Miercurea fara cuvinte - 12

WW este ideea doamnei CARMEN
Azi este ziua ocrotitorului României, Sfântul Andrei

Funcţia critică a credinţei

La recent încheiatul tîrg de carte Gaudeamus, a avut loc lansarea acestei cărţi a părintelui Andre Scrima, carte alcătuită pe baza a două cursuri ţinute la Facultatea de Ştiinţe Religioase a Universităţii Catolice Saint-Joseph din Beirut, în anii 1977 şi 1980. Aceste cursuri se află depozitate în fondul de carte Andre Scrima a bibliotecii Colegiului Noua Europă; primul sub formă de înregistrare audio, al doilea sub forma unor notiţe de student. Întreaga muncă de traducere, adnotare şi prefaţare a acestui volum, a fost dusă la bun sfîrşit de doamna Anca Manolescu. Cartea a fost prezentată de Anca Manolescu şi de Andrei Pleşu. Am reuşit să filmez măcar discursul patronului NEC. 

La final, m-am bucurat de un autograf: Domnului Tiberiu, cu simpatie şi căldură, Anca Manolescu, nov. 2011.

#

Anca Manolescu este doctor in filozofie al Universitatii din Bucuresti. A fost cercetator la Muzeul Taranului Roman (1990-2002). Domenii de inte­res: antro­pologie religioasa, studiul comparat al religiilor. Este alumna New Europe College, Institut de Studii Avansate din Bucuresti. In prezent este cerce­tator si editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europa, editor si traducator din Simone Weil, André Scrima, René Guénon. A publicat articole si comunicari in volume colective si reviste stiintifice (in Romania, Franta, Italia, Liban) si in reviste de cultura (Dilema si Dilema veche, Secolul XX si Secolul XXI, Romania literara, 22, Idei in dialog).

De asemenea, este autoarea volumelor „Locul calatorului”. Simbolica spatiu­lui in Rasaritul crestin (Paideia, Bucuresti, 2002), Europa si intilnirea religii­lor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iasi, 2005), Jurnal de inactualitati (Paideia, Bucuresti, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, Paris, 2010).

Life in picture - 4

Peisaj

Life in picture este o idee a lui Costin Comba
Sursa acestei imagini este blogul lui DEMETER

Moartea lui Ahasverus

PAR LAGERKVIST

“Se spune ca suferinta si moartea Sa sunt cele mai importante evenimente care s-au petrecut vreodata in lume si cele mai semnificative. Poate; se poate sa fie si asa. Dar citi nu suferisera fara ca suferinta lor sa aiba vreo semnificatie ?”

Grea intrebare! La care se pot oferi o multitudine de raspunsuri. Toate adevatate sau toate false. Sau macar incomplete. Si fara putinta de a ajunge la un ADEVAR universal ! La aceasta foarte grea intrebare, incearca sa raspunda si laureatul Pemiului Nobel Pentru Literatura din 1951 ( pentru romanul Barabbas – roman care a fost ecranizat in 1962 cu Anthony Quinn in rolul principal), suedezul Par Lagerkvist, intr-o carte mai degraba modesta, “Moartea lui Ahasverus” / Colectiile Cotidianul / Editura Univers.

“ Moartea lui Ahasverus” e un roman in care intrebarile despre bine si rau isi gasesc raspuns in gesturile mici pe care un strain – Ahasverus – le citeste in comportamentul unor pelerini aflati in drum spre Tara Sfinta. Un han, un strain si credinciosii (crestini) de toate culorile devin in romanul suedezului filtre pentru analiza subtila in drumul spre Tara Sfinta a indemnurilor legiuite se Scriptura” – scrie Alina Purcaru.

Hanul, devenit punct de convergenta al pelerinilor , inainte de imbarcarea finala in drumul spre Tara Sfinta, este populat si de diversi aventurieri, hoti la drumul mare, prostituate, oameni cu destine sfarimate, care-si cauta in diverse moduri, izbavirea. Salvarea.

Strainul, – Ahasverus – sosit la han pe o noapte vifioroasa, devine receptorul unei stranii povesti de dragoste impletita cu ura, dintre un fost soldat si o femeie a padurii, o solitara care-si cauta linistea departe de ororile razboiului. Credinciosii, mai saraci sau mai bogati, sunt un personaj colectiv, subtil evidentiat in diversitatea sa de bogatul care in drumul sau spre izbavire nu poate renunta la multimea de slugi care ii fac viata mai usoara, de saracii care indura privatiunile cu care sunt prea bine obisnuiti, de o tinara care-si vinde cui o vrea, inocenta pentru a-si aduna banii pentru calatoria la capatul careia spera sa-si obtina iertarea pacatelor, etcetera.

Hangita, o femeie care mai intii a slujit aici ca servitoare, ajunge in final la batrinete sa fie stapina locului si pazitoarea linistii pelerinilor macar aici, in ultima halta inainte de imbarcare. Pentru ca odata iesiti din adapostul hanului, toti sunt supusi primejdiilor. Bogatul va fi tilharit si ucis, padureanca va plati cu viata incercarea de a-l proteja pe fostul sau iubit –  soldatul, chiar si Ahasverus isi va gasi moartea. In singuratate. Gasind un raspuns personal la intrebarile pe care si le pune despre destin : izbavirea nu poate veni decit prin moarte, asa cum izbavirea de suferinte a lui Hristos, a venit odata cu moartea Sa, pe cruce.

“Atit de multi fusesera crucificati pe acea Golgota, acel mic deal catre care toti mergeau in pelerinaj. Da, pe aceeasi cruce la fel ca pe El … multi altii fusesera torturati … Dar doar El a ajuns sa conteze; restul nu insemnau nimic… Toti suferisera la fel ca El, dar suferinta lor nu avusese nici-un scop, asa ca a fost uitata. Numai suferinta Lui avusese un inteles“.

Raspuns criticilor mei – Neagu Djuvara

Se spune că odată ce o carte a scăpat de autorul ei către tipar, acea carte capătă o viaţă a sa proprie, viaţă asupra căreia autorul  nu mai are nimic de spus. Cartea trebuie să se apere singură în faţa criticilor sau să se îmbujoreze de fericire în faţa laudelor aduse. Măria Sa Cititorul devine suveran atît în raport cu cartea cît şi cu autorul ei.

Ei bine, venerabilul Neagu Gjuvara înţelege să vină în sprijinul unei cărţi a domniei sale nici mai mult nici mai puţin decît cu, o altă carte.

Scurt istoric despre acest subiect. În anul 2007 domnul N. Djuvara şoca opinia publică şi lumea specialiştilor (simpatic cuvînt J  ) cu o teorie îndrăzneaţă: domnitorul N. Basarab ar fi fost de origine cumană. Teorie susţinută în cartea domniei sale Thocomerius – Negru Vodă. Imediat, presa a devenit un vulcan. N-au lipsit acuzele de nepatriotism la adresa venerabilului istoric . Au existat şi oarecari păreri în favoarea teoriei domnului Djuvara. Căpătînd notorietate, cartea a avut mai multe ediţii succesive, adnotate şi completate cu francheţe de venerabilul istoric. Polemicile au continuat, cum era şi de aşteptat în lumea academică. Numai că istoricul N. Djuvara a avut curajul de a merge mai departe în apărarea teoriei sale, răspunzînd într-un singur volum destul de restrîns ca întindere, atît criticilor cît şi adepţilor acestei teorii. Un demers absolut necesar. În definitiv, ce vrea domnul N. Djuvara cu nenumăratele sale cărţi dăruite publicului român? Nimic mai mult decît să ne obişnuiască pe noi toţi, că escamotarea adevărului istoric n-are cum să fie benefic pentru mentalitatea  unui neam, indiferent care ar fi acesta. Cu atît mai puţin acestui neam a cărui istorie a fost masiv denaturată şi încă mai este. Domnul Djuvara încearcă să introducă în modul nostru de a ne privi rădăcinile, o oază de normalitate. De asumare. Judecînd corect trecutul ne putem construi pe baze normale prezentul şi mai ales, putem pune bazele unui viitor curăţat de erorile de interpretare ale trecutului. Pe parcursul cărţii, putem citi şi interpreta opiniile unor istorici cunoscuţi şi foarte cunoscuţi cărora domnul Neagu Djuvara le dă cuvîntul. Cine  se teme de adevăr? Citind această carte, ne putem face o imagine despre cine se teme şi eventual, DE CE! 

Miercurea fara cuvinte - 5

WW a pornit de la CARMEN

...

Sursa http://desydemeter.wordpress.com/

Life in picture - 3

Flori încarcerate

Particip cu această imagine, la colecţia de imagini iniţiată de Costin Comba

Miercurea fara cuvinte - 4

Hora Unirii... pe Muntele Montjuic - Barcelona. :)

Mai multe fotografii superbe găsiţi la CARMEN

Miercurea fara cuvinte - 3

Ideea a plecat de la CARMEN
- - -
Imagini detaliu de pe faţada Basilicii Sagrada Familia

.

.

.

.

.

Life in picture - 2

Fîntînile magice din Barcelona

.

.

.
Mai multe imagini  cu adevărat frumoase, găsiţi la Costin Comba
.

Miercurea fara cuvinte - reflexii

Ideea  a pornit de la CARMEN

Pozele sunt luate de pe un pod pe de pe rîul Arnyo, Girona, Catalunia. 

Castele vechi şi noi in Spania

Mai multe fotografii interesante, puteţi vedea la  Costin Comba 

Miercurea fara cuvinte

Totul a pornit de la Carmen.

În raport cu lumea

“- Nu vreţi să-mi spuneţi ce s-a întîmplat atunci, de aţi fost aşa de brusc, aşa de retezător?

 - Nu mai ştiu, nu-mi mai aduc aminte. Oi fi fost plictisit, oi fi fost supărat. Nu mai ţin minte. Dar, drept să-ţi spun, nu-mi pare rău. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea prevenitor cu oamenii, nici cu cei mai dragi. Mai ales cu ei, nu. îmi spun că, din o sută de ghionţi aruncaţi la întîmplare, se vor găsi doi care să cadă bine şi să rodească. Cînd umblu prin iarbă, nu bag de seamă să nu strivesc un fir de iarbă sau să nu calc un gîndac. Pămîntului nu-i place să ai asemenea atenţii delicate cu el. Calcă, striveşte cît pofteşti – pe urma ta, rădăcini vor continua să crească, dacă sunt rădăcini. Cînd umbli pe pămînt, umbli pe pămînt. Cînd umbli între oameni, umblă între oameni. Puţin (cam) orbeşte. Nu strică. Vei doborî poate unele lucruri – pe cele debile. Dar le vei fertiliza pe celelalte. A mînca ‘vacă turbată’ e un exerciţiu indispensabil. Nu mi l-am cruţat mie şi n-am să-l cruţ nimănui, mai ales atunci cînd se întîmplă să-mi fie drag. E un aliment tonic. Scrîşneşti şi mergi mai departe.”

Scurt fragment din romanul Cum am devenit huligan de Mihail Sebastian iar această părere abruptă îi aparţine lui Ghiţă Blidaru. Voi, ce părere aveţi ?

Despre

Nu ştiu cum se face dar, prea bun sau prea priceput la matematică n-am fost, niciodată. Nici la geografie nu am fost prea bun, nici la istorie, nici la alte materii obligatorii cînd am fost eu, elev. Ba, dacă ar fi să fiu sincer, am fost un chiulangiu, notoriu. Băăă, - era lozinca acelor vremuri ale tinereţii mele - băăă, fiţi băieţi deştepţi că e plină ţara de ingineri. Inginerii vechi, munceau la canal (care canal? pot întreba tinerii ?) Inginerii noi, erau ingineri făcuţi pe puncte, dar cine mai ştie cum se acordau atunci, acele puncte? Hai să vă spun. Se acordau acele puncte  atunci, exact cum se acordă acum, diplomele marca SH. Nu ştiţi ce înseamnă SH? Vă spun şi asta: SH sunt iniţialele domnului Spiru Haret, reformatorul învăţămîntului românesc din secolul al XVIII-lea.  În secolul în care trăim,  pardon în primul secol al mileniului XXX, diplomadiada a revenit în mare forţă. Pe puncte. Asta pentru că domnul Bondrea, informator al securităţii ceauşiste, a pus bazele unei universităţi în care principalul scop, este acordarea de diplome pe bandă rulantă, tuturor nulităţilor care îşi doresc aşa ceva. Practică care (uuups!) a devenit literă de lege în toate universităţile, fie ele de stat, auuuu, ba – adică particolere. Apoi, a venit un cretin, domnul Funeriu, om şcolit prin străinătăţuri, om care a obţinut un doctorat condus de un cîştigător al unui premiu Nobel pentru ştiinţă, să pună punct acestei practici. Mare greşeală a făcut. Nu ? A avut acest Funeriu, îndrăzneala de a pune degetul pe rană, şi a reuşit să arate că, noile generaţii de tineri sunt pur şi simplu, analfabete, pentru că nu e aşa, ce poate să-l înveţe pe un tînăr un posesor de diplomă luată pe puncte ? Numai faptul că, poţi deveni un profesor care proferează şi profesează în continuare, neştiinţa. Îndobitocirea. Alinierea la neant. Topirea viitorului într-un perpetuu azi. Moartea trecutului din care ar trebui să învăţăm, cîte ceva. Acum. Revin la ce spuneam la început. Am fost un elev mediocru. Dar. Am avut parte de dascăli adevăraţi, dascăli care m-au învăţat să învăţ. Dascăli care mi-au dat cel mai preţios dar din lume: ştiinţa de a deveni, autodidact.  Dascăli care mi-au insuflat dorinţa de cunoaştere. Dascăli care mi-ai deschis orizontul. Unde sunt acum aceşti dascăli? În persoana abramburicăi care propune ca toţi nătîngii care nu au luat bacul, să fie admişi în facultăţile de tip Bondrea ?

Basm

   “Dacă în univers ar fi existat numai pietre şi zei, se spune într-un basm chinezesc, atunci justiţia nu s-ar fi născut niciodată. Într-o zi însă, coborînd pe pămînt, Zeul cel Mare s-a aşezat pe o stîncă să se odihnească. Pe locul ales crescuse o plantă cu spini. Împăratul Cerului a făcut vinovată stînca, dar, vrînd s-o pedepsească, şi-a dat seama că ea nu poate simţi. Atunci a strecurat în trupul pietrei o fărîmă din sufletul său. Aşa s-a născut omul, o piatră însufleţită, şi o dată cu el vina şi pedeapsa şi-au făcut loc în sînul existenţei. Omul, la rîndu-i, a introdus totul în scenarii morale fictive, în care orice lucru se mişcă şi trăieşte după logica de basm a plăţii şi răsplăţii. De atunci noi batem obiectele pentru a repara simţul dreptăţii lezat al copiilor şi pedepsim animalele după o mentalitate pe care ne placem să o credem şi  a lor. Proiectăm totul într-o lume de convenţii pe care existenţa neînsufleţită şi deopotrivă conştiinţa nemărginită le transformă de îndată în neant. Căci pedeapsa şi vina nu există nici în absenţa conştiinţei, nici în prezenţa ei infinită. Iar o conştiinţă facută să persevereze numai pentru a şti ce-i pedeapsa nu există decît în infernul creat de spiritul revendicativ al etosului justiţiei.”
            Am extras acest scurt fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu, “Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii” / Humanitas / 2005 / pp 109-110.
            Mă întreb şi vă întreb : cît sau măcar ce înţelege cel pedepsit din intenţia celui care pedepseşte ? A pedepsi ne vine de la cuvîntul grecesc epedeisa, care însemna “a educa”, a-i învăţa pe copii, acest verb fiind un derivat al substantivului pais – copil. Cu vremea, înţelesul acestui cuvînt a fost denaturat  de “educatorii” care aplicînd principiul “bataia e ruptă din rai” au transformat educaţia în bătaie, iar bătaia în loc să mai educe, a devenit pedeapsă. Deci ?
            Notă. Pentru înţelesul cuvîntului epedeisa m-am inspirat din “Cuvintelnic fără frontiere” / Andrei Cornea / Polirom / 2002.

Cum vă informaţi ?

- Ameninţările ?

- Sigur. Televizorul, de exemplu.

- Televizorul ?

- Sigur. Unde credeţi că se află în acest moment milioane de americani, de italieni, de francezi, de japonezi şi aşa mai departe ? Se uită la televizor, tembelizaţi. Nu gîndesc. Nu se mişcă. Se uită şi atîta. Televizorul gîndeşte pentru ei, se mişcă pentru ei, trăieşte pentru ei. Trăieşte ? Îi otrăveşte cu idioţenia lui şi ei nu-şi dau seama. Îi face apatici, dar ei nu-şi dau seama. De ce se uită, se uită şi iar se uită ? Toate pericolele lumii sînt închise în cutia asta blestemată care stă în mijlocul casei ca un altar şi toţi îngenunchează muţi în faţa acelui altar. Orice Hitler ar putea să transforme prin televiziune o naţiune paşnică într-o haită de fiare : mitingurile sale, ochii săi, ar putea intra în orice sufragerie, în fiecare dormitor, şi n-ar mai fi nevoie să mergi undeva ca să-l asculţi sau să-l vezi. Totuşi, ei nu stiu asta, nu bănuiesc nimic, nici măcar nu se gîndesc de ce se uită; se uită şi gata. (…)

            – Foarte bine, domnule Bradbury, dar datoria jurnalistului nu este să exalte fărîma de frumos care există, ci aceea de a căuta răul, urîtul şi să-l denunţe. Datoria omului nu este aceea de a se mulţumi, este aceea de a se răzvrăti. Numai prin revoltă se poate afla adevărul.

            – Dar într-un anumit moment trebuie să găseşti acel adevăr. Vine o vreme cînd societatea spune jurnalistului, OK, băiete, totul e în regulă, e perfect. Dar, devreme ce eşti aşa de grozav şi dai în stînga şi-n dreapta aşa de bine, devreme ce ai stricat totul, toate speranţele noastre, iluziile noastre, explică-ne cum să ni le refacem. Atunci, draga mea, ori spui cum să se refacă ori închizi prăvălia. Au atacat mult societatea, cu un entuziasm de balic. Dar nu poţi fi balic o veşnicie. Balicii au întotdeauna febră şi nu poţi să ai febră o veşnicie. Febra este o boală, iar boala nu este veşnică. Atunci cînd termometrul urcă la patruzeci şi unu de grade, sau mori sau te vindeci”.

            Au trecut aproape cinci decenii de cînd Ray Bradbury a spus acest adevăr dureros, într-un interviu acordat excelentei jurnaliste care a fost Oriana Fallaci. (Dacă soarele moare / editura Dacia / 1981 / pag. 23 şi 25)

            Vi se pare actual?

            “Televiziunea, prin urmare, ŞTIE că poate determina gusturile publicului fără nevoia de a li se adecva în mod servil. În regim de liberă concurenţă, ea se adaptează, bineînţeles, unei legi a cereri şi a ofertei, dar nu faţă de public, ci faţă de comanditari : educă publicul potrivit intenţiilor comanditarilor”, spune Umberto Eco (Apocaliptici şi integraţi – comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă / Polirom / 2008 / pag.341) .

            Vi se pare cunoscută această metodă ?

Alteritatea EU-lui

             Nu ştiu, dar nici nu cred că în fiecare dintre noi, nu sălăşluiesc mai multe şi felurite moduri de a fi. Bine, nu vorbesc despre non-dilematicii care ştiu întotdeauna ce au de făcut, de spus, de ricanat la adresa altora dar niciodată nu au dileme despre ei înşişi. Ferice de ei. Mă refer la cei care au îndoieli. La cei care iau decizii – proaste sau bune – comparînd diversele posibilităţi de conduită într-o situaţie sau alta, situaţie la limită, sau mai ales, nu!

            Toată viaţa noastră stă! sub imperiul deciziilor pe care trebuie să le luăm, dacă nu chiar clipă de clipă, atunci măcar în anumite momente definitorii pentru fiecare dintre noi. Cea mai grea decizie pe care trebuie să o luăm de la caz la caz, este chiar dacă decizia pe care tocmai suntem pe cale de a o lua, este corectă. Corectă în raport cu felul nostru de a fi şi de a interacţiona cu cu cei din preajma noastră, fie ei dintre cei care alcătuiesc mai mult sau mai puţin, universul - în sens restîns - în care lumea noastră are conţinut şi contur (familia, de exemplu), fie ei cuprinşi într-o arie mai largă (colegi, prieteni, cunoscuţi de circumstanţă).

            Fiecare dintre noi este silit să convieţuiască în forul propriu intim, atît cu deciziile care s-au dovedit a fi corecte în timp dar mai ales, cu deciziile care s-au dovedit în timp a fi nu tocmai faste. Nici nouă, nici altora. Singura noastră problemă, este că suntem prea adesea tentaţi să învăluim în uitare, propriile noastre greşeli. Propriile noastre eşecuri de poziţionare. Problema este că suntem prea adesea, tentaţi să trecem cu prea mare uşurinţă peste deciziile luate sub imperiul unor stări umorale.

            De aici şi problema : atîta vreme cît nu vom fi în stare să ne împăcăm cu propria noastră alteritate, nu vom fi în stare să acceptăm alteritatea în general. Cu atît mai puţin vom fi dispuşi la un dialog care să fie în stare să ne limpezească pe noi, toţi. Vom discuta paralel la nesfîrşit mînaţi de adevăruri proprii fiecăruia dintre noi, nedispuşi să ne depăşim cecitatea în care ne-am instalat. Cecitate care nu ne mai permite să vedem că nimeni nu deţine adevărul suprem. Nimeni. Viaţa noastră a tuturor, se desfăşoară pe coordonate aflate într-o permanentă fluctuaţie. Nimic nu este statuat definitiv şi ireproşabil. Suntem diferiţi. Dar nu suntem chiar atît de diferiţi încît măcar să nu încercam să ne concertăm într-un efort comun.

            Probabil că în momentul în care vom recunoaşte fiecare dintre noi propria alteritate, vom fi pregătiţi să acceptăm un adevărat dialog în care alteritatea în general, să fie acceptată. De noi, toţi. Credeţi că este posibil ? Eu cred că ar fi, benefic.

Ţadic

             În cartea sa  “Ascensiuni la cer în mistica evreiască”, Moshe Idel a selectat printre altele şi un fragment din Cartea Bahir.

            “Există un stîlp de la pămînt la cer şi numele său este Ţadic, după numele celor drepţi. Iar atunci cînd există oameni drepţi în lume, stîlpul se întăreşte, iar dacă nu, devine slab. Iar pe el se sprijină întreaga lume, după cum stă scris : >> cei drepţi sunt temelia lumii<<. Dar dacă slăbeşte, nu mai poate susţine lumea. Iată de ce, chiar dacă nu există decît un singur om [drept] pe lume, el este cel care susţine lumea”

            Excepţional spus ! Deci binele ca valoare absolută învinge răul chiar dacă este hiper-minoritar. Sau cum zicea Noica :” dacă salvezi un singur tînăr, salvezi întreaga lume!” Probabil că pe aici pe undeva se găseşte explicaţia faptului că lumea încă nu a sucombat definitiv în urma nesfîrşitelor atacuri ale cohortelor de răufăcători (ai lumii) din toate timpurile şi de pretutindeni. Iar Rabbi Ezra din Genova, întăreşte : ...” numai de dragul unui singur om drept a fost creată lumea şi se menţine “ ... 

            Ştiu că această imagine este stilizată pînă la extrem dar, mie ideea mi se pare deosebit de interesantă. Şi plină de înţelepciune. Că nu prea poate fi şi perfect adevărată, nu văd cum am putea stabili, nu ?

Oameni şi oameni

“Oamenii încep să fie interesanţi cînd au caracter de reprezentanţă. Ce e dincolo de ei te atrage, nu ce sînt ei. O idee în slujba căreia sînt, nu una care-i slujeşte, care-i îngraşă pe ei.

De aceea au fost şi sînt atît de puţini oameni interesanţi aci, în România. Îi vezi sclipitori, de-o inteligenţă cuceritoare, gata să facă saltul cel mare. Dar nu-l fac. Ceva îi reţine. Oamenii aceştia, de la care aşteptai orice, bat din aripi şi nu pot să zboare.

Iar într-o zi înţelegi : nu sînt decît individualităţi – adică înfundături.”

- - -

“Oamenii fără text de om. Sînt întocmai cărţilor cu context uneori admirabil – coperţi frumoase, literă şi hîrtie bune, miniaturi, pagini pline – dar care nu spun nimic.”

Constantin Noica – Carte de înţelepciune

- - -

Ce fel de oameni cunoaşteţi ?