WW – 15 ( 14 decembrie)

WW, este ideea lui CARMEN 

Eu propun o scurtă incursiune în timp : 

Primii la Polul Nord, au fost Roald Amundsen  şi însoţitorii săi (în 1911).

Ultimii pe lună, au fost: comandantul navei Apollo 17, Eugene Cernan, pilotul capsulei spațiale Ron Evans și Harrison „Jack“ Schmitt ca pilot al vehicolului selenar, Challenger (în 1972). 

Unde suntem noi ? 

.

Nopţi la Serampore – Mircea Eliade

Tot despre ieşirea din timp este vorba şi în această nuvelă. Trei prieteni, se duc adeseori la bungaloul unui cunoscut al unuia dintre ei, bungalou aflat într-o pădure. La un moment dat, toţi trei sunt proiectaţi în afara timpului prezent şi asistă la o întîmplare care fusese baza unei legende, o întîmplare tristă în care soţia unui hindus fusese răpită şi asasinată de un musulman. Este posibil acest lucru? Poate da, poate nu, cert este că India este plină de mistere de nedezlegat. Dar. Această povestire aduce un element nou:

“ – Oricare ar fi adevărul în privinţa plecării noastre din bungalou, nu acesta e lucrul care mă nedumereşte cel mai mult… Înţeleg foarte bine că am fost proiectaţi în afară din timpul şi spaţiul actual şi am devenit martorii unei crime întîmplate acum o sută cincizeci de ani prin aceste locuri. Pădurea pe care am văzut-o noi la un moment dat era pădurea de atunci; vastă, cu arbori mari şi venerabili, care fără îndoială au fost tăiaţi în decursul secolului trecut. Casa lui Nilamvara era, de asemenea, o casă din secolul XVIII, una din vilele pe care am aflat că le avea el în apropierea Seramporelui şi care a fost rasă de pe faţa pămîntului. Oamenii pe care i-am zărit acolo, ducînd pe năsălia de ramuri trupul tinerei Lila, erau tot aşa, îmbrăcaţi ca în secolul XVIII, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai poartă acum în Bengal. Toate acestea le înţeleg foarte bine. Şi n-aş fi avut nici o nedumerire dacă noi, cei trei, ne-am fi trezit că asistăm la asasinarea Lilei şi la jalea casei lui Dasa. Dar noi am auzit numai ţipetele tinerei fete şi, deşi am alergat în toate părţile, n-am văzut pe nimeni; nici pe ea, nici pe cei care o răpiseră. Şi apoi, acolo unde nu mai înţeleg nimic este intrarea noastră în casa lui Dasa. Ar fi firesc ca noi, cum spuneam, să asistăm la jalea lui de acum o sută cincizeci de ani; atît şi nimic mai mult. Dar n-a avut loc o simplă repetare a evenimentelor întîmplate acum o sută cincizeci de ani, ci au intervenit elemente noi, create de prezenţa noastră în acea casă. Noi i-am vorbit lui Dasa şi el ne-a răspuns… lucrurile acestea nu se îmtîmplaseră însă acum o sută cincizeci de ani. Deci nu asistam pur şi simplu la o scenă demult întîmplată, ci interveneam în această scenă, modificînd-o prin prezenţa noastră, de care eroii luaseră cunoştinţă, şi prin întrebările noastre, la care ei răspundeau…Aşadar noi n-am retrăit exact  o întîmplare de acum o sută cincizeci de ani, ci am fost proiectaţi ca martorii unui eveniment pe care însă l-am modificat… Accept ipoteza că aş putea asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot accepta că aş putea asista la bătălia de la Waterloo văzînd în acelaşi timp cum Napoleon iese biruitor. Swami Shivananda începu să rîdă şi-mi luă braţul. – Tot raţionamentul d-tale e foarte frumos, însă e cu desăvîrşire greşit, îmi spuse el… Şi e greşit pentru că…”

Chiar. De ce este greşit acel raţionament?

Life in picture - 6

La Costin Comba găsiţi imagini mai frumoase decît asta.

.
Sursa http://desydemeter.wordpress.com/

Secretul doctorului Honigberger – M. Eliade

  fragment

“Nu înţelegeam, şi ea stărui:                              

- Adevărul este că tata a dispărut, în înţelesul propriu al cuvîntului. Şi a dispărut, fără ca să-şi ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsîndu-şi toţi banii în sertarul biroului. Nu şi-a luat nici un act, n-a scos paşaport şi n-a scris nici-o scrisoare mamei sau vreunui prieten. E foarte greu  să înţelegi cît de misterioasă a părut dispariţia aceasta pentru cei care au cunoscut împrejurările. Tata ducea de cîţiva ani o viaţă destul de curioasă, aproape ascetică. Nu vedea pe nimeni. Ziua şi noaptea şi-o pertrecea în această bibliotecă şi în odaia lui de culcare, într-un pat de lemn, fără saltea şi fără pernă. Umbla foarte sumar îmbrăcat, într-un pantalon alb, sandale şi o cămaşă de in. Acesta era costumul lui de casă, de altfel vara şi iarna. Şi în acest costum, în care n-ar fi ieşit în stradă, a dispărut. N-am putut afla dacă a dispărul în cursul nopţii, plecînd de-a dreptul de-aici, din bibliotecă sau după ce s-a retras la el în odaie. Toată casa dormea la ora cînd, de obicei, îşi întrerupea el lucrul: la 3 dimineaţa. Peste două ceasuri, la 5, se deştepta, îşi făcea duşul şi rămînea multă vreme închis în odaia lui, meditînd. Aşa credeam noi, cel puţin, căci mamei nu-i spunea nimic. Se detaşase de lume, de familie. Cînd îl întîlneam, rareori, simţeam că iubirea lui nu se stinsese, dar era o altfel de iubire…

- Şi toate cercetările n-au dus la nici-un rezultat? întrebai eu. Nu i s-a dat nicăieri de urmă? E de necrezut că un om poate dispărea aşa, fără să lase nici un fel de urmă.

- Şi, cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut întocmai. N-am găsit nici un semn care să trădeze pregătirile lui de plecare. Şi aici şi în odaia de culcare, totul era în ordine; pe biroul ăsta cărţile şi caietele rămăseseră ca în fiecare seară, în iatac i-am găsit ceasul pe noptieră, cheile şi portofelul cu mărunţiş. Ca şi cînd ar fi dispărut în cîteva clipe, înainte ca să aibă timp de lămurire sau de iertare… Te-aş ruga numai să nu pomeneşti mamei nimic despre convorbirea noastră. Ea are anumite superstiţii şi nu vreau s-o mîhnesc neţinînd seama de ele…

- - -

O jumătate de ceas în urma mea, intră doamna Zerlendi.

- Îmi pare bine că vă văd lucrînd cu atîta intensitate, începu ea, dînd cu ochii de maldărul de caiete. Hîrtiile acestea n-au fost încă cercetate de nimeni, adăugă, roşind uşor. Nu trebuie să ţineţi seama de ce v-a spus ieri, fiica mea. Smaranda e o fire fantastică şi în închipuirea ei vede legături între lucruri care n-au nimic de-a face unele cu altele. Ea era un copil pe atunci. Şi pentru că Hans, logodnicul ei, a murit din imprudenţă la o vînătoare, după ce începuse să cerceteze şi el caietele acestea, Smaranda şi-a făurit o întreagă teorie. Ea crede că tot ce se leagă de Honigberger stă sub semnul unui blestem şi cei care-i cercetează arhiva, începînd cu soţul meu, suferă de tot felul de nenorociri; cam aşa cum se spune că s-a întîmplat cu cercetătorii mormîntului lui Tutankhamon. Dar astea sunt fanteziile ei şi a început să creadă în ele după ce a cetit nu ştiu ce cărţi despre Tutankhamon… Smaranda a rămas neconsolată după moartea lui Hans, în 1921; poate că datorită acestei mari dureri nu mai are, uneori, soimţul realităţii.

- - -

În după-amiaza aceea de toamnă ploioasă n-am găsit nimic în sertarul cu manuscrise, care să-mi indice altceva decît o înverşunată pasiune pentru studiul limbii sanscrite. Doar o simplă însemnare, pe prima pagină a unui caiet de exerciţii, mi-a atras o clipă atenţia. Erau cîteva cuvinte, tulburătoare însă pentru mine . Shambala = Agarttha = tărîmul nevăzut. “

Ce părere aveţi? Există acest tărîm? Poate un om să dispară pur şi simplu?

Sergio Pitol – Îmblînzirea divinei egrete

Scriitor mexican născut în 1933, diplomat şi traducător, Sergio Pitol este unul dintre laureaţii (în 2005) prestigiosului Premiu Cervantes – veritabil Premiu Nobel al literaturii hispanice, care se acordă în fiecare an ( la 23 aprilie) unui autor de limbă spaniolă pentru întreaga activitate.  Cu premiul Cervantes au mai fost distinşi printre alţii şi mult mai cunoscuţii Octavio Paz, Mario Varga Llosa, Carlos Fuentes.

Înarmat cu aceste minime informaţii, am luat această carte tipărită în condiţii grafice de excepţie la Editura Art, în colecţia Laur, colecţie în care a apărut  - de exemplu - şi excepţionala piesă de teatru Toate pisicile sunt negre, a lui Carlos Fuentes.

Primul capitol, prima surpriză. Şi asta pentru că autorul, arată cum: “Un bătrîn romancier (autorul avea 55 de ani), îngrijorat de înaintarea în vîrstă, dă în vileag laboratorul şi meditează asupra materialelor cu care îşi propune să scrie un nou roman”. De fapt, acest prim capitol este un mini-eseu despre cîteva teme culturale, cîteva dintre personajele cele mai cunoscute ale literaturii. În finalul acestui prim capitol autorul ne spune că “Dus de mînă de către Marietta, precum Alighieri condus de Virgiliu, Jose Rosas, care în roman se va numi Dante de la Estrella, ca un omagiu adus pasiunii pentru bardul florentin, va cunoaşte parfumul unei sărbători tropicale ţinute la începutul secolului. Experienţa a fost atît de intensă încît, chiar la maturitate, personajul principal se va bate cu propriile amintiri încercînd că o clarifice. Descrierea acestei bătălii şi a unor episoade – iată misiunea pe care şi-o propune s-o realizeze bătrînul scriitor în acest ipotetic viitor roman”.

Capitolul doi “unde se povestesc diferitele aventuri ale lui Dante C. de la Estrella, licenţiat în drept, care, după părerea autorului, se înrudesc cu romanul picaresc şi culminează cu o călătorie la Istambul” este cheia de boltă a întregului roman.

Dante C. de la Estrella, venit într-o vizită pentru a încheia o afacere, în aşteptarea acelei persoane care nici măcar nu vroia să aibă de-a face cu acest personaj bizar, începe să povestească episodul care avea să îi schimbe întreaga viaţă: călătoria la Istambul, unde avea s-o întîlnească pe Marietta, divina egretă. Cum Dante nu se bucura de prea multă simpatie printre membrii prezenţi ai familiei, nici nu era ascultat cu atenţie. Dar cum vremea urîtă nu-i permitea plecarea, Dante se încăpăţînează să tot povestească greutăţile pe care a fost nevoit să le înfrunte în timpul vieţii sale. Fiecare capitol al cărţii este centrat pe cîte un episod al vieţii lui Dante, atît înainte cît şi după călătoria la Istambul. Fiecare capitol explică unele aspecte şi naşte întrebări. Deşi nu este deloc limpede ce vrea pînă la urmă autorul să demonstreze în această carte, cititorul este atras cu meşteşug să-şi pună întrebări, să-şi închipuie singur cam cum ar putea să se termine tărăşenia şi de ce nu, ce este în definitiv această egretă şi de ce a fost nevoie ca ea să fie îmblînzită?

Şi ajungem la ultimul capitol, “Unde prietenia, şi aşa capricioasă, dintre Dante de la Estrella şi Marietta Karapetiz este supusă unei grele încercări, ceea ce îi va permite cititorului să hotărască dacă această legătură este pe sfîrşite sau, dimpotrivă, la începutul unei faze mai intense, capabile să învingă depărtarea care din acel moment se va instala între ei”.

Unii critici i-au reproşat autorului că romanul este labirinti; enigmatic. Alţii au spus că “acesta nu este numai cel mai bun roman al scriitorului dar şi unul dintre cele mai bune romane ale literaturii mexicane”. Autorul s-a mulţumit numai să afirme că “cititorul e cel care încearcă să găsească cheia, să aleagă o semnificaţie, visul, delirul, veghea. Restul, ca întotdeauna, sunt vorbe”. Chiar aşa şi e: Măria Sa Cititorul stabileşte ce şi cum este o carte. Ori mie această carte mi s-a părut a fi nu bună ci, foarte bună. Nu degeaba Sergio Pitol a fost asemuit printre alţii, cu Borges şi cu Marquez. 

WW - 13

.Miercurea fără cuvinte a început la CARMEN

.
Sursa imaginii : http://desydemeter.wordpress.com/

La mulţi ani!

de Sîn Nicolae. Să fiţi iubiţi!

Legenda

Legenda spune că trei surori, fetele unui nobil sărac, nu se puteau mărita datorită situației financiare precare. Se spune ca atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritișului, Nicolae, ajuns deja episcop, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului, un săculeț cu aur.

Povestea s-a repetat întocmai și când a venit vremea de maritiș pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea și celei de a treia fete, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale. În acea noapte l-a văzut pe cardinalul care lăsa săculețul cu aur. Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șoseta pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu.

După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu a rezistat tentației de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neașteptat îi mulțumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeți cu aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur (în iconografia apuseană).

Tot potrivit legendei, Nicolae de Mira ar fi fost unul din cei 318 participanți ai Conciliului de la Niceea, astăzi İznik, Turcia.

Sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_de_Mira 

Povestea Moşului aici http://mos-nicolae.exn.ro/ 

Manipulare

Un lingvist nord american, Noam Chomsky, a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, cele zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală. El le numeşte strategii ale diversiunii, concepute pentru a confuziona şi deturna atenţia mulţimilor americane de la manevrele claselor politice şi finanicare, dar sunt, de fapt, diversiuni cu aplicaţie mondială. Procedura de bază e preluată de la prestidigitatori, care îşi fac treaba canalizând atenţia publicului în direcţii false. Iată cele zece reţete:

1. Să distragi permanent aten­ţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte mi­no­re, dar cu mare impact emo­ţio­nal. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate.

2. Să creezi probleme grave, care angajează masiv opinia pu­blică şi tot tu să vii cu soluţii. Un exemplu: să favorizezi violenţa urbană şi apoi să vii tot tu cu gu­ver­narea providenţială care sal­vea­ză naţiunea în temeiul legilor re­presive cerute de popor, cu pre­ţul limitării libertăţilor democratice.

3. Să aplici treptat toate mă­su­rile dure. Ceea ce ar duce la miş­cări populare, dacă se aplică într-un singur pachet şi dintr-odată, de­vine suportabil, dacă e livrat în porţii anuale, conform unui program anunţat.

4. Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.

5. Să te adresezi mulţimilor ca şi cum toţi oamenii au o gândire infantilă. În felul acesta, chiar îndrepţi mulţimile spre o gândire infantilă care nu face relaţia dintre cauze şi efecte.

6. Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manevrat.

7. Să ţii poporul în ignoranţă şi în satisfacţii ieftine, dar multe. Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ide­al de a tâmpi lumea şi a o controla.

8. Să încurajezi financiar me­dia, aceea care îndobitoceşte pu­bli­­cul şi-l ţine legat de emisiuni şi se­ria­le vulgare ce trag inteligenţa în jos.

9. Să stimulezi simţământul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Omul care nu mai are îndemnul să se revolte, devine turmă şi e uşor de controlat.

10. Să apelezi la toate cuceri­rile ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp să le discreditezi prin media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

Păpuşa

Acest cuvînt care ar trebui să inducă ideea de frumos, de sublim, de naivitate cu ochi senini, a căpătat în timp, şi alte înţelesuri…

Păpuşa nu mai este doar o jucărie la îndemîna naivităţii copiilor cu ochii aţintiţi spre puritate. Nuuu, păpuşa a devenit simbolul suprem al manipulării. Păpuşari se numesc cei care trag sforile din umbră, iar cei care duc la îndeplinire - traşi de sfori - planurile lor, se numesc marionete. Boborul este marea massă de păpuşi trase pe sfoară.

Tot păpuşa a devenit purtătoarea de cuvînt a cupidităţii mercantile. Vă amintiţi isteria Barbie?

Din păcate, sensul de puritate al termenului păpuşă, a fost denaturat de grobieni către conotaţii vădit sexuale. Sau la fel de rău, termenul de păpuşă a căpătat aură de curtenie în mintea fanţilor de mahala.

Păpuşa a fost la un moment dat, obiectul de dispută al feministelor fără frontiere. În mintea acestor doamne, este o discriminarec dacă pui numai fetiţele să se joace cu păpuşi, iar băieţeilor să nu le dai acces la aceste gingaşe jucării.

Poate că mai sunt şi alte exemple negative de denaturare a sensului acestei fascinante jucării. Prefer să mă gîndesc totuşi, numai la sensul pur şi adevărat al păpuşii. Mîine este ziua în care sute de milioane de fetiţe din toată lumea aşteaptă cuminţele, cadouri. Sper că multe dintre ele vor primi dacă asta doresc, păpuşi. 

Life in picture - 5

După o idee a lui Costin Comba .

Zăbrăuţi? Nici vorbă! Barcelona!

.

.

Italo Calvino

Am mai scris despre Italo Calvino. Am repovestit o carte de-a sa, o carte extraordinară, anume “Dacă într-o noapte de iarnă un călător”.Am început de curînd lectura altei cărţi, respectiv “Cavalerul inexistent”. Reiau cîteva date biografice ale autorului. Născut în 1923 în Cuba, a practicat gazetăria, a fost textier şi libretist. Numeroasele sale romane, au fost răsplătite cu premii literare atît în Italia, cît şi în străinătate. S-a stins din viaţă în septembrie 1985 la Siena. Redau de pe pagina de gardă a acestei cărţi apărută în 1959 şi editată la Polirom în 2007, părerea domnului Bogdan-Alexandru Stănescu..

            “Cavalerul inexistent este o poveste despre cucerirea existenţei, în care protagonistul, deşi un personaj extrem de complex, este lipsit de corporalitate. Războinicul Agilulfo, îmbrăcat cu o impecabilă armură, interacţionează cu lumea din jur în virtutea propriei sale voinţe de a exista. Viziera coifului odată ridicată, nu dezvăluie decît o adîncitură goală. Şi totuşi cavalerul este un soldat exemplar, fără sentimente sau păreri personale şi fără a se revolta, dar ţinîndu-ne în suspans de cîte ori îşi simte voinţa pe cale să slăbească, situaţii pe care autorul le rezolvă cu un umor fără precedent, punîndu-şi personajul să se concentreze, fie şi numărînd pietre, dacă asta îl ajută să-şi menţină integritatea, indiferent la intemperiile sociale. Pentru a dezvolta şi mai mult simbolistica romanului şi, totodată, dintr-un impuls ludic, Italo Calvino îl aşază la dreapta cavalerului inexistent pe scutierul Gurdulu, care, departe de a fi lipsit de formă, se află într-o perpetua metamorfoză.” Chiar aşa o fi ? Vom vedea ! 

Flacăra e frumoasă

Aşa se numeşte unul dintre eseurile cuprinse în cartea lui Umberto Eco – Cum ne construim duşmanul.

Focul are calităţi incontestabile: luminează, încălzeşte, purifică. Are şi defecte: mistuie, distruge, ucide. Depinde numai de cum este folosit şi mai ales, depinde de cine îl foloseşte. Cel mai abominabil mod de folosire al focului a fost - şi se pare că încă mai este, rugul. Rugul pe care erau condamnaţi ereticii şi mai ales, rugul în care au pierit cărţi. Cărţi inestimabile smulse de pe rafturi de cîte o namilă plină de prostie, sau chiar de cîte-un învăţat mândru nevoie mare să transforme în neant, şiruri întregi de cărţi aflate în cîte-o încăpere de bibliotecă, au fost transformate în mare măsură, în cenuşă. Cărţi cărora le ducem deja, dorul. Aceşti netrebnici au funcţionat ca nişte bureţi care au şters din patrimoniul cultural al lumii, valori inestimabile. Poate că acele cărţi dispărute, nu sunt decît picături din imensul ocean de cunoaştere umană. Poate. Pierderea este oricum, imensă. Cred că acest subiect ar merita o ecranizare. Un scenarist priceput dublat de un regizor destoinic, ar scoate din acest eseu un imens succes cinematografic. Poate la fel de mare cum a fost Numele trandafirului.

#

Umberto Eco citează în acest eseu, părerea lui Fernando Baez expusă în Istoria universală a distrugerii cărţilor despre “care sunt motivele pentru care focul a fost factorul dominant în distrugerea cărţilor” . Iată citatul:

‘Focul e un element mîntuitor şi din acest motiv toate religiile îl folosesc ca să cinstească divinităţile respective. Această putere care protejează viaţa, trebuie amintit, este şi o putere distrugătoare. Distrugînd prin foc, omul se joacă de-a Dumnezeu, stăpînul, cu ajutorul focului, al vieţii şi al morţii. În acest fel se identifică cu un cult solar purificator şi cu marele mit al distrugerii, care aproape întotdeauna are loc prin aprindere. Motivul folosirii focului este evident: acesta reduce spiritul unei opere (ideaţia sa, n.m. tibi) la simplă materie (cenuşa, n.m. tibi).’

Voi, ce părere aveţi?  

Nicolae Labiş

"In poezia mea veti intra ca intr-un sat de munte; veti vedea intai neobisnuitul. Veti remarca frumuseatea salbatica a locurilor; iarna veti simti in nari miros de lupi si de fum; vara miros de fum si de rasina - totul imbibat cu ceva care aduce a sudoare si a pamant adanc. Veti privi luna mare, familiara si apropiata de pe cerul nostru nefiresc de senin; veti asculta toate povestile cu stafii si strigoi, precum si impuscaturile care mai vuiesc razlet in munti. Veti afla despre flacaii nostri ca-s voinici ca brazii sau unii mai bicisnici ca tufa. Despre femeile noastre ca-s ca florile - de cicoare sau de cucuta"    (Nicolae Labis)

Iarna

Totu-i alb in jur cat vezi
Noi podoabe pomi-ncarca
Si vibreaza sub zapezi
Satele-adormite parca.
Doamna iarna-n goana trece
In calesti de vijelii
Se turtesc pe geamul rece
Nasuri carne si hazlii.

Prin odai miroase-a paine,
A fum cald si amarui.
Zgreaptana la usa-un caine
Sa-si primeasca partea lui.
Tata iese sa mai puna
Apa si nutret la vaca;
Vine nins c-un fel de bruma
Si-n mustati cu promoroaca.
Iar bunicul desfasoara
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioara
Despre vremi de-odinioara
Vremi ce nu or sa mai vie.

Sursa http://www.aboutromania.com/labis.html

Date Biografice http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Labi%C8%99 

1 decembrie

La Mulţi Ani tuturor românilor care iubesc România!
La Mulţi Ani tuturor cititorilor şi comentatorilor acestui blog!
Să vă dea bunul Dumnezeu tot ce merită inimile voastre curate şi sufletele voastre luminoase.
Să vă bucure copiii şi nepoţiii voştri cu fapte mîndre şi cu gînduri măreţe!
LA MULŢI ANI !

Miercurea fara cuvinte - 12

WW este ideea doamnei CARMEN
Azi este ziua ocrotitorului României, Sfântul Andrei

Funcţia critică a credinţei

La recent încheiatul tîrg de carte Gaudeamus, a avut loc lansarea acestei cărţi a părintelui Andre Scrima, carte alcătuită pe baza a două cursuri ţinute la Facultatea de Ştiinţe Religioase a Universităţii Catolice Saint-Joseph din Beirut, în anii 1977 şi 1980. Aceste cursuri se află depozitate în fondul de carte Andre Scrima a bibliotecii Colegiului Noua Europă; primul sub formă de înregistrare audio, al doilea sub forma unor notiţe de student. Întreaga muncă de traducere, adnotare şi prefaţare a acestui volum, a fost dusă la bun sfîrşit de doamna Anca Manolescu. Cartea a fost prezentată de Anca Manolescu şi de Andrei Pleşu. Am reuşit să filmez măcar discursul patronului NEC. 

La final, m-am bucurat de un autograf: Domnului Tiberiu, cu simpatie şi căldură, Anca Manolescu, nov. 2011.

#

Anca Manolescu este doctor in filozofie al Universitatii din Bucuresti. A fost cercetator la Muzeul Taranului Roman (1990-2002). Domenii de inte­res: antro­pologie religioasa, studiul comparat al religiilor. Este alumna New Europe College, Institut de Studii Avansate din Bucuresti. In prezent este cerce­tator si editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europa, editor si traducator din Simone Weil, André Scrima, René Guénon. A publicat articole si comunicari in volume colective si reviste stiintifice (in Romania, Franta, Italia, Liban) si in reviste de cultura (Dilema si Dilema veche, Secolul XX si Secolul XXI, Romania literara, 22, Idei in dialog).

De asemenea, este autoarea volumelor „Locul calatorului”. Simbolica spatiu­lui in Rasaritul crestin (Paideia, Bucuresti, 2002), Europa si intilnirea religii­lor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iasi, 2005), Jurnal de inactualitati (Paideia, Bucuresti, 2006), Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, Paris, 2010).

Life in picture - 4

Peisaj

Life in picture este o idee a lui Costin Comba
Sursa acestei imagini este blogul lui DEMETER

Moartea lui Ahasverus

PAR LAGERKVIST

“Se spune ca suferinta si moartea Sa sunt cele mai importante evenimente care s-au petrecut vreodata in lume si cele mai semnificative. Poate; se poate sa fie si asa. Dar citi nu suferisera fara ca suferinta lor sa aiba vreo semnificatie ?”

Grea intrebare! La care se pot oferi o multitudine de raspunsuri. Toate adevatate sau toate false. Sau macar incomplete. Si fara putinta de a ajunge la un ADEVAR universal ! La aceasta foarte grea intrebare, incearca sa raspunda si laureatul Pemiului Nobel Pentru Literatura din 1951 ( pentru romanul Barabbas – roman care a fost ecranizat in 1962 cu Anthony Quinn in rolul principal), suedezul Par Lagerkvist, intr-o carte mai degraba modesta, “Moartea lui Ahasverus” / Colectiile Cotidianul / Editura Univers.

“ Moartea lui Ahasverus” e un roman in care intrebarile despre bine si rau isi gasesc raspuns in gesturile mici pe care un strain – Ahasverus – le citeste in comportamentul unor pelerini aflati in drum spre Tara Sfinta. Un han, un strain si credinciosii (crestini) de toate culorile devin in romanul suedezului filtre pentru analiza subtila in drumul spre Tara Sfinta a indemnurilor legiuite se Scriptura” – scrie Alina Purcaru.

Hanul, devenit punct de convergenta al pelerinilor , inainte de imbarcarea finala in drumul spre Tara Sfinta, este populat si de diversi aventurieri, hoti la drumul mare, prostituate, oameni cu destine sfarimate, care-si cauta in diverse moduri, izbavirea. Salvarea.

Strainul, – Ahasverus – sosit la han pe o noapte vifioroasa, devine receptorul unei stranii povesti de dragoste impletita cu ura, dintre un fost soldat si o femeie a padurii, o solitara care-si cauta linistea departe de ororile razboiului. Credinciosii, mai saraci sau mai bogati, sunt un personaj colectiv, subtil evidentiat in diversitatea sa de bogatul care in drumul sau spre izbavire nu poate renunta la multimea de slugi care ii fac viata mai usoara, de saracii care indura privatiunile cu care sunt prea bine obisnuiti, de o tinara care-si vinde cui o vrea, inocenta pentru a-si aduna banii pentru calatoria la capatul careia spera sa-si obtina iertarea pacatelor, etcetera.

Hangita, o femeie care mai intii a slujit aici ca servitoare, ajunge in final la batrinete sa fie stapina locului si pazitoarea linistii pelerinilor macar aici, in ultima halta inainte de imbarcare. Pentru ca odata iesiti din adapostul hanului, toti sunt supusi primejdiilor. Bogatul va fi tilharit si ucis, padureanca va plati cu viata incercarea de a-l proteja pe fostul sau iubit –  soldatul, chiar si Ahasverus isi va gasi moartea. In singuratate. Gasind un raspuns personal la intrebarile pe care si le pune despre destin : izbavirea nu poate veni decit prin moarte, asa cum izbavirea de suferinte a lui Hristos, a venit odata cu moartea Sa, pe cruce.

“Atit de multi fusesera crucificati pe acea Golgota, acel mic deal catre care toti mergeau in pelerinaj. Da, pe aceeasi cruce la fel ca pe El … multi altii fusesera torturati … Dar doar El a ajuns sa conteze; restul nu insemnau nimic… Toti suferisera la fel ca El, dar suferinta lor nu avusese nici-un scop, asa ca a fost uitata. Numai suferinta Lui avusese un inteles“.

Raspuns criticilor mei – Neagu Djuvara

Se spune că odată ce o carte a scăpat de autorul ei către tipar, acea carte capătă o viaţă a sa proprie, viaţă asupra căreia autorul  nu mai are nimic de spus. Cartea trebuie să se apere singură în faţa criticilor sau să se îmbujoreze de fericire în faţa laudelor aduse. Măria Sa Cititorul devine suveran atît în raport cu cartea cît şi cu autorul ei.

Ei bine, venerabilul Neagu Gjuvara înţelege să vină în sprijinul unei cărţi a domniei sale nici mai mult nici mai puţin decît cu, o altă carte.

Scurt istoric despre acest subiect. În anul 2007 domnul N. Djuvara şoca opinia publică şi lumea specialiştilor (simpatic cuvînt J  ) cu o teorie îndrăzneaţă: domnitorul N. Basarab ar fi fost de origine cumană. Teorie susţinută în cartea domniei sale Thocomerius – Negru Vodă. Imediat, presa a devenit un vulcan. N-au lipsit acuzele de nepatriotism la adresa venerabilului istoric . Au existat şi oarecari păreri în favoarea teoriei domnului Djuvara. Căpătînd notorietate, cartea a avut mai multe ediţii succesive, adnotate şi completate cu francheţe de venerabilul istoric. Polemicile au continuat, cum era şi de aşteptat în lumea academică. Numai că istoricul N. Djuvara a avut curajul de a merge mai departe în apărarea teoriei sale, răspunzînd într-un singur volum destul de restrîns ca întindere, atît criticilor cît şi adepţilor acestei teorii. Un demers absolut necesar. În definitiv, ce vrea domnul N. Djuvara cu nenumăratele sale cărţi dăruite publicului român? Nimic mai mult decît să ne obişnuiască pe noi toţi, că escamotarea adevărului istoric n-are cum să fie benefic pentru mentalitatea  unui neam, indiferent care ar fi acesta. Cu atît mai puţin acestui neam a cărui istorie a fost masiv denaturată şi încă mai este. Domnul Djuvara încearcă să introducă în modul nostru de a ne privi rădăcinile, o oază de normalitate. De asumare. Judecînd corect trecutul ne putem construi pe baze normale prezentul şi mai ales, putem pune bazele unui viitor curăţat de erorile de interpretare ale trecutului. Pe parcursul cărţii, putem citi şi interpreta opiniile unor istorici cunoscuţi şi foarte cunoscuţi cărora domnul Neagu Djuvara le dă cuvîntul. Cine  se teme de adevăr? Citind această carte, ne putem face o imagine despre cine se teme şi eventual, DE CE! 

Miercurea fara cuvinte - 5

WW a pornit de la CARMEN

...

Sursa http://desydemeter.wordpress.com/

Life in picture - 3

Flori încarcerate

Particip cu această imagine, la colecţia de imagini iniţiată de Costin Comba

Miercurea fara cuvinte - 4

Hora Unirii... pe Muntele Montjuic - Barcelona. :)

Mai multe fotografii superbe găsiţi la CARMEN

Miercurea fara cuvinte - 3

Ideea a plecat de la CARMEN
- - -
Imagini detaliu de pe faţada Basilicii Sagrada Familia

.

.

.

.

.

Life in picture - 2

Fîntînile magice din Barcelona

.

.

.
Mai multe imagini  cu adevărat frumoase, găsiţi la Costin Comba
.

Miercurea fara cuvinte - reflexii

Ideea  a pornit de la CARMEN

Pozele sunt luate de pe un pod pe de pe rîul Arnyo, Girona, Catalunia. 

Castele vechi şi noi in Spania

Mai multe fotografii interesante, puteţi vedea la  Costin Comba 

Miercurea fara cuvinte

Totul a pornit de la Carmen.

În raport cu lumea

“- Nu vreţi să-mi spuneţi ce s-a întîmplat atunci, de aţi fost aşa de brusc, aşa de retezător?

 - Nu mai ştiu, nu-mi mai aduc aminte. Oi fi fost plictisit, oi fi fost supărat. Nu mai ţin minte. Dar, drept să-ţi spun, nu-mi pare rău. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea prevenitor cu oamenii, nici cu cei mai dragi. Mai ales cu ei, nu. îmi spun că, din o sută de ghionţi aruncaţi la întîmplare, se vor găsi doi care să cadă bine şi să rodească. Cînd umblu prin iarbă, nu bag de seamă să nu strivesc un fir de iarbă sau să nu calc un gîndac. Pămîntului nu-i place să ai asemenea atenţii delicate cu el. Calcă, striveşte cît pofteşti – pe urma ta, rădăcini vor continua să crească, dacă sunt rădăcini. Cînd umbli pe pămînt, umbli pe pămînt. Cînd umbli între oameni, umblă între oameni. Puţin (cam) orbeşte. Nu strică. Vei doborî poate unele lucruri – pe cele debile. Dar le vei fertiliza pe celelalte. A mînca ‘vacă turbată’ e un exerciţiu indispensabil. Nu mi l-am cruţat mie şi n-am să-l cruţ nimănui, mai ales atunci cînd se întîmplă să-mi fie drag. E un aliment tonic. Scrîşneşti şi mergi mai departe.”

Scurt fragment din romanul Cum am devenit huligan de Mihail Sebastian iar această părere abruptă îi aparţine lui Ghiţă Blidaru. Voi, ce părere aveţi ?

Despre

Nu ştiu cum se face dar, prea bun sau prea priceput la matematică n-am fost, niciodată. Nici la geografie nu am fost prea bun, nici la istorie, nici la alte materii obligatorii cînd am fost eu, elev. Ba, dacă ar fi să fiu sincer, am fost un chiulangiu, notoriu. Băăă, - era lozinca acelor vremuri ale tinereţii mele - băăă, fiţi băieţi deştepţi că e plină ţara de ingineri. Inginerii vechi, munceau la canal (care canal? pot întreba tinerii ?) Inginerii noi, erau ingineri făcuţi pe puncte, dar cine mai ştie cum se acordau atunci, acele puncte? Hai să vă spun. Se acordau acele puncte  atunci, exact cum se acordă acum, diplomele marca SH. Nu ştiţi ce înseamnă SH? Vă spun şi asta: SH sunt iniţialele domnului Spiru Haret, reformatorul învăţămîntului românesc din secolul al XVIII-lea.  În secolul în care trăim,  pardon în primul secol al mileniului XXX, diplomadiada a revenit în mare forţă. Pe puncte. Asta pentru că domnul Bondrea, informator al securităţii ceauşiste, a pus bazele unei universităţi în care principalul scop, este acordarea de diplome pe bandă rulantă, tuturor nulităţilor care îşi doresc aşa ceva. Practică care (uuups!) a devenit literă de lege în toate universităţile, fie ele de stat, auuuu, ba – adică particolere. Apoi, a venit un cretin, domnul Funeriu, om şcolit prin străinătăţuri, om care a obţinut un doctorat condus de un cîştigător al unui premiu Nobel pentru ştiinţă, să pună punct acestei practici. Mare greşeală a făcut. Nu ? A avut acest Funeriu, îndrăzneala de a pune degetul pe rană, şi a reuşit să arate că, noile generaţii de tineri sunt pur şi simplu, analfabete, pentru că nu e aşa, ce poate să-l înveţe pe un tînăr un posesor de diplomă luată pe puncte ? Numai faptul că, poţi deveni un profesor care proferează şi profesează în continuare, neştiinţa. Îndobitocirea. Alinierea la neant. Topirea viitorului într-un perpetuu azi. Moartea trecutului din care ar trebui să învăţăm, cîte ceva. Acum. Revin la ce spuneam la început. Am fost un elev mediocru. Dar. Am avut parte de dascăli adevăraţi, dascăli care m-au învăţat să învăţ. Dascăli care mi-au dat cel mai preţios dar din lume: ştiinţa de a deveni, autodidact.  Dascăli care mi-au insuflat dorinţa de cunoaştere. Dascăli care mi-ai deschis orizontul. Unde sunt acum aceşti dascăli? În persoana abramburicăi care propune ca toţi nătîngii care nu au luat bacul, să fie admişi în facultăţile de tip Bondrea ?

Basm

   “Dacă în univers ar fi existat numai pietre şi zei, se spune într-un basm chinezesc, atunci justiţia nu s-ar fi născut niciodată. Într-o zi însă, coborînd pe pămînt, Zeul cel Mare s-a aşezat pe o stîncă să se odihnească. Pe locul ales crescuse o plantă cu spini. Împăratul Cerului a făcut vinovată stînca, dar, vrînd s-o pedepsească, şi-a dat seama că ea nu poate simţi. Atunci a strecurat în trupul pietrei o fărîmă din sufletul său. Aşa s-a născut omul, o piatră însufleţită, şi o dată cu el vina şi pedeapsa şi-au făcut loc în sînul existenţei. Omul, la rîndu-i, a introdus totul în scenarii morale fictive, în care orice lucru se mişcă şi trăieşte după logica de basm a plăţii şi răsplăţii. De atunci noi batem obiectele pentru a repara simţul dreptăţii lezat al copiilor şi pedepsim animalele după o mentalitate pe care ne placem să o credem şi  a lor. Proiectăm totul într-o lume de convenţii pe care existenţa neînsufleţită şi deopotrivă conştiinţa nemărginită le transformă de îndată în neant. Căci pedeapsa şi vina nu există nici în absenţa conştiinţei, nici în prezenţa ei infinită. Iar o conştiinţă facută să persevereze numai pentru a şti ce-i pedeapsa nu există decît în infernul creat de spiritul revendicativ al etosului justiţiei.”
            Am extras acest scurt fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu, “Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii” / Humanitas / 2005 / pp 109-110.
            Mă întreb şi vă întreb : cît sau măcar ce înţelege cel pedepsit din intenţia celui care pedepseşte ? A pedepsi ne vine de la cuvîntul grecesc epedeisa, care însemna “a educa”, a-i învăţa pe copii, acest verb fiind un derivat al substantivului pais – copil. Cu vremea, înţelesul acestui cuvînt a fost denaturat  de “educatorii” care aplicînd principiul “bataia e ruptă din rai” au transformat educaţia în bătaie, iar bătaia în loc să mai educe, a devenit pedeapsă. Deci ?
            Notă. Pentru înţelesul cuvîntului epedeisa m-am inspirat din “Cuvintelnic fără frontiere” / Andrei Cornea / Polirom / 2002.

Cum vă informaţi ?

- Ameninţările ?

- Sigur. Televizorul, de exemplu.

- Televizorul ?

- Sigur. Unde credeţi că se află în acest moment milioane de americani, de italieni, de francezi, de japonezi şi aşa mai departe ? Se uită la televizor, tembelizaţi. Nu gîndesc. Nu se mişcă. Se uită şi atîta. Televizorul gîndeşte pentru ei, se mişcă pentru ei, trăieşte pentru ei. Trăieşte ? Îi otrăveşte cu idioţenia lui şi ei nu-şi dau seama. Îi face apatici, dar ei nu-şi dau seama. De ce se uită, se uită şi iar se uită ? Toate pericolele lumii sînt închise în cutia asta blestemată care stă în mijlocul casei ca un altar şi toţi îngenunchează muţi în faţa acelui altar. Orice Hitler ar putea să transforme prin televiziune o naţiune paşnică într-o haită de fiare : mitingurile sale, ochii săi, ar putea intra în orice sufragerie, în fiecare dormitor, şi n-ar mai fi nevoie să mergi undeva ca să-l asculţi sau să-l vezi. Totuşi, ei nu stiu asta, nu bănuiesc nimic, nici măcar nu se gîndesc de ce se uită; se uită şi gata. (…)

            – Foarte bine, domnule Bradbury, dar datoria jurnalistului nu este să exalte fărîma de frumos care există, ci aceea de a căuta răul, urîtul şi să-l denunţe. Datoria omului nu este aceea de a se mulţumi, este aceea de a se răzvrăti. Numai prin revoltă se poate afla adevărul.

            – Dar într-un anumit moment trebuie să găseşti acel adevăr. Vine o vreme cînd societatea spune jurnalistului, OK, băiete, totul e în regulă, e perfect. Dar, devreme ce eşti aşa de grozav şi dai în stînga şi-n dreapta aşa de bine, devreme ce ai stricat totul, toate speranţele noastre, iluziile noastre, explică-ne cum să ni le refacem. Atunci, draga mea, ori spui cum să se refacă ori închizi prăvălia. Au atacat mult societatea, cu un entuziasm de balic. Dar nu poţi fi balic o veşnicie. Balicii au întotdeauna febră şi nu poţi să ai febră o veşnicie. Febra este o boală, iar boala nu este veşnică. Atunci cînd termometrul urcă la patruzeci şi unu de grade, sau mori sau te vindeci”.

            Au trecut aproape cinci decenii de cînd Ray Bradbury a spus acest adevăr dureros, într-un interviu acordat excelentei jurnaliste care a fost Oriana Fallaci. (Dacă soarele moare / editura Dacia / 1981 / pag. 23 şi 25)

            Vi se pare actual?

            “Televiziunea, prin urmare, ŞTIE că poate determina gusturile publicului fără nevoia de a li se adecva în mod servil. În regim de liberă concurenţă, ea se adaptează, bineînţeles, unei legi a cereri şi a ofertei, dar nu faţă de public, ci faţă de comanditari : educă publicul potrivit intenţiilor comanditarilor”, spune Umberto Eco (Apocaliptici şi integraţi – comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă / Polirom / 2008 / pag.341) .

            Vi se pare cunoscută această metodă ?

Alteritatea EU-lui

             Nu ştiu, dar nici nu cred că în fiecare dintre noi, nu sălăşluiesc mai multe şi felurite moduri de a fi. Bine, nu vorbesc despre non-dilematicii care ştiu întotdeauna ce au de făcut, de spus, de ricanat la adresa altora dar niciodată nu au dileme despre ei înşişi. Ferice de ei. Mă refer la cei care au îndoieli. La cei care iau decizii – proaste sau bune – comparînd diversele posibilităţi de conduită într-o situaţie sau alta, situaţie la limită, sau mai ales, nu!

            Toată viaţa noastră stă! sub imperiul deciziilor pe care trebuie să le luăm, dacă nu chiar clipă de clipă, atunci măcar în anumite momente definitorii pentru fiecare dintre noi. Cea mai grea decizie pe care trebuie să o luăm de la caz la caz, este chiar dacă decizia pe care tocmai suntem pe cale de a o lua, este corectă. Corectă în raport cu felul nostru de a fi şi de a interacţiona cu cu cei din preajma noastră, fie ei dintre cei care alcătuiesc mai mult sau mai puţin, universul - în sens restîns - în care lumea noastră are conţinut şi contur (familia, de exemplu), fie ei cuprinşi într-o arie mai largă (colegi, prieteni, cunoscuţi de circumstanţă).

            Fiecare dintre noi este silit să convieţuiască în forul propriu intim, atît cu deciziile care s-au dovedit a fi corecte în timp dar mai ales, cu deciziile care s-au dovedit în timp a fi nu tocmai faste. Nici nouă, nici altora. Singura noastră problemă, este că suntem prea adesea tentaţi să învăluim în uitare, propriile noastre greşeli. Propriile noastre eşecuri de poziţionare. Problema este că suntem prea adesea, tentaţi să trecem cu prea mare uşurinţă peste deciziile luate sub imperiul unor stări umorale.

            De aici şi problema : atîta vreme cît nu vom fi în stare să ne împăcăm cu propria noastră alteritate, nu vom fi în stare să acceptăm alteritatea în general. Cu atît mai puţin vom fi dispuşi la un dialog care să fie în stare să ne limpezească pe noi, toţi. Vom discuta paralel la nesfîrşit mînaţi de adevăruri proprii fiecăruia dintre noi, nedispuşi să ne depăşim cecitatea în care ne-am instalat. Cecitate care nu ne mai permite să vedem că nimeni nu deţine adevărul suprem. Nimeni. Viaţa noastră a tuturor, se desfăşoară pe coordonate aflate într-o permanentă fluctuaţie. Nimic nu este statuat definitiv şi ireproşabil. Suntem diferiţi. Dar nu suntem chiar atît de diferiţi încît măcar să nu încercam să ne concertăm într-un efort comun.

            Probabil că în momentul în care vom recunoaşte fiecare dintre noi propria alteritate, vom fi pregătiţi să acceptăm un adevărat dialog în care alteritatea în general, să fie acceptată. De noi, toţi. Credeţi că este posibil ? Eu cred că ar fi, benefic.

Ţadic

             În cartea sa  “Ascensiuni la cer în mistica evreiască”, Moshe Idel a selectat printre altele şi un fragment din Cartea Bahir.

            “Există un stîlp de la pămînt la cer şi numele său este Ţadic, după numele celor drepţi. Iar atunci cînd există oameni drepţi în lume, stîlpul se întăreşte, iar dacă nu, devine slab. Iar pe el se sprijină întreaga lume, după cum stă scris : >> cei drepţi sunt temelia lumii<<. Dar dacă slăbeşte, nu mai poate susţine lumea. Iată de ce, chiar dacă nu există decît un singur om [drept] pe lume, el este cel care susţine lumea”

            Excepţional spus ! Deci binele ca valoare absolută învinge răul chiar dacă este hiper-minoritar. Sau cum zicea Noica :” dacă salvezi un singur tînăr, salvezi întreaga lume!” Probabil că pe aici pe undeva se găseşte explicaţia faptului că lumea încă nu a sucombat definitiv în urma nesfîrşitelor atacuri ale cohortelor de răufăcători (ai lumii) din toate timpurile şi de pretutindeni. Iar Rabbi Ezra din Genova, întăreşte : ...” numai de dragul unui singur om drept a fost creată lumea şi se menţine “ ... 

            Ştiu că această imagine este stilizată pînă la extrem dar, mie ideea mi se pare deosebit de interesantă. Şi plină de înţelepciune. Că nu prea poate fi şi perfect adevărată, nu văd cum am putea stabili, nu ?

Oameni şi oameni

“Oamenii încep să fie interesanţi cînd au caracter de reprezentanţă. Ce e dincolo de ei te atrage, nu ce sînt ei. O idee în slujba căreia sînt, nu una care-i slujeşte, care-i îngraşă pe ei.

De aceea au fost şi sînt atît de puţini oameni interesanţi aci, în România. Îi vezi sclipitori, de-o inteligenţă cuceritoare, gata să facă saltul cel mare. Dar nu-l fac. Ceva îi reţine. Oamenii aceştia, de la care aşteptai orice, bat din aripi şi nu pot să zboare.

Iar într-o zi înţelegi : nu sînt decît individualităţi – adică înfundături.”

- - -

“Oamenii fără text de om. Sînt întocmai cărţilor cu context uneori admirabil – coperţi frumoase, literă şi hîrtie bune, miniaturi, pagini pline – dar care nu spun nimic.”

Constantin Noica – Carte de înţelepciune

- - -

Ce fel de oameni cunoaşteţi ?

Apel la solidarizare

 VĂ IMPLOR SĂ MEDIATIZAŢI !!!
NU MĂ LĂSAŢI SINGURĂ ÎN LUPTA ACEASTA ! VICTIMELE SUNT COPII, COPII INSTITUŢIONALIZAŢI !!
* Cine a văzut ceva şi n a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să l spună? Cine a întîlnit adevărul, un adevăr oarecare, şi n a fost strivit de el? * – Constantin Noica
” Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul. ” – Eminescu
ÎNCĂ O DOVADĂ, RECENTĂ :
Copiii din Centrul de Plasament “Speranţa”Reşiţa, victime sigure pentru pedofili
Fetele instituţionalizate sunt victimele unui pedofil

Ax

Ax

La mai bine de două sute de ani de cînd Dumnezeu a fost înlocuit brutal cu Zeiţa Raţiune, premoniţia domnului Goethe, a devenit realitate cotidiană. Biata frunză căzută din copacul normalităţii economice, a devenit moneda forte a iluziilor politicianiste; ticăloşii vînd iluzii efemere, iar fraierii cumpără bunăstarea de moment, în pofida evidenţei de scurtă, medie, sau de lungă durată; care bunăstare ? Momentul în care bunăstarea de moment transcende bunăstarea viitorului, coincide exact cu extincţia viitorului. NU?

Ax ? Probabil că am început să ne mîndrim cu faptul că trăim EX-CENTRICI. Aferim! 

Ce uita unii

Preşedintele Traian Băsescu:
*A LUPTAT 6 ani cu CIORONIN să deschidă cele două noi consulate la Bălţi şi Cahul ! ACUM,în 2011 A REUŞIT să deschidă şi Consulatul din Ungheni.
*A promis SCHIMBAREA legii CETAŢENIEI,A SCHIMBAT-O!
*A promis PERMISE DE MIC TRAFIC,le-a ÎNFIINŢAT!
*A rezista PRESIUNILOR URIAŞE RUSEŞTI(vezi războiul gazelor,South Stream,santajul cu “secuimea”) şi NU A ABANDONAT Basarabia!
*A promis 100.000.000 de EURO Basarabiei,CU TOATĂ CRIZA din Ţara Mama,le-a oferit.
*A iniţiat INTERCONECTAREA reţelelor de GAZE şi CURENT ELECTRIC peste Prut SCĂPÂND Basarabia de ŞANTAJUL ORDINAR RUSESC cu gaze şi curent.
*A CONDAMNAT de la TRIBUNA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI Pactul Ribentrop-Molotov.
*A cerut RETRAGEREA ARMATEI RUSE DE OCUPAŢIE din Basarabia.
*A introdus în Strategia de Apărare a României PERICOLUL prezenţei ARMATEI RUSE DE OCUPAŢIE şi şi-a rezervat DREPTUL DE A INTERVENI INCLUSIV MILITAR în caz că Basarabia CERE AJUTORUL.
*A înfiinţat în Ţara Mama 5(CINCI!)noi centre unde SE POT DEPUNE ACTELE pentru REDOBÂNDIREA CETAŢENIEI ROMÂNEŞTI.
*A dispus DUBLAREA numarului de BURSE STUDENŢEŞTI pentru basarabeni.
*A obtinut MĂRIREA BURSEI pentru STUDENŢII ROMÂNI basarabeni
*A avut grijă ca MII DE COPIII ROMÂNI basarabeni să se bucure de TABERELE din Ţara Mamă(litoral,deltă,munţi)
*A sprijinit LICEELE ROMÂNEŞTI din Transnistria
*A trimis în Basarabia zeci de jandarmi şi pompieri cu toate echipamentele necesare şi astfel au fost salvaţi sute de ROMÂNI basarabeni
*A oferit Basarabiei ajutorul Ţării Mamă ROMĂNIA- 500 de TIR-uri cu materiale de construcţie pentru a reface până în iarnă 1000 de case distruse sau avariate
*Astfel ZECI DE TIR-uri cu SUTE DE TONE de saci de grâu,faină,zahăr şi ulei de gătit au ajuns la Obileni la sărmanii ROMÂNI basarabeni CARE AU PIERDUT TOTUL în urma catastrofei inundaţiilor! Şi a facut asta în condiţiile în care,pe fondul inundaţiilor catastrofale care sufocau şi România, era “tocat” zilnic de COLOANA a-5-a RUSĂ de manipulare în masă de peste Prut-Antena3-RealitateaTV
*Ţara Mamă plăteşte CEL MAI MARE PREŢ DIN LUME pentru gazele ruseşti(peste 500 de dolari mia de metri cubi faţă de 150 cât plăteşte Basarabia acum).Este UN PREŢ POLITIC pentru că Preşedintele Băsescu NU VA ABANDONA NICIODATĂ Basarabia în ghearele Călăilor OCUPANŢI RUŞI!!! *NU A CEDAT şantajului RUSESC exercitat prin SLUGILE Franţa şi Germania şi a preferat ca Ţara Mamă SĂ NU INTRE ÎN SCHENGEN decât să ne abandoneze pe NOI,ROMÂNII basarabeni!

Acum înţelege oricine de ce Ocupanţii Ruşi îl consideră DUŞMANUL LOR DE MOARTE pe Preşedintele Băsescu: Iată de ce sunt pline forumurile de propagandişti ai urii ruseşti anti-româneşti! Ei ştiu că Presedintele TUTUROR românilor va rămâne în istorie ca Băsescu din Basarabi RE-ÎNTREGITORUL!”