Zurich

Continui să relatez periplul elveţian:

Şi ziua aceasta este cam mohorîtă dar măcar nu plouă. După o scurtă deliberare hotărîm scurt: direcţia Zurich. Mirabilul pass îşi face iar, datoria: de data asta putem merge cu un TGV fără să mai plătim nimic în plus. De fapt, aceste PASS-uri sunt valabile pentru orice tip de tren ai chef sau timp să iei, în orice direcţie pe teritoriul elveţian, indiferent cărei reţele feroviare aparţine trenul respectiv. Trebuie numai să ai mare grijă ca nu cumva să te urci la clasa a I-a dacă ai bilet de-a doua, că te-ai ars. Nu este necesar să reţii loc, pentru că locuri sunt din belşug şi pe alese. Fiind un tren german de mare viteză (şi distanţă) are în compunere mai multe vagoane de clasa I-a decît clasa a II-a, separate de un vagon restaurant. Controlorii s-au uitat atent la PASS-uri, la paşapoarte, la mutrele noastre şi au zîmbit încurajator: totul este OK. Totuşi. Doar pentru buna lor informare, suntem amabili să le spunem de unde pînă unde avem de gînd să mergem?

Faţă de trenul acela local din prima zi, TGV-ul parcurge distanţa cu vreo 20 de minute mai repejor pentru că nu opreşte nicăieri pînă la Zurich.

Ajunşi în Zurich-gară (există şi alte gări: Zurich-Oerlikon, Zurich-aeroport) ieşim în stradă şi ne orientăm rapid. 

Dacă vrei, citeşte mai mult AICI. Merită efortul. :) Sunt şi poze :) 

Muzeul Tinguely

 Unul dintre punctele de mare atracţie ale oraşului Basel, este Muzeul Jean Tinguely. Pictor şi sculptor, acest artist este un soi de geniu trăznit, mare născocitor de maşinării perfect inutile. De la dimensiuni centimetrice pînă la dimensiunea unui autobuz, toate aceste drăcii acţionate electric, se scutură, se învîrt, produc zgomote şi lumini şi dau senzaţia unui haos controlat. 

Citeşte mai multe AICI

Basel per pedes

Nerăbdarea îşi spune cuvîntul şi dimineaţa, nu zăbovim prea mult nici în pat, nici “acasă”. Deci, la drum!

Basel nu are pentru noi în prima zi, un aer prea sărbătoresc: o ploicică mocănească încearcă să ne taie cheful de plimbare deşi nu este frig. Ei şi? Noi mergem hotărîţi să descoperim ce ne poate oferi acest oraş care a fost locul de baştină al marelui matematician Euler, şi nu numai. Prin acest oraş au mai trecut sau vieţuit şi alte mari personalităţi ale culturii universale. Ar fi prea mult să-i amintesc pe toţi; voi face referire, măcar la cîţiva dintre aceştia. Măcar.

Înarmaţi cu o hartă sumară şi cu nişte indicaţii destul de vagi, începem să căutăm vestitul Munster. La ora 9 dimineaţa traficul este redus, iar trecătorii rari. 

Restul poveştii AICI

De la Zurich la Basel

Plecasem din Bucureşti ferm convins că de la Zurich la Basel vom merge cu TGV-ul elveţian, respectiv Lyria. Poate, altădată. Acum, ne-a învăţat nepoata mea să ne procurăm nişte chestii grozave, denumite PASS turistic. Cu aceste pass-uri miraculoase avem reduceri substanţiale la călătoriile cu trenul, la transportul în comun urban (tramvai, autobuz, troleibuz) şi interurban (autobuzul galben), la eventualele călătorii cu vaporul, parţial la transportul pe cablu şi chiar acces gratuit, la muzee! Aceste pass-uri sunt de mai multe feluri; fie pe o perioadă de timp fixă, fie pentru un număr predeterminat de călătorii, şi sunt emise pentru grupuri de la două la cinci persoane. Voi reveni la aceste pass-uri, pentru că merită.

Deocamdată ne-am urcat într-un tren local, un soi de navetă care opreşte în fiecare staţie de pe parcurs. Periferiile Zurich – ului nu-mi par cîtuşi de puţin atrăgătoare; este o zonă industrială cu depozite, zeci de linii ferate şi nenumărate autostrăzi suspendate (unde eşti Oprescule ? :)   ), peisaj neutru pigmentat de construcţii fără nimic spectacular dar, extrem de utile... Vom reveni pe acest traseu de cîteva ori, şi voi mai povesti cîte ceva.

Trenul acesta nu este prea ponosit dar, nici nu prea străluceşte de curăţenie; mulţi turişti, ceva localnici (navetişti), oameni de toate felurile şi de toate culorile. După ce parcurgem cîteva staţii, peisajul începe să semene cu imaginea pe care o aveam eu despre Elveţia: case frumoase, ogoare îngrijite, livezi, terase cu viţă de vie, curăţenie desăvîrşită, peisaje minunate. Într-un castel cu alură medievală, şi-a găsit sălaş o fabrică de bere. Asta-mi place! J

Vine şi prima surpriză: controlorii. Un bărbat între două vîrste şi o fată frumoasă, cer politicoşi şi surîzători, legitimaţiile de călătorie. Evident, toată lumea are aşa ceva. Deci ? deci, simplu: cînd anume categorii de călători au priceput că-şi pot cumpăra bilete on-line (telefoane deştepte, tablete, etc) numai cînd apar controlorii, şefii cei mari au luat măsuri extreme; respectiv, au sporit numărul controlorilor iar regulile au fost înăsprite. Adică, nu prea mai merge să prezinţi tichetul de călătorie cumpărat on-line, la prea multe minute după ce trenul a plecat din staţie. Aveam să pricep ceva mai tîrziu de ce viaţa celor care încearcă să fraudeze sistemul, este destul de grea în Elveţia. Voi reveni la acest aspect, la vremea potrivită. Deocamdată am ajuns la Basel în gara elveţiană (mai sunt două gări = gara franceză şi gara germană, dar despre asta, mai tîrziu), iar de la gară pînă “acasă” nu mai avem mult de mers. Mîine vom avea o zi plină deci, pe mîine! Cu poze. J

De la Bucureşti la Zurich

Mai avem exact o oră pînă la decolare. Vremea este frumoasă şi caldă, iar paserile de metal stau liniştite la sol aşteptîndu-şi pasagerii. Nu prea mulţi deocamdată, la terminalul pentru Zurich. Vreo optzeci, cred. Poate mai mulţi. Am avut o scurtă aventură la chek-in cu bagajele. Cerberul respectiv a stabilit că avem prea mult bagaj pentru tipul nostru de bilet şi că ar trebui să mai plătim vreo 150 de euro pentru excedent. Pînă la urmă, se mulţumeşte cu 75; iar dacă se gîndeşte şi mai bine, 150 de RON ar funcţiona exact ca formula din poveste: Zurich, deschide-te! Deci: un bagaj mai mititel s-a metamorfozat brusc din bagaj de cală în bagaj de mînă, prin voia cerberului. Nu mai contează că la trecerea prin furcile caudine ale maşinăriilor ţipătoare în prezenţa metalului (cum se numesc?) am rămas fără spray, fără briceagul meu elveţian (îmi voi cumpăra eu, altul – he he heee) şi fără alte cîteva flecuşteţe… Am scăpat de cerberi şi aşteptăm ambarcarea. Asta este tot ce contează.

Pînă la avion suntem transportaţi cu un maxibuz. Avionul de tip Fokker are 100 de locuri din care libere au rămas numai cîteva. O bandă de magnetofon repetă (şi) în limba engleză instrucţiunile de salvare în caz că… Pe post de stewardeze sunt două fete frumoase; o asiatică şi o blondă, amîndouă înalte şi perfect înveşmîntate în aura unui surîs binevoitor. 

Călătoria poate să înceapă. Auspiciile sunt extrem de favorabile.

Avionul s-a pus în mişcare către capătul pistei. Suntem pe locurile 14 A şi 14 B exact în dreptul aripei din stînga. Pe partea dreaptă mai sunt (cîte) trei fotolii, iar în faţa noastră sunt ieşirile de siguranţă… Zborul va dura circa două ore şi 15 minute.

Gata! Viteză, portanţă şi ţuşti! ne-am căţărat pe cerul de deasupra aeroportului şi luăm cap-compas spre Zurich. Senzaţia de zbor este vag anihilată de senzaţia de stat pe loc dar asta, numai dacă priveşti pe geam unde norii par să alcătuiască mormane de nea albă, pufoasă, puternic luminate de un soare generos.

Soare despre care am auzit că la Basel – prima ţintă a călătoriei noastre, este cam timid.

Fetele au pus gheridonul în mişcare, dar cum nu văd pe nicăieri oferta de produse nu ştiu la ce să mă aştept. Pînă la urmă, optăm pentru cîte-un sandviş (mititel) cu şuncă de vacă asezonat cu cîte-o sticluţă de GRENACHE MERLOT – franţuzesc – foarte bun(e) şi cu cîte-un pahărel de apă minerală. Ca şi la El – Al, totul este inclus în preţul biletului (nu ca la zborul către Catalunia). Buuuuun!

Am început să coborîm pentru aterizare. Pe ultima sută de metri, fetele ne împart voioase mostre de ciocolată cu lapte, elveţiană. Un deliciu! Am intrat în norii compacţi şi tot coborîm. Soarele a rămas undeva sus, deasupra plafonului de nori, iar noi vom fi botezaţi la descinderea din avion de o ploicică palidă, caldă şi-mi place să cred, binefăcătoare. Bine-aţi sosit pe tărîmul lui Wilhelm Tell! 

Laptop

- No laptop?

- No laptop!

A început să mă amuze mirarea cerberilor din aeroporturi cînd îi văd cum constată nedumeriţi că geanta mea de umăr pentru laptop are de toate, numai laptop, nu. Ştiţi cum este vorba: la început a fost… un note-book, căruia i-am cumpărat o “coajă”; de note-book m-am cam despărţit în călătorii, de geantă, NU.

Deja suntem în aeroportul Zurich şi am trecut de toate barierele. De toate? Nu chiar… De data asta, impresia mea despre precizia elveţiană (voi reveni la acest subiect) a intrat într-o scurtă mirare: de ce tocmai avionul nostru este întîrziat cu 15 minute? De fapt, nu este singurul avion întîrziat. Mai sunt vreo şapte sau opt avioane în această situaţie. De ce? Nu ştiu…

Nu mai port păcătosul de note-book cu mine în călătorii, din varii motive. Mai ales pentru că mă perturbă. În loc să mă bucur de călătorie, mă repezeam să scriu. Gata cu tirania de tip laptop! No laptop? Hotărît lucru, NO!

Am decolat de o bună bucată de timp şi după ce-am admirat pe săturate şerpuiala luminilor care se întretaie la sol, am intrat cu toţii, cu avion cu tot, în întunericul nopţii. Îmi cam urlă motoarele în timpane dar, asta e: ne întoarcem acasă (voi descrie şi decolarea) cu acelaşi Fokker de 100 de locuri şi noi stăm pe rîndul 19 din 20 (a cîte cinci locuri) exact lîngă turbopropulsorul din stînga. Atîta pagubă: aceste 14 zile petrecute în Elveţia ar fi meritat şi sacrificii mai mari decît ceva întîrziere şi două ore de zbor cu timpanele agresate. Două ore trec mintenaş cît despre întîrziere, să fim serioşi: cu ce să coordonăm (voi reveni la coordonarea integrată şi incredibilă a mijloacelor de transport în comun din Elveţia) aterizarea de la Bucureşti? Cu transportul în comun de noapte? Bună glumă. Cu rechinii care se autointitulează taximetrişti? Ăştia oricum abia aşteaptă să ne jecmănească aşa că răbdare au. Să ne vedem noi cu bine la sol, să ajungem acasă şi mîine (azi), după ceva odihnă şi alte alea, să vă anunţ: am ajuns acasă dragilor, şi bine v-am găsit!

Voi începe să depăn aventura helvetică în următoarele vreo… enşpe zeci de postări; material, am. Numai că trebuie transcris din agendă, în word şi apoi, pus pe blog. Am şi filme, am şi poze, am şi chef şi am şi timp.

Deocamdată mulţumesc tuturor celor care mi-au vizitat blogul în această perioadă de timp, mulţumesc tare mult celor care mi-au transmis urările lor de Sfintele Paşti, şi mulţumesc celor care doar s-au gîndit la noi.

Bine v-am regăsit, prieteni! 

WW - Zborul

Miercurea sunteţi invitaţi la CARMEN.
Eu sînt în drum

Vă las cu bine şi să vă regăsesc voioşi.

Life in picture - Matterhorn

Sunteţi aşteptaţi şi bineveniţi la Costin Comba

 

Duminică plăcută!

ww - Basel

Imagini de vis care se pot transforma în realitate, puteţi găsi la CARMEN

Cind se cerne neaua

                                                                   

dinspre ceruri `nalte

îmi apune steaua

vremilor învoalte

licăreşte luna

vremii de-amintire

poate mi-e totuna

cu o amăgire

de se scutur norii

şi răzbate-o rază

dau ce-i al ninsorii:

morganat de oază

doar rîzînd spre soare

risipim tăceri

şi trăim o boare

dinspre învieri.

Rinul

În anul 1983, a apărut la editura Sport –Turism o carte excepţională a marelui poet al Franţei, Victor Hugo.  Carte denumită simplu, “Rinul”. Carte apărută în 28 ianuarie 1842 sub forma unor “ scrisori către un prieten”, scrisori datate din anii 1838 şi 1839.

Carte care însumează  experienţa unor călătorii pe care Victor Hugo, le-a întreprins în diverse locuri ale spaţiului germanic al acelui timp: (selectez) Strasbourg, Basel, Zurich. Scrisorile erau destinate propriei sale soţii, Adele, şi mai rar, pictorului Louis Boulanger.

Mi-am amintit de această carte dintr-un motiv sinplu: nu peste prea multă vreme, voi avea ocazia de a vedea cîteva dintre locurile descrise de Victor Hugo.

Cu alţi ochi în cu totul altă epocă.

Merg acolo cu ochii larg deschişi şi fără idei preconcepute: nu cred că ţara cantoanelor este un teritoriu dominat de bănci, de vaci sau de ceasurile fără cusur. Voi încerca să văd acolo în primul rînd, oamenii. Şi mai ales, modul în care oamenii pot trăi eliberaţi de tirania politicului.

Nu ştiu ce voi găsi acolo dar voi încerca să privesc şi să relatez cu obiectivitate tot ce voi vedea. Pînă să ajung acolo, mă documentez despre Basel, locul în care voi locui cu preponderenţă – vreo două săptămîni. Orice sfat şi orice sugestie de la voi, vor fi bine primite şi vă mulţumesc anticipat.

Recalibrare

Prieteni, acest blog intră în revizie. Nu ştiu cînd voi reveni.

1 Martie

Îmi face o deosebită plăcere să vă anunţ, dacă mai era nevoie cumva, că de astăzi începe primăvara cu adevărat. 
Primăvara sufletelor noastre, care se celebrează prin bucuria de a le oferi frumoaselor şi iubitelor femei care ne împodobesc viaţa, cîte un cadou; ce poate şi cum poate fiecare, măcar un mărţişor, un simbol vechi de cînd pămîntul; unii spun că obiceiul mărţişorului, este vechi de vreo opt mii de ani, dar cine poate să ştie cu adevărat, de cînd e ? 
Se spune că mărţişorul este legat de tradiţia românească şi că nu poate fi regăsit decît la noi şi la populaţiile învecinate nouă, care l-au preluat de la noi. Oricum, acest obicei este mult anterior creştinismului, fiind probabil doar un ritual păgîn al primenirii noului an agrar, celebrat primăvara.
Pînă în urmă cu mai bine de un veac, marţişorul se dăruia copiilor şi tinerilor de ambele sexe, iar şnurul său din două fire de lînă răsucite, unul alb iar celălalt roşu sau negru, simboliza unitatea contrariilor : iarnă / primăvară , căldură / frig, lumină / întuneric , fertilitate / sterilitate, poate chiar pămîntesc / divin. 
Şnurul era prins de mînă sau prins în piept şi purtat pînă la Măcinici, Florii, Paşte, Armindeni, sau pînă la înflorirea unor pomi fructiferi. 
He, he, heeee ! Ziua scoaterii şnurului de Mărţişor, era marcată de o petrecere, numită “băutul mărţişorului”! 
Cu vremea, acest simbol s-a metamorfozat în obiecte artizanale, obicei în plină desfăşurare în zilele noastre. 
Unele legende, spun că şnurul mărţişorului ar fi fost tors de Baba Dochia, o zeitate agrară, care moare la sfîrşitul iernii şi  renaşte la echinocţiul de primăvară. 
Tot de 1 Martie încep aşadar, Zilele Babei, care cuprind un ciclu de nouă zile, pînă de Măcinici, pe 9 martie, (*cei 40 de Mucenici – ziua tuturor creştinilor care nu au ca patronim, un sfînt în calendar) , cînd încep Moşii. 
Fiecare femeie este invitată să-şi aleagă în acest interval de timp o zi, iar aşa cum va fi acea zi, va fi şi sufletul său în acel an: însorit, înfrigurat, etcetera, spune tradiţia. 
Potrivit legendei, în fiecare zi, Baba Dochia trebuie să-şi scuture cîte un cojoc din cele pe care le purtase peste iarnă, şi să-l dezbrace. 
Dacă ultimul cojoc scuturat o prinde în zi însorită, Moşii care urmează, vor fi buni. 
Dacă după ce-şi leapădă ultimul cojoc este frig, Dochia îngheaţă de frig şi moare, transformîndu-se în stană de piatră, iar Moşii vor fi trişti. 
Unii spun că Babele sunt rele, iar Moşii, sunt buni. 
Eu , nu ştiu. 
Dar ştiu că este vremea să le oferiţi femeilor cadouri, măcar de astăzi şi pînă de ziua lor, a tuturor femeilor, de 8 Martie a fiecărui an, dragi copilaşi, băieţi, bărbaţi tineri, maturi, sau, chiar moşi! 
Tuturor Doamnelor şi domnişoarelor, le urez cu drag, LA MULŢI ANI!

WW în an bisect

Săptămînal găsim Miercurea fără Cuvinte la CARMEN
La fiecare patru ani, luna februarie este mai lungă cu o zi

Această zi are o semnificaţie anume pentru voi?
Şi un cadou: Gioacchino Rossini n. 29 feb.1792

Date biografice AICI 

Ion Creanga - 175

Naşterea Mântuitorului

În Betleem colo-n oraş
Dormeau visând locuitorii
Iar lângă turmă, pe imaş
Stăteau de pază, treji, păstorii.

Şi-n miez de noapte dulce cânt
Din cer cu stele-a răsunat
Se rumenise cerul sfânt
Păstorii s-au cutremurat.

Din slăvi un înger coborî:
"Fiţi veseli" - îngerul le-a spus
"Plecaţi, şi-n staul veţi găsi
Pe Craiul stelelor de sus!"

Păstorii veseli, în oraş
Spre staul cu paşi iuţi porniră
Şi-un prunc atât de drăgălaş
Acolo-n paie ei găsiră.

Nici leagăn moale, nici vreun pat
Doar fân mirositor pe jos,
Pe fân, în iesle sta culcat
Micuţul prunc: Isus Christos.

El, Fiul Domnului şi Crai
Al stelelor de farmec pline
De-atunci cu drag, la voi, din Rai
Cu fiecare iarnă vine!...

Life in picture - lasata secului la parlament

Viaţa în imagini poezie şi muzica, la Costin Comba

Intrebari...

- oare poate cineva să precizeze exact! momentul în care a apelat pentru prima dată, la propriile sale amintiri şi mai ales de ce?

- oare poate cineva să-şi amintească exact! momentul în care s-a confruntat cu primul mister din viaţa sa?

- oare poate cineva să spună exact! de ce misterul este legat mai ales de cer?

- oare poate cineva să motiveze exact! de ce mulţi dintre cei care scrutează cerul, se gîndesc la convertire?

- oare poate să explice cineva exact! de ce convertirea trebuie să beneficieze de o asistenţă calificată?

- oare poate cineva să priceapă exact! că uneori asistentul ales, nu este un mentor ci un mânuitor?

-  oare poate cineva să intuiască exact! de la bun început că un mânuitor onest trebuie să dea în primul rînd dovadă de o nemărginită bunătate?

- oare poate cineva să definească exact! bunătatea în termeni precişi, după un model să spunem, matematic ?

- oare poate cineva să explice exact! că logica de tip matematic odată dobîndită, nu se mai pierde aşa cum de exemplu, nu se uită mersul pe bicicletă?

- oare poate cineva care iubeşte mai ales mersul cu bicicleta ca sport eliberator, să-i înţeleagă exact! pe cei care iubesc mai ales, biblioteca?

- oare poate cineva care iubeşte enorm biblioteca, să se lase măcar uneori sedus exact! de frumuseţea şi de savoarea ascunse de Mama Natură, în ierburibanale?

- oare pot cei care iubesc ierburile ascunse într-o baltă sau în jurul ei, să-şi motiveze exact! pornirea de a-i hăitui pe bieţii peştişori ascunşi între ele?

Eu nu ştiu să răspund. Voi, ştiţi? 

Dragobete

Credeţi în această sărbătoare ?
Indiferent dacă credeţi sau nu, eu vă urez cu drag: să iubiţi şi să fiţi iubiţi!

.

WW - lumini si umbre

Ziua

Noaptea

Miercurea fără cuvinte, o idee grozavă a lui CARMEN.
Participaţi vă rog!

Cine si ce suntem

Sigur că fiecare dintre noi, a fost străbătut măcar o dată, de gîndul de a fi în centrul atenţiei. În mijlocul atenţiei generale. Sigur că vanitatea perfect umană care ne stăpîneşte, ne îndeamnă să credem că fiecare dintre noi, este unic şi de neînlocuit. Ştiţi ceva? Chiar suntem fiecare dintre noi, unici şi de neînlocuit. Chiar suntem unici şi irepetabili!

Visăm nimburi care să ne încununeze, visăm creste pe care odată cocoţaţi, nu ne mai poate ajunge şi detrona, nimeni. Ştiţi de ce suntem aşa? Pentru că în fiecare dintre noi, sălăşluieşte Dumnezeu. EL este unic şi irepetabil, iar noi suntem creaţia SA! Suntem deci incapabili, să credem că lumea nu se învîrte în jurul nostru, al fiecăruia dintre noi. 

Bine, bine, mă puteţi întreba, şi atunci, unde este situarea noastră în margine? Simplu, vă spun. Simplu. Noi suntem situaţi în marginea mărginirii noastre. Nu dezvolt această idee mai mult pentru că, taaare mult mi-ar plăcea să aflu părerea voastră şi să dezbatem această idee, împreună. Pliiiiz, nu staţi pe margine. Comentaţi pentru că numai împreună putem ajunge la concluzii. Da?

Ps. Celor care cred că de fapt Dumnezeu a fost creat de om după chipul şi asemănarea sa, le pun o singură întrebare: cunoaşteţi măcar un singur concept uman, de asemenea anvergură cum este întreaga problematică centrată pe Divinitate? Vă rog să exemplificaţi.