miercuri, 5 decembrie 2012

Ai fost cuminte?

Bonus.
Din tolba cu “poveşti frumoase”:
“ Regele Saul al Israelului l-a adus la curtea sa pe David păstorul, pe care-l înconjură cu onoruri pentru că-l ucisese pe Goliat.
Lui David îi plăcea foarte mult muzica şi, la vederea unei harpe de o mare frumuseţe, aflată în palat,a fost încântat.
Saul a zis:”M-a costat mult instrumentul ăsta, dar el m-a dezamăgit. Nu scoate decât sunete urâte”.
David a luat harpa ca s-o încerce şi a scos dintr-ânsa melodii atât de minunate,încât toţi au fost impresionaţi. Părea că harpa aceea râdea, şi cânta, şi plângea.
Regele Saul a întrebat:”Cum se face că toţi muzicanţii pe care i-am chemat au scos numai sunete false din harpa asta, şi numai tu ai putut să cânţi cu ea?”
David, viitorul rege, a răspuns:”înaintea mea, toţi au încercat să-şi cânte pe aceste coarde cântecele lor. Dar eu am cântat la ea propriul ei cântec:”I-am reamintit cum a fost cândva un pom tânăr, cu ramuri pline de păsări cântătoare şi crengi cu frunze verzi şi cu flori care se deschideau în lumina soarelui. I-am reamintit de ziua în care au venit oamenii să-l taie -şi ai auzit-o plângând sub degetele mele.
Apoi i-am tâlcuit că nu acesta era sfârşitul: murind ca pom, avea să înceapă o viaţă nouă, în care va înălţa slavă Domnului, ca harpă- şi aţi auzit-o cum s-a bucurat sub mâinile mele” (Richard Wurmbrand -o veche legendă evreiască)

Eva modernă :)

O imagine poate să spună mai mult decît o mie de cuvinte, nu?
Alte WW ca de obicei, la CARMEN
Şi vă dăruiesc o melodie

Happy WW!

marți, 4 decembrie 2012

Vreme, vremuri


Meteorologii fac ceea ce trebuie: anunţă că începînd cu 5 decembrie, iarna se va instala temeinic, pe întreg teritoriul României. Asta este vremea.
Toate semnele sfîrşitului de an, arată că adevărata iarnă va începe în România, cîteva zile mai tîrziu: pe 9 decembrie. Astea sunt vremurile.
Pare destul de limpede că USL va cîştiga confortabil alegerile parlamentare. Este destul de limpede că opoziţia, cam ARDe gazul de pomană: după 10 decembrie, se va instala în România, îngheţul în relaţiile cu UE şi cu NATO; îngheţul relaţiilor Ro cu învestitorii şi cu principalele instituţii financiare, s-a instalat deja în plină caniculă a verii, în timpul mineriadei parlamentare.
Asta vrem, asta vom avea: izolare şi perspective sumbre. Nu-i mare bai; românul se descurcă şi răzbeşte prin orice vitregii; ştie ca aproape nici-un alt popor, reţeta supravieţuirii în orice condiţii ale vremurilor.
Tare mi-ar plăcea ca după 10 decembrie să intru subit într-o hibernare lungă, timp în care dezgheţul se va îndura să topească stratul gros de manipulare varanistică de care românii s-au lăsat cuprinşi, aproape inexplicabil. Şi să mă trezesc în sunetele unui imn nou: „suntem români, şi în sfîrşit ne-am deşteptat”. N-am eu norocul acesta, în timpul vieţii mele...
Spunea Poetul: vreme trece, vreme vine. Spun şi eu: noi rămînem pentru că şi apa trece, bolovanii rămîn. Şi supravieţuim cu toţii, în pofida evidenţei: mama proştilor este mereu gravidă şi a început să nască numai dubleţi, tripleţi, cvadrupleţi, etc, şamd, cu toţii cît se poate de fleţi cu pretenţie de isteţi, descurcăreţi, şi orice mai vreţi.
Mi-nu-nat!  

luni, 3 decembrie 2012

Oceanul gîndurilor


Într-o carte foarte veche a Orianei Fallaci – Dacă soarele moare – autoarea povesteşte cu umor o întîmplare tulburătoare. Un prelat, întrebat fiind dacă fiinţele extraterestre găsite după asidui căutări (ale oamenilor), ar trebui să fie mîntuite sau ar fi fost deja mîntuite, prelatul a răspuns: „pe toţi dracii, asta da, întrebare!”.
Pus în faţa acestei teme formidabile, de draga tuşă Vera, la tema psi-lunelilor, exclam şi eu: pfuai, asta da, TEMĂ!
Intru direct şi poate prea abrupt în subiect, întrebîndu-mă: ce naiba vrea să fie, un ocean al gîndurilor? Cum se formează un ocean al gîndurilor? Se formează din mici pîrîiaşe ale gîndurilor a mai mulţi oameni, sau este expresia largă a ideilor unui singur om de excepţie. HM? Nu ştiu...
Reintru în subiectul propus, referindu-mă la unele gînduri care mă străbat pe mine, uneori. Gînduri care mă macină. Gînduri provenite eventual, din idei disparate. Gînduri care nu-mi dau pace. Gînduri fugare. Gînduri peste care am trecut uneori, cu prea multă nonşalanţă. Gînduri la care revin. Gînduri la care nu mai revin. Gînduri dezvoltate din substanţa incertă a unor idei niciodată duse pînă la capăt. Gînduri despre care afirm că nu pot da substanţa certă, unui ocean al gîndurilor mele fără rest.
Cert mi se pare mie că, noi cu toţii suntem cufundaţi într-un ocean de aporie; ocean al gîndurilor noastre actuale: incertitudinea ca certitudine a faptului că totuşi, soarele moare.   

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Istorie


Vedem cum se FACE istoria (actuală), sub ochii noştri.
Nu avem de unde să ştim cu exactitate, cum s-a făurit istoria vremurilor trecute, istorie la care nu am avut acces direct.
Ne raportăm fiecare dintre noi, la o istorie la care avem acces: istoria oficială şi istoria paralelă evocată de preopinenţi, etc, adică istoria zilelor noastre, istorie pe care o trăim fiecare dintre noi, în mod diferit, istorie cumplit deformată de ideologii.
Şi fiecare dintre noi se raportează, se adapă şi se poziţionează, potrivit modului propriu de a se situa de o parte sau de alta, a faptelor istorice pe care le trăim.
Ce nu pricepem noi, este faptul că prin acţiunea sau inacţiunea noastră, influenţăm istoria viitoare.
Cufundaţi într-un ocean de informare manipulată, suntem părtaşi la influenţarea benefică sau nu, a destinelor urmaşilor noştri.
Nu reuşim absolut deloc, să alegem neghina de secară.
Nu reuşim să înţelegem că opţiunile noastre actuale, influenţează decisiv, viitorul.
Istorie? Bleah. Viitor? Neh! Trăire perpetuă într-un prezent meschin? Mdah!  

Pribegilor


vineri, 30 noiembrie 2012

1 decembrie


Zi care ar trebui să fie expresia unui moment fast, zi în care toate energiile poporului nostru ar trebui să se coaguleze într-o expresie de unitate a sărbătoririi românilor de pretutindeni. Ar trebui dar ... nu este tocmai aşa.
Nu ştiu ce minţi bolnave au instituit de ani buni, luna decembrie ca fiind luna alegerilor pentru parlament.
În plină campanie electorală, putem pretinde unitate cînd de fapt, toate energiile electoratului sunt disipate între interesele partidelor care doresc să ne „fericească”? Nu prea cred că este posibil.
Dimpotrivă, această zi este prinsă şi confiscată de o nefastă controversă de idei şi păreri contrare, complet contradictorii (îmi asum redundanţa) şi, în loc să avem un cor dirijat de o singură baghetă magică, unitatea, avem numai o cacofonie asurzitoare pe voci total disparate.
În loc să ne unim în această zi, aşteptăm cu febrilitate ziua în care o parte a electoratului, va triumfa în detrimentul altor părţi ale acestui electorat.
Această zi este confiscată de politicianisme ieftine dar cu impact pe termen scurt, pentru că nu mai avem perspectiva a ceea ce poate să însemne, un termen lung de aşteptări legitim valabile pentru întreaga naţie.
Şi totuşi..
LA MULŢI ANI! Patrie dragă, La Mulţi Ani! Popor Român.
Fie ca vremurile viitoare, să-ţi fie benefice.
Fie ca fiii tăi plecaţi în bejenie, să se reîntoarcă şi să te reconstruiască din temelii, alături  de cei rămaşi, AICI!

Tîmpiţi au fost tîmpţi mai sînt şi vor mai fi prea mulţi tîmpiţi


O veche vorbă românească spune: dă-i Doamne românului, mintea cea de pe urmă.
Milostiv, Domnul i-o dă! Asta cere românul, asta primeşte: posibilitatea de a se căi de tîmpeniile făcute. Ce pricepe românul din graţia divină? Simplu: pricepe că a mai căpătat un răgaz, o amînare, o posibilitate de a mitici iar şi iar, înfruntarea unei realităţi pe care pur şi simplu, refuză să o accepte; şi miticeşte. Ce nu-i convine domnului miticizant, nu există. E mult mai aproape de sufletul său, cerşetoria vremelnică decît decît înfăptuirea viitoare. Şi se vinde pe doi bani actuali, în detrimentul unor înfăptuiri perspectivale. Se spune că prostia nu doare. La nivel individual, este probabil, adevărat. La nivel general, nu. Prostia individuală se transformă cu lejeritate, din păcate, în tîmpenie masivă care doare! Tîmpenie rezultată din acceptarea fără rezerve, a spălării creierului cu salivă de varan. Mintea cea de pe urmă, a devenit prostia finală: tîmpenia acceptată fără me şi fără mu. Remediu? Pe termen scurt şi mediu, NU! Ne merităm soarta? Da şi nu. Depinde numai decît de mulţi tîmpiţi ne vor hotărî soarta, prin vot democratic. Destul de curînd.  

joi, 29 noiembrie 2012

Nedumerire


Încerc să înţeleg de ce, oameni educaţi şi luminaţi de lecturi substanţiale, oameni pe care nu-i poţi bănui de aşteptarea şi primirea unor sacoşe electorale, se complac într-o cecitate înfiorătoare: validarea prin vot sau – mai rău – prin neimplicare, a unui tandem toxic, respectiv ponta-crin: doi indivizi lipsiţi de cea mai mică valoare personală, indivizi păpuşaţi în cel mai evident mod, de un grivco-felix-sinistru, voiculesc înspăimîntat de perspectiva de a-i fi coleg de celulă, unui vînător de chinezării.
Încerc să înţeleg ce soi de resorturi interioare îi mînă pe aceşti oameni, în demersul lor expectativ (ca să mă menţin în aria unui discurs minimal politicos).
Trag concluzia tristă că aceşti oameni sunt fie parte a sistemului, fie sunt şantajaţi la nivel micro, fie sunt inconştienţii urmaşi ai prelaţilor care dezbăteau sexul îngerilor cînd capitala Bizanţului, era cotropită.
Aferim, BRE!
Singura problemă pe care (mi-) o mai pun, este aceasta: cum se face că foarte mulţi dintre aceşti români, duc dorul copiilor lor care au părăsit România?  

marți, 27 noiembrie 2012

Ego banal


E foarte greu să recunoşti că nu eşti ce-ai fi vrut să fii dar te-ai născut fără să ştii şi eşti ceea ce eşti: un trecător anost şi poate fără rost pe-aleile unui destin meschin în care prea mulţi proşti toarnă venin.
E foarte greu să recunoşti că viaţa-ţi efemeră săracă sau prosperă este supusă unui veşnic dacă.
E foarte greu să înţelegi că viaţa-ţi a depins adesea numai de-o simplă virgulă sau poate numai de un apostrof. Of :)
Deci ori te-mpaci şi taci ori urli şi te răzvrăteşti sau uiţi că nimănui nu-i pasă că eşti sau de ce şi nu te miri că eşti şi nici de ce aşa cum eşti.
Nu eşti ce pari sau vrei a fi; eşti doar ce gîndesc alţii despre tine. În fine…

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

O zi oarecare


N-a fost de ajuns că astăzi erau anunţate funeraliile actorului care-a ilustrat magistral personajul ION, într-un film de referinţă şi anume, ION, din cartea cu acelaşi nume a marelui Rebreanu: Şerban Ionescu. RIP!
Am aflat de dimineaţă că a mai trecut în lumea umbrelor, alt mare actor: JR. RIP!
Datoria de familie m-a făcut să particip la un parastas. RIP! Mătuşă Maria.
Am vrut să schimb registrul zilei şi am dat o fuguţă la Gaudeamus. Lume multă, cărţi, lansări, o sărbătoare a spiritului care nu se lasă învins de vitregiile vremurilor. N-am zăbovit prea mult timp acolo. Am cumpărat cartea domnului Pleşu, Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste şi am plecat, obosit de forfoteala din jur… Poate voi merge iar mîine, să mai scotocesc printre rafturile editurilor prezente la acest eveniment. Poate.
Mi-am amintit apoi, că tot astăzi s-au împlinit 21 de ani de cînd Freddie Mercury, ne-a părăsit. Paradoxal, una dintre nemuritoarele melodii ale marelui cantautor, mi-a insuflat speranţă. Pentru că, nu e aşa? 

marți, 20 noiembrie 2012

Cu de toate nu se poate - final

Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!... însă... tăcere:
Ei au putere!...

*

Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi târnuiala?...
Noi stăm la umbră pentru nimica
Şi... dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi!... Nu cunosc frica,
Nu e nimica!...

*

Daţi-ne drumul: e nedreptate
În puşcărie
Ca să ne ţie
Colegii noştri! Oh! ce păcate!...
A noastră şcoală
A rămas goală,
Căci toţi elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete...
Iar noi, acilea în amorţire
Stăm în lihnire!...

*

Daţi-ne drumul! fără zăbavă!
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul: fiţi de ispravă!
La tâlhărie
Ţara să fie
Pe mâna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare

S-o smulgeţi singuri ca din topor!...
Daţi-ne drumul cu mare zor!...

Cu de toate nu se poate 2








Poezii de I L Caragiale

Cu de toate nu se poate


Luni, 19 noiembrie 2012, Sala Palatului. Concert Tudor Gheorghe. Ne strecurăm cum putem printre schelele care-au cotropit parterul sălii (se organizează nu ştiu ce) şi luăm calea treptelor spre etajul doi, de unde cocoţaţi la cucurigu vom urmări spectacolul dat de inconfundabilul şi inegalabilul Tudor Gheorghe. Îl ştiu şi-l iubesc de muuuult, de muuult, încă de pe cînd căpăta interdicţie de a mai cînta „Suta de lei” a lui Adrian Păunescu, prin anii 1970. Nu-şi arată vîrsta. Cu semeţie şi cu sclipiri şăgalnice în ochii jucăuşi, pe faţa sa numai zîmbet nu se vede urma celor 67 de ani peste care-a trecut, dar vocea sa a rămas aceeaşi ca în urmă cu mai bine de 40 de ani: puternică dar caldă, cînd tînguitoare cînd înfiorată, cînd jucăuşă şi atunci cînd trebuie, maiestuoasă. Şi nu numai atît: vocea sa devine exact aşa cum doreşte artistul şi modelează cu infinite nuanţe fiecare cuvînt şi fiecare sens al fiecărei strofe a tezaurului pus în valoare: muzică veche, nuzică nouă, balade şi doine, parfumul epocii interbelice, simfonic, într-un cuvînt ORICE! Tudor Gheorghe îşi cunoaşte şi îşi iubeşte publicul, public care după cum spune chiar domnia sa, este un public educat din care lipsesc cu desăvîrşire cei care au luat nota doi la bacalaureat. Aceia, spune Tudor, aceia se duc la concertele cu mezeluri: parizer, salam, etc. J Întotdeauna Tudor Gheorghe şi-a surprins publicul cu noi şi noi concerte pe o temă aleasă de domnia sa. De data asta, avem bucuria de a-l asista pe Maestru într-o splendidă celebrare a centenarului Caragiale. Ajutat numai de alţi patru artişti, respectiv un pianist, un contrabasist, un viorist şi un percuţionist priceput să cînte şi la trompetă, Tudor începe dialogul cu sala. Tudor nu-i nici pe departe genul de artist care mimează osmoza cu sala. Am mai fost la spectacole de-ale sale şi niciodată nu a fost ceva aidoma, cum am văzut de exemplu la un colindător celebru. Fiecare spectacol este puţin diferit de toate celelalte de dinaintea sa şi mai mult de atît, chiar în cadrul spectacolelor cu aceeaşi tematică, scenariul este adpatat la noutăţile zilei. Artistul nu transmite numai un act cultural şi atîta tot. Artistul recită poezii inedite ale unor poeţi prea puţin vehiculaţi astăzi, istoriseşte snoave care acum par de şagă numai că securitatea acelor vremi numai de şagă nu ştia, cîntă singur sau cu orchestra, iar din cînd în cînd, cu bonomie aparentă, face praf întreaga clasă politică începînd de suuuus de tot şi trimiţîndu-i pe toţi pînă jooooos de tot, acolo unde se complac netrebnicii: în troaca de porci. Nu-i cruţă pe corupţi, nici pe hoţi, îi demască vezi tu drăgăliţă Doamne zîmbind dar, se vede limpede că i-ar face una cu pămîntul, dacă ar putea. Se mulţumeşte să strige: unde e miliţia să aresteze poliţia? J  Alternînd poezia cu muzica şi cu snoava, vremea trece uşor, mai bine de două ceasuri trec la fel ca două clipite şi la sfîrşit, sala se ridică şi ovaţionează minute în şir. După cum bine se ştie, Tudor NU reacţionează la bis. Nici publicul nu cere acest lucru dar, nici nu-i vine să se despartă de artist. Aplauze prelungi îl tot recheamă, Tudor revine iar şi iar dar, la un moment dat îşi încolonează trupa şi păşeşte hotărît, în culise. Spectacolul s-a isprăvit. Oftînd, ne ridicăm de pe scaunele ponosite şi cu hainele în braţe (garderobăăă? aia ce-o mai fi?), ne îndreptăm spre întunericul de afară care a cuprins iar, capitala unei ţări aşa zis europene. Am avut încă o dată privilegiul să văd cum marele actor Tudor Gheorghe îl interpretează pe marele bard Tudor Gheorghe, pe un scnariu aparţinîndu-i lui Tudor Gheorghe, în regia artistică a maestrului Tudor Gheorghe. Mulţumesc, Maestre. Tare teamă mi-este că cei care ar trebui să înţeleagă mesajul acestui spectacol, nu-l vor băga în seamă. Credeţi cumva, că se poate cu de toate?