Bonus.
Din tolba cu “poveşti frumoase”:
“ Regele Saul al Israelului l-a adus la curtea sa pe David păstorul, pe care-l înconjură cu onoruri pentru că-l ucisese pe Goliat.
Lui David îi plăcea foarte mult muzica şi, la vederea unei harpe de o mare frumuseţe, aflată în palat,a fost încântat.
Saul a zis:”M-a costat mult instrumentul ăsta, dar el m-a dezamăgit. Nu scoate decât sunete urâte”.
David a luat harpa ca s-o încerce şi a scos dintr-ânsa melodii atât de minunate,încât toţi au fost impresionaţi. Părea că harpa aceea râdea, şi cânta, şi plângea.
Regele Saul a întrebat:”Cum se face că toţi muzicanţii pe care i-am chemat au scos numai sunete false din harpa asta, şi numai tu ai putut să cânţi cu ea?”
David, viitorul rege, a răspuns:”înaintea mea, toţi au încercat să-şi cânte pe aceste coarde cântecele lor. Dar eu am cântat la ea propriul ei cântec:”I-am reamintit cum a fost cândva un pom tânăr, cu ramuri pline de păsări cântătoare şi crengi cu frunze verzi şi cu flori care se deschideau în lumina soarelui. I-am reamintit de ziua în care au venit oamenii să-l taie -şi ai auzit-o plângând sub degetele mele.
Apoi i-am tâlcuit că nu acesta era sfârşitul: murind ca pom, avea să înceapă o viaţă nouă, în care va înălţa slavă Domnului, ca harpă- şi aţi auzit-o cum s-a bucurat sub mâinile mele” (Richard Wurmbrand -o veche legendă evreiască)
miercuri, 5 decembrie 2012
Eva modernă :)
O imagine poate să spună mai mult decît o mie de cuvinte, nu?
Alte WW ca de obicei, la CARMEN
Şi vă dăruiesc o melodie
Happy WW!
Alte WW ca de obicei, la CARMEN
Şi vă dăruiesc o melodie
Happy WW!
marți, 4 decembrie 2012
Vreme, vremuri
Meteorologii fac ceea ce trebuie: anunţă că începînd cu 5
decembrie, iarna se va instala temeinic, pe întreg teritoriul României. Asta
este vremea.
Toate semnele sfîrşitului de an, arată că adevărata iarnă va
începe în România, cîteva zile mai tîrziu: pe 9 decembrie. Astea sunt
vremurile.
Pare destul de limpede că USL va cîştiga confortabil
alegerile parlamentare. Este destul de limpede că opoziţia, cam ARDe gazul de
pomană: după 10 decembrie, se va instala în România, îngheţul în relaţiile cu
UE şi cu NATO; îngheţul relaţiilor Ro cu învestitorii şi cu principalele
instituţii financiare, s-a instalat deja în plină caniculă a verii, în timpul
mineriadei parlamentare.
Asta vrem, asta vom avea: izolare şi perspective sumbre. Nu-i
mare bai; românul se descurcă şi răzbeşte prin orice vitregii; ştie ca aproape
nici-un alt popor, reţeta supravieţuirii în orice condiţii ale vremurilor.
Tare mi-ar plăcea ca după 10 decembrie să intru subit într-o
hibernare lungă, timp în care dezgheţul se va îndura să topească stratul gros
de manipulare varanistică de care românii s-au lăsat cuprinşi, aproape
inexplicabil. Şi să mă trezesc în sunetele unui imn nou: „suntem români, şi în
sfîrşit ne-am deşteptat”. N-am eu norocul acesta, în timpul vieţii mele...
Spunea Poetul: vreme trece, vreme vine. Spun şi eu: noi
rămînem pentru că şi apa trece, bolovanii rămîn. Şi supravieţuim cu toţii, în
pofida evidenţei: mama proştilor este mereu gravidă şi a început să nască numai
dubleţi, tripleţi, cvadrupleţi, etc, şamd, cu toţii cît se poate de fleţi cu
pretenţie de isteţi, descurcăreţi, şi orice mai vreţi.
Mi-nu-nat!
luni, 3 decembrie 2012
Oceanul gîndurilor
Într-o carte foarte veche a Orianei Fallaci – Dacă soarele
moare – autoarea povesteşte cu umor o întîmplare tulburătoare. Un prelat,
întrebat fiind dacă fiinţele extraterestre găsite după asidui căutări (ale
oamenilor), ar trebui să fie mîntuite sau ar fi fost deja mîntuite, prelatul a
răspuns: „pe toţi dracii, asta da, întrebare!”.
Pus în faţa acestei teme formidabile, de draga tuşă Vera, la
tema psi-lunelilor, exclam şi eu: pfuai, asta da, TEMĂ!
Intru direct şi poate prea abrupt în subiect, întrebîndu-mă:
ce naiba vrea să fie, un ocean al gîndurilor? Cum se formează un ocean al
gîndurilor? Se formează din mici pîrîiaşe ale gîndurilor a mai mulţi oameni,
sau este expresia largă a ideilor unui singur om de excepţie. HM? Nu ştiu...
Reintru în subiectul propus, referindu-mă la unele gînduri
care mă străbat pe mine, uneori. Gînduri care mă macină. Gînduri provenite
eventual, din idei disparate. Gînduri care nu-mi dau pace. Gînduri fugare.
Gînduri peste care am trecut uneori, cu prea multă nonşalanţă. Gînduri la care
revin. Gînduri la care nu mai revin. Gînduri dezvoltate din substanţa incertă a
unor idei niciodată duse pînă la capăt. Gînduri despre care afirm că nu pot da
substanţa certă, unui ocean al gîndurilor mele fără rest.
Cert mi se pare mie că, noi cu toţii suntem cufundaţi
într-un ocean de aporie; ocean al gîndurilor noastre actuale: incertitudinea ca
certitudine a faptului că totuşi, soarele moare.
duminică, 2 decembrie 2012
sâmbătă, 1 decembrie 2012
Istorie
Vedem cum se FACE istoria (actuală), sub ochii noştri.
Nu avem de unde să ştim cu exactitate, cum s-a făurit
istoria vremurilor trecute, istorie la care nu am avut acces direct.
Ne raportăm fiecare dintre noi, la o istorie la care avem
acces: istoria oficială şi istoria paralelă evocată de preopinenţi, etc, adică
istoria zilelor noastre, istorie pe care o trăim fiecare dintre noi, în mod
diferit, istorie cumplit deformată de ideologii.
Şi fiecare dintre noi se raportează, se adapă şi se
poziţionează, potrivit modului propriu de a se situa de o parte sau de alta, a
faptelor istorice pe care le trăim.
Ce nu pricepem noi, este faptul că prin acţiunea sau
inacţiunea noastră, influenţăm istoria viitoare.
Cufundaţi într-un ocean de informare manipulată, suntem
părtaşi la influenţarea benefică sau nu, a destinelor urmaşilor noştri.
Nu reuşim absolut deloc, să alegem neghina de secară.
Nu reuşim să înţelegem că opţiunile noastre actuale,
influenţează decisiv, viitorul.
Istorie? Bleah. Viitor? Neh! Trăire perpetuă într-un prezent
meschin? Mdah!
vineri, 30 noiembrie 2012
1 decembrie
Zi care ar trebui să fie expresia unui moment fast, zi în
care toate energiile poporului nostru ar trebui să se coaguleze într-o expresie
de unitate a sărbătoririi românilor de pretutindeni. Ar trebui dar ... nu este
tocmai aşa.
Nu ştiu ce minţi bolnave au instituit de ani buni, luna
decembrie ca fiind luna alegerilor pentru parlament.
În plină campanie electorală, putem pretinde unitate cînd de
fapt, toate energiile electoratului sunt disipate între interesele partidelor
care doresc să ne „fericească”? Nu prea cred că este posibil.
Dimpotrivă, această zi este prinsă şi confiscată de o
nefastă controversă de idei şi păreri contrare, complet contradictorii (îmi
asum redundanţa) şi, în loc să avem un cor dirijat de o singură baghetă magică,
unitatea, avem numai o cacofonie asurzitoare pe voci total disparate.
În loc să ne unim în această zi, aşteptăm cu febrilitate
ziua în care o parte a electoratului, va triumfa în detrimentul altor părţi ale
acestui electorat.
Această zi este confiscată de politicianisme ieftine dar cu
impact pe termen scurt, pentru că nu mai avem perspectiva a ceea ce poate să
însemne, un termen lung de aşteptări legitim valabile pentru întreaga naţie.
Şi totuşi..
LA MULŢI ANI! Patrie dragă, La Mulţi Ani! Popor Român.
Fie ca vremurile viitoare, să-ţi fie benefice.
Fie ca fiii tăi plecaţi în bejenie, să se reîntoarcă şi să
te reconstruiască din temelii, alături de cei rămaşi, AICI!
Tîmpiţi au fost tîmpţi mai sînt şi vor mai fi prea mulţi tîmpiţi
O veche vorbă românească spune: dă-i Doamne românului,
mintea cea de pe urmă.
Milostiv, Domnul i-o dă! Asta cere românul, asta primeşte:
posibilitatea de a se căi de tîmpeniile făcute. Ce pricepe românul din graţia
divină? Simplu: pricepe că a mai căpătat un răgaz, o amînare, o posibilitate de
a mitici iar şi iar, înfruntarea unei realităţi pe care pur şi simplu, refuză
să o accepte; şi miticeşte. Ce nu-i convine domnului miticizant, nu există. E
mult mai aproape de sufletul său, cerşetoria vremelnică decît decît înfăptuirea
viitoare. Şi se vinde pe doi bani actuali, în detrimentul unor înfăptuiri
perspectivale. Se spune că prostia nu doare. La nivel individual, este
probabil, adevărat. La nivel general, nu.
Prostia individuală se transformă cu lejeritate, din păcate, în tîmpenie masivă
care doare! Tîmpenie rezultată din acceptarea fără rezerve, a spălării
creierului cu salivă de varan. Mintea cea de pe urmă, a devenit prostia finală:
tîmpenia acceptată fără me şi fără mu. Remediu? Pe termen scurt şi mediu, NU! Ne
merităm soarta? Da şi nu. Depinde numai decît de mulţi tîmpiţi ne vor hotărî
soarta, prin vot democratic. Destul de curînd.
joi, 29 noiembrie 2012
Nedumerire
Încerc să înţeleg de ce, oameni educaţi şi luminaţi de
lecturi substanţiale, oameni pe care nu-i poţi bănui de aşteptarea şi primirea
unor sacoşe electorale, se complac într-o cecitate înfiorătoare: validarea prin
vot sau – mai rău – prin neimplicare, a unui tandem toxic, respectiv ponta-crin:
doi indivizi lipsiţi de cea mai mică valoare personală, indivizi păpuşaţi în
cel mai evident mod, de un grivco-felix-sinistru, voiculesc înspăimîntat de perspectiva de a-i fi coleg de celulă, unui vînător de chinezării.
Încerc să înţeleg ce soi de resorturi interioare îi mînă pe
aceşti oameni, în demersul lor expectativ (ca să mă menţin în aria unui discurs
minimal politicos).
Trag concluzia tristă că aceşti oameni sunt fie parte a
sistemului, fie sunt şantajaţi la nivel micro, fie sunt inconştienţii urmaşi ai
prelaţilor care dezbăteau sexul îngerilor cînd capitala Bizanţului, era
cotropită.
Aferim, BRE!
Singura problemă pe care (mi-) o mai pun, este aceasta: cum
se face că foarte mulţi dintre aceşti
români, duc dorul copiilor lor care au părăsit România?
miercuri, 28 noiembrie 2012
marți, 27 noiembrie 2012
Ego banal
E foarte greu să recunoşti că nu eşti ce-ai fi vrut să fii dar te-ai născut fără să ştii şi eşti ceea ce eşti: un trecător anost şi poate fără rost pe-aleile unui destin meschin în care prea mulţi proşti toarnă venin.
E foarte greu să recunoşti că viaţa-ţi efemeră săracă sau prosperă este supusă unui veşnic dacă.
E foarte greu să înţelegi că viaţa-ţi a depins adesea numai de-o simplă virgulă sau poate numai de un apostrof. Of 
Deci ori te-mpaci şi taci ori urli şi te răzvrăteşti sau uiţi că nimănui nu-i pasă că eşti sau de ce şi nu te miri că eşti şi nici de ce aşa cum eşti.
Nu eşti ce pari sau vrei a fi; eşti doar ce gîndesc alţii despre tine. În fine…
sâmbătă, 24 noiembrie 2012
O zi oarecare
N-a fost de
ajuns că astăzi erau anunţate funeraliile actorului care-a ilustrat magistral
personajul ION, într-un film de referinţă şi anume, ION, din cartea cu acelaşi
nume a marelui Rebreanu: Şerban Ionescu. RIP!
Am aflat de
dimineaţă că a mai trecut în lumea umbrelor, alt mare actor: JR. RIP!
Datoria de
familie m-a făcut să particip la un parastas. RIP! Mătuşă Maria.
Am vrut să
schimb registrul zilei şi am dat o fuguţă la Gaudeamus. Lume multă, cărţi,
lansări, o sărbătoare a spiritului care nu se lasă învins de vitregiile
vremurilor. N-am zăbovit prea mult timp acolo. Am cumpărat cartea domnului
Pleşu, Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste şi am plecat, obosit
de forfoteala din jur… Poate voi merge iar mîine, să mai scotocesc printre rafturile
editurilor prezente la acest eveniment. Poate.
Mi-am
amintit apoi, că tot astăzi s-au împlinit 21 de ani de cînd Freddie Mercury,
ne-a părăsit. Paradoxal, una dintre nemuritoarele melodii ale marelui cantautor, mi-a insuflat speranţă. Pentru că, nu e aşa?
vineri, 23 noiembrie 2012
joi, 22 noiembrie 2012
marți, 20 noiembrie 2012
Cu de toate nu se poate - final
Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!... însă... tăcere:
Ei au putere!...
*
Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi târnuiala?...
Noi stăm la umbră pentru nimica
Şi... dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi!... Nu cunosc frica,
Nu e nimica!...
*
Daţi-ne drumul: e nedreptate
În puşcărie
Ca să ne ţie
Colegii noştri! Oh! ce păcate!...
A noastră şcoală
A rămas goală,
Căci toţi elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete...
Iar noi, acilea în amorţire
Stăm în lihnire!...
*
Daţi-ne drumul! fără zăbavă!
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul: fiţi de ispravă!
La tâlhărie
Ţara să fie
Pe mâna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare
S-o smulgeţi singuri ca din topor!...
Daţi-ne drumul cu mare zor!...
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!... însă... tăcere:
Ei au putere!...
*
Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi târnuiala?...
Noi stăm la umbră pentru nimica
Şi... dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi!... Nu cunosc frica,
Nu e nimica!...
*
Daţi-ne drumul: e nedreptate
În puşcărie
Ca să ne ţie
Colegii noştri! Oh! ce păcate!...
A noastră şcoală
A rămas goală,
Căci toţi elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete...
Iar noi, acilea în amorţire
Stăm în lihnire!...
*
Daţi-ne drumul! fără zăbavă!
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul: fiţi de ispravă!
La tâlhărie
Ţara să fie
Pe mâna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare
S-o smulgeţi singuri ca din topor!...
Daţi-ne drumul cu mare zor!...
Cu de toate nu se poate
Luni, 19 noiembrie 2012, Sala Palatului. Concert Tudor
Gheorghe. Ne strecurăm cum putem printre schelele care-au cotropit parterul
sălii (se organizează nu ştiu ce) şi luăm calea treptelor spre etajul doi, de
unde cocoţaţi la cucurigu vom urmări spectacolul dat de inconfundabilul şi
inegalabilul Tudor Gheorghe. Îl ştiu şi-l iubesc de muuuult, de muuult, încă de
pe cînd căpăta interdicţie de a mai cînta „Suta de lei” a lui Adrian Păunescu,
prin anii 1970. Nu-şi arată vîrsta. Cu semeţie şi cu sclipiri şăgalnice în
ochii jucăuşi, pe faţa sa numai zîmbet nu se vede urma celor 67 de ani peste
care-a trecut, dar vocea sa a rămas aceeaşi ca în urmă cu mai bine de 40 de
ani: puternică dar caldă, cînd tînguitoare cînd înfiorată, cînd jucăuşă şi
atunci cînd trebuie, maiestuoasă. Şi nu numai atît: vocea sa devine exact aşa
cum doreşte artistul şi modelează cu infinite nuanţe fiecare cuvînt şi fiecare
sens al fiecărei strofe a tezaurului pus în valoare: muzică veche, nuzică nouă,
balade şi doine, parfumul epocii interbelice, simfonic, într-un cuvînt ORICE!
Tudor Gheorghe îşi cunoaşte şi îşi iubeşte publicul, public care după cum spune
chiar domnia sa, este un public educat din care lipsesc cu desăvîrşire cei care
au luat nota doi la bacalaureat. Aceia, spune Tudor, aceia se duc la concertele
cu mezeluri: parizer, salam, etc. J Întotdeauna Tudor
Gheorghe şi-a surprins publicul cu noi şi noi concerte pe o temă aleasă de
domnia sa. De data asta, avem bucuria de a-l asista pe Maestru într-o splendidă
celebrare a centenarului Caragiale. Ajutat numai de alţi patru artişti,
respectiv un pianist, un contrabasist, un viorist şi un percuţionist priceput
să cînte şi la trompetă, Tudor începe dialogul cu sala. Tudor nu-i nici pe
departe genul de artist care mimează osmoza cu sala. Am mai fost la spectacole
de-ale sale şi niciodată nu a fost ceva aidoma, cum am văzut de exemplu la un
colindător celebru. Fiecare spectacol este puţin diferit de toate celelalte de
dinaintea sa şi mai mult de atît, chiar în cadrul spectacolelor cu aceeaşi
tematică, scenariul este adpatat la noutăţile zilei. Artistul nu transmite
numai un act cultural şi atîta tot. Artistul recită poezii inedite ale unor
poeţi prea puţin vehiculaţi astăzi, istoriseşte snoave care acum par de şagă
numai că securitatea acelor vremi numai de şagă nu ştia, cîntă singur sau cu
orchestra, iar din cînd în cînd, cu bonomie aparentă, face praf întreaga clasă
politică începînd de suuuus de tot şi trimiţîndu-i pe toţi pînă jooooos de tot,
acolo unde se complac netrebnicii: în troaca de porci. Nu-i cruţă pe corupţi,
nici pe hoţi, îi demască vezi tu drăgăliţă Doamne zîmbind dar, se vede limpede
că i-ar face una cu pămîntul, dacă ar putea. Se mulţumeşte să strige: unde e
miliţia să aresteze poliţia? J Alternînd
poezia cu muzica şi cu snoava, vremea trece uşor, mai bine de două ceasuri trec
la fel ca două clipite şi la sfîrşit, sala se ridică şi ovaţionează minute în
şir. După cum bine se ştie, Tudor NU reacţionează la bis. Nici publicul nu cere
acest lucru dar, nici nu-i vine să se despartă de artist. Aplauze prelungi îl
tot recheamă, Tudor revine iar şi iar dar, la un moment dat îşi încolonează
trupa şi păşeşte hotărît, în culise. Spectacolul s-a isprăvit. Oftînd, ne
ridicăm de pe scaunele ponosite şi cu hainele în braţe (garderobăăă? aia ce-o
mai fi?), ne îndreptăm spre întunericul de afară care a cuprins iar, capitala
unei ţări aşa zis europene. Am avut încă o dată privilegiul să văd cum marele
actor Tudor Gheorghe îl interpretează pe marele bard Tudor Gheorghe, pe un
scnariu aparţinîndu-i lui Tudor Gheorghe, în regia artistică a maestrului Tudor
Gheorghe. Mulţumesc, Maestre. Tare teamă mi-este că cei care ar trebui să
înţeleagă mesajul acestui spectacol, nu-l vor băga în seamă. Credeţi cumva, că
se poate cu de toate?
duminică, 18 noiembrie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
