Am început să mă întreb: de cîte răstimpuri mai are nevoie neamul în sînul căruia m-am născut, pînă
va atinge un prag de la care desprinderea de un trecut nefast, să
fie atît de dens încît să atingă punctul
critic de coagulare viabil către un viitor fast?
La ce margini
trebuie să ajungem, pentru a vedea că aşa nu se mai poate?
În aceste momente, aproape oriunde în lume, suntem puşi la colţ.
Cum poate poporul acesta, să-l ia în braţe pe un plagiator?
Am început să mă simt pus la colţ de toţi elogiaturii imposturii, care mă sfidează numărîndu-şi
banii (citeşte boabe de grîu
nemeritat).
Mă simt ca o frunză
în vînt…
Mă doare tîmpla
şi cred că încep să consider că şi viaţa mea, a fost zadarnică.
N-am putut contribui cu nimic la bunăstarea neamului meu,
din laşitate.
Am preferat să-mi trăiesc viaţa sperînd că alţii! vor duce
acest război în numele meu.
Am greşit şi recunosc: sînt vinovat.
Mă apropii de marea trecere, cu o singură satisfacţie: l-am
ferit pe fiul meu de această umilinţă.
Cel puţin, aşa îmi place să cred.
Sînt stingher?
