit îşi curăţă unghiile.
Dar eu, înfipt în tăcerea acestei lumi ca o piatră, fără
simţire şi fără venin, aştept zorii culcat gîndindu-mă cu frică la ceea ce
sînt; gîndindu-mă cu frică la ceea ce niciodată nu voi fi. Iar acum nu doresc
altceva decît monştii galbeni ai răsăritului. Apoi cîntă cu voce spartă ,
pierdută în zări:
cine speră
în această lume n-a băut deloc;
cine speră
în această lume n-a făcut dragoste niciodată;
cine speră
în această lume n-a văzut niciodată o stea.
Şi strig,
raţiunea mea căzînd: Nu mai vreau să fiu, nebun ce-am fost să cred cînd scaunul
spînzuratului tremura sub mine că voi fi acest tot ce mă îmbrăţişează, acest
tot care mă înnebuneşte, CEL DE NEÎNLOCUIT.
Nu mai e
alcool şi n-am băut deloc deci ar trebui să am multă speranţă, îşi zise Simon
încercînd să doarmă. Am să citesc Evanghelia în dimineaţa asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu