Elveţia, concluzii

Am plecat spre Ţara Cantoanelor cu inima strînsă într-un ghem de nelinişti existenţiale. Am fost sigur că voi parcurge un arc de timp, dar am fost la fel de sigur că intru cu totul nepregătit într-o acoladă de istorie în care trecutul nu este egal cu prezentul şi cu atît mai puţin, cu viitorul.

Parţial am avut dreptate, parţial, nu. Am simţit permanent de-a lungul acestei călătorii că “ în timp ce trupul se mută din loc, mulţumită drumului de fier, diligenţei sau vaporului, imaginaţia se deplasează şi ea. Capriciul gîndirii trece fără nave peste mări, fără pod peste fluvii şi fără poteci peste munţi. Mintea oricărui  călător se încalţă cu cizme de şapte leghe.” (V. Hugo – Rinul – p.31)

Cizmele noastre au străbătut graţie transportului feroviar (şi nu numai) helvet, mult mai mult decît cele şapte leghe (28 km.) pe care le străbăteau (zilnic) călătorii pe acele vremuri (170 de ani în urmă). Am parcurs în 14 zile, cîteva mii de kilometri mai ales cu trenurile dar şi cu vaporaşul, transportul pe cablu, autobuzul. Plus evident, cu avionul.

A fost o experienţă extraordinară care a întrecut foarte mult aşteptările noastre. Am putut să fac comparaţia dintre o staţiune de top = Zermatt şi o staţiune de rang mediu = Grachen. Am putut să compar frumuseţea şi parfumul unor oraşe ca Basel, Zurich, Berna, Lucerna, Montreux, Lausanne, Schaffhausen. Am vizitat cîteva muzee, cîteva catedrale, cîteva magazine, grădina botanică şi parcul zoologic din Basel. Am profitat de apropierea graniţei triple şi am dat cîte o scurtă raită în Franţa şi în Germania.

Nu greşesc deloc afirmînd că piesele de rezistenţă ale excursiei noastre au fost două dintre perlele coroanei turismului elveţian = Matterhorn şi Cascada Rinului. Am avut privilegiul de a vizita Castelul Chillon şi cîteva lacuri: Zurichsee, Lucernsee, parţial, Leman. Am filmat, am notat şi am fotografiat aproape tot ce-am crezut eu că merită.

Am aflat că „ legenda pune întemeierea statului elveţian pe seama a trei păstori reprezentanţi a trei cantoane care, coborînd din munţi, s-au întîlnit în ziua de 17 noiembrie 1307 pe malul lacului Waldstetten jurînd să scape ţara de tirania austriacă. În realitate, cei trei păstori sunt cei trei eroi eroi naţionali, Stauffacher din Schwitz, Furst din Uri şi Melhthal din Unterwald, care au declanşat revolta în ziua de 1 ianuarie 1308.” (Rinul – V. Hugo – p. 290). ... 

... „ şi de atunci, (Elveţia) e în picioare. Îşi împlineşte destinul ... tare, solid, de nepătruns, nod al civilizaţiei, adăpost al ştiinţei, refugiu al gîndirii, piedică năvălirilor nedrepte, sprijin rezistenţelor legitime... aceşti munteni înalţi, fii demni ai munţilor înalţi, gravi, reci şi senini ca şi ei, supuşi nevoii, geloşi de independenţa lor faţă de monarhiile absolute, de aristocraţiile trîndave şi de democraţiile invidioase, trăiesc o viaţă puternică şi populară, practicînd în acelaşi timp primul dintre drepturi = libertatea, şi prima dintre datorii = munca.” (Rinul – V. Hugo – p. 291). 

Depun mărturie că spusele poetului din urmă cu 170 de ani, sunt perfect valabile şi astăzi. Abia aici am înţeles ce înseamnă „Unus pro omnibus, omnes pro uno” care este deviza Elveţiei. Şi tot aici am înţeles cîtă dreptate a avut un oarecare Jose Gutierez, prins şi întemniţat în urma bătăliei de la Rocroy- 1643 (despre care aminteşte V. Hugo în cartea Rinul) cînd a afirmat: “ceea ce omul începe pentru el, Domnul desăvîrşeşte pentru alţii.”

Am mai înţeles în această călătorie că prezentul nu există decît ca o clipă fulgurantă între ceea ce a fost, cu dominanta a ceea ce va fi. Dar asta, numai şi numai dacă nu trăim doar clipa ci ţinînd cont de trecut, privim cu atenţie la viitor.