duminică, 23 septembrie 2012

Durerea unui gînd


Dor gîndurile? Sigur că dor. De ce dor? Aici se complică lucrurile pentru că gîndurile dor din mai multe motive. Foarte pe scurt, ne dor gîndurile în care ne regăsim (sau recunoaştem dacă şi mai ales, avem puterea de a înţelege)  greşelile, eşecurile, neîmplinirile personale. Pînă la urmă, oameni fiind, avem disponibilitatea de a ne accepta aşa cum suntem, în toată modalitatea noastră de a fi. Avem o singură problemă: incapacitatea noastră de-a accepta vina care ne aparţine; şi găsim întotdeauna, un subterfugiu ieftin: transferarea vinilor noastre, către un individ oarecare, care s-a purtat cu noi, cu adversitate. Niciodată înfernul nu este în noi; întotdeauna infernul aparţine în totalitate, celorlalţi: cei către care transferăm totalitatea eşecurilor noastre. Ce ne alimentează această stare de spirit? Simplu: exact comportamentul semenilor noştri care încearcă să ne transfere nouă, eşecurile lor. De aici conflictul de neevitat al gîndurilor care dor: sîntem laşi şi infantili, cu toţii. Refuzăm să ne maturizăm şi mai ales, refuzăm să înţelegem că diferenţa dintre maturizare şi bucuria de a trăi, trece prin disponibilitatea copilului care nu moare în nici-unul dintre noi, de a fi veşnic prezent în bucuria noastră de a fi. Durerea gîndului care mă străbate pe mine, este durerea că încă mai avem gînduri piezişe unii către alţii, mai ales cînd nu sîntem în stare să ne asumăm greşelile. O vorbă veche spune că reuşita are o sută de părinţi pe cînd eşecul, este întotdeauna orfan. 
Pe voi, ce durere a unui gînd vă străbate? 

duminică, 16 septembrie 2012

Paradox


Iubesc lumina deşi, sînt fotofob.
Am o hipersensibilitate la acţiunea directă a razelor soarelui asupra dermei care mă închide în întregul care sînt, şi mă (mai) doare privirea pe care am expus-o copil inconştient fiind, la razele iscoditoare de soare.
M-am încărcat de lumină şi nu mai ştiu (de) unde începe întunericul.
Am devenit orb?
Sper că da, pentru că mult mai mult pe această lume, mă sperie cecitatea.
Din orbire, poate că mă voi trezi, cîndva.
Din cecitate foarte greu, pentru că nu există orb mai mare decît acela care nu vrea să vadă, după cum nu există surd mai mare decît cel care nu vrea să audă.
Şi nu există mut mai tăcut decît cel care se teme să spună, ce gîndeşte.
Şi mă şi vă întreb: în ce lumină paradoxală suntem?
Tăcerea mieilor? 

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Cine sînt eu


Un renumit filosof sceptic, Schopenhauer pre numele său, a vizitat la un moment dat grădina botanică din Dresda. Nimeni nu ştie de ce, pe întreaga durată a vizitei sale, filosoful a bombănit în mod continuu. La ieşire, unul dintre paznicii grădinii, contrariat de atitudinea filosofului, l-a întrebat: - Dar cine sunteţi dumneavoastră, domnule? La această întrebare, filosoful a răspuns: - Dacă există un singur om pe lume, care să poată răspunde la această întrebare, i-aş rămîne îndatorat... (citat aproximativ, pentru că-mi este lene să caut prin bibliotecă şi să dau citatul exact).
Voi face o legătură între spusa acestui filosof şi o reclamă idioată care circulă pe ecranele televizoarelor din romanica noastră, dragă. Pe scurt, un individ colţuros, nemulţumit de calitatea serviciilor pe care le-a achiziţionat (turistice, domestice, etc) se răţoieşte la furnizorii acestor servicii: - Ştiţi cine sînt eu? Sînt cetăţean european, şi am drepturi...
Hai, nu mai spune, îmi vine să ricanez. Ştii cine eşti tu? Un zero barat. Un idiot (în sensul celui neimplicat în viaţa cetăţii, dpdv al etimologiei greceşti a acestui termen de dicţionar).
Scurtă digresiune. Mă enervez cumplit cînd văd că agenţiile de publicitate fac apel la sintagme folosite înainte de 1990; vezi ciocolata ROM (pfui!) şi altele... Maşina de propagandă care a reuşit să netezească (nu să spele ci, să îmbîcsească) creierele tinerei generaţii, funcţionează la turaţie maximă, cu rezultate vizibile. Ne merităm soarta? Probabil că DA! Toţi? Cu siguranţă, NU. Dar, sîntem solidari, nu e aşa? Doar sîntem o naţie, nu o populaţie.
Revin la subiect.
Pînă în anul de graţie 1990, eu, tibi (şi ca mine toată populaţia şi sper că întreaga naţia noastră), am fost numai cetăţean român (unii ca Herta Muler, ştiu de ce). Începînd cu anul de adevărată graţie 2007 (sper să nu greşesc) am devenit şi cetăţean european. Aşa scrie pe paşaportul meu, şi ştiu ce drepturi am acum, drepturi la care nici nu speram înainte. Nu mai  enumăr aceste drepturi pentru că este inutil: cine ştie, ştie, cine nu vrea să ştie nici nu va înţelege vreodată, indiferent cine le va spune.
Aşa că: declar limpede că nu voi ceda dreptul meu de a fi un cetăţean european, drept cîştigat cu greu, numai pentru că unii dintre politicienii noştri aleşi de populaţie (nu de neam), încearcă să facă naţia de ocară prin comportamentul lor, grobian.
Eu chiar mă simt cetăţean european, şi ştiu că am drepturi de român integrat în lumea civilizată.
Voi credeţi altceva?

joi, 6 septembrie 2012

Hi hi hi

Abramburica spune şi face lucruri trăznite
.

Fundament uman


“Iubirea este fundamentul tuturor afecţiunilor. Cel ce nu iubeşte nimic n-are nimic de temut, de sperat, de lăudat, de îndrăznit, de dispreţuit, de acuzat, de scuzat, de egalat, nimic ca să se umilească, să se înfurie. Pe scurt, nu poate fi afectat în nici-un fel.”
Giordano Bruno. (citat extras din lucrarea lui I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, p. 137, Polirom, 2011).

miercuri, 5 septembrie 2012

luni, 3 septembrie 2012

Am fost odată prieteni


Am fost odată prieteni? Am fost? Crezi tu că nu mai suntem prieteni? Eu ştiu precis că nu suntem duşmani. Am consumat mult prea repede esenţa copilăriei noastre?  Ne-am maturizat în mod diferit? Dragă fost-prietene, nu pot să spun altceva decît că da, prietenia copilăriilor noastre, a întrat în conul de umbră al maturizărilor noastre, diferite. Ochii copilului care erai, nu mai sunt ochii în care copilul care eram, priveam. Ne priveam fir-ar să fie, ochi în ochi, fără teama maturilor obişnuiţi cu trădarea. Poţi să-mi spui prietene, cînd a dispărut inocenţa din privirile tale? Nu poţi? Încerc eu să spun: în momentul în care familia ta, şi mai ales cariera ta, au devenit mai importante decît prietenia noastră. Ai dreptate prietene drag, ai dreptate! Nu mai contează faptul că fără prieteni, inclusiv familia ta va fi supusă vremelniciilor… Toate cele bune îţi urez, drag-fost-şi-posibil-viitor-prieten! Îţi rămîne cariera. Şi golul imens din jurul tău. La capătul dezamăgirilor tale, te aştept.
Dor mai mult pierdutele prietenii ale copilăriei noastre decît cele din virtual?

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Psalm


N-am tulburare-n suflet, Doamne, şi nici melancolie, n-am.
Teluric sînt şi nu-mi pun tâmpla, pe-o margine de acedie.
Nu-s nici tipar – exemplu pentru alţii – şi nici magnet perpetuu de păcate.
Îs doar picior pe drumul veşniciei ce macină la moară, pâineadestinului din viitor.
Îs doar tablou vremelnic. Cred în real, nu în picturi, sau făcături.
Îs om, de linişte mi-e dor…
Aştept vorba-ţi celestă: FIE!

Truism

Considerat uneori, ca fiind filosof de mahala, Petre Ţuţea are totuşi, dreptate. Nu are operă filosofică, nu are carieră academică (greu să faci aşa ceva dacă stai 13 ani în temniţă pentru un popor care în 1990 l-a ales pe ilicescu) dar le spune bine:

joi, 30 august 2012

Prostie

Periculoşi cu adevărat sînt proştii care-s convinşi de adevărul prostiei lor şi au destulă autoritate în faţa proştilor veritabili, proşti care nu-s nici măcar vicleni.


miercuri, 29 august 2012

MFC - casa din vis

E miercuri şi nu te-ai înscris la CARMEN?
Ce mai aştepţi?
E simplu: primeşti şi împărtăşeşti, imagini frumoase.
Casă de piatră noilor căsătoriţi! Happy WW!

luni, 27 august 2012

Viaţa


Dacă m-ai cunoaşte


Dacă mă găseşti în lumea virtuală şi-ţi place cum sînt, ai vrea să mă întîlneşti în lumea reală? Dacă m-ai cunoaşte în lumea reală, ai vrea să ştii cum sînt în adevărul meu? Precis ai reuşi să diseminezi între ideea ta despre mine şi realul care sînt eu? Te asigur că potrivit părerii mele, NU!
Sînt prezent în lumea virtuală de o bună bucată de timp. Probabil de vreo şapte ani, poate de mai multă vreme. Primul blog pe care am comentat, a fost blogul domnului Pătrăşconiu. Apoi, am avut onoarea de a comenta primul, pe blogul domnului Teofil. Am fost găzduit cu generozitate, pe blogul doamnei Nora cu vreo 40 de postări. Apoi, am hotărît să-mi fac şi eu, un blog propriu. Au trecut de atunci şi pînă acum, vreo trei ani. Între timp, am mai făcut un blog pe Blog-spot, blog denumit de mine  – blog de fugă - exasperat fiind la un moment dat, de toanele WP.
Am mai deschis o fereastră către lumea virtuală, prin F B. Şi încă una prin stumble-şi nu mai ştiu cum, fereastră pe care o neglijez constant, în pofida repetatelor apeluri ale adminilor acestei ferestre de comunicare cu lumea, de a o folosi.
Ce vreau să spun? Simplu spus, cam asta: nu cred cîtuşi de puţin că lumea virtuală va putea să înlocuiască vreodată, lumea reală. Nu cred că în spaţiul virtual, prieteniile de circumstanţă oricît de motiva(n)te ar fi, se pot substitui vieţii reale.
Am intrat de puţină vreme, cam de un an, în clubul psi. A fost pusă în discuţie posibilitatea întîlnirii în real a membrilor acestui club. Şi?
Tot de puţină vreme, mă înscriu constant în alte două cluburi: clubul doamnei CARMEN şi clubul domnului Costin Comba. Pot motiva dar, mă abţin.
Am fost tentat să particip şi la provocarea de azi a doamnei Pandhoraa. Mă abţin deşi subiectul propus, îmi place foarte, foarte. :)
Am avut azi, 25 august 2012, încă o şansă extraordinară de a compara cele două lumi: lumea virtuală, vs lumea reală: am participat la o nuntă, nunta unui prieten care şi-a unit viaţa cu femeia care le va împlini destinul, amîndurora. Am comparat diversitatea umană în două ipostaze: nuntaşi reali pe de o parte, comunitate virtuală, pe de altă parte. Subiectul ar merita dezbătut dar nu relev decît un singur aspect: mult mai uşor intri în contact cu un necunoscut pe internet, decît la o întrunire la care presupunem că avem prieteni comuni, chiar dacă nu ne cunoaştem în mod direct!
Este a doua dată cînd aflu pe internet de plecarea unuia dintre internauţi. Tac pios în ceea ce ştiu numai din lumea virtuală despre plecarea din această lume, a lui Andy (RIP), soţul doamnei Rokssana, om pe care nu l-am cunoscut în real…
Se pot compara cele două ipostaze (virtual vs real)? Parcă nu-mi vine să cred.
Apoi. Am avut în decursul vremii, privilegiul de a cunoaşte în real din virtual, mai multe persoane. Dau numai două exemple: Doina şi Vero.
Şi mă întreb şi vă întreb: cît de mult ar fi diferită părerea ta despre mine, dacă m-ai cunoaşte în lumea reală?
Te pot asigura despre un singur lucru: lumea virtuală şterge sau măcar estompează, bariere care în lumea reală, sunt insurmontabile.
Iau drept martoră pe draga de Andreotti, care a afirmat limpede că ne iubim pur şi simplu, fără să aşteptăm nimic unul de la altul. :)

duminică, 26 august 2012

Mama


O prietenă foarte bună de pe internet, doamna Gina, mi-a spus un adevăr care m-a luminat inclusiv pe mine, marele iubitor al femeii: cum poţi să exişti şi să nu iubeşti femeia? Sărut mîna dragă doamnă, pentru această formulă condensată care celebrează existenţa în toate corolarele sale de fiinţare.
Instinctul matern este motorul care mişcă lumea, indiferent ce vor spune adepţii – şi adeptele! ideii de macho. Inclusiv în lumea necuvîntătoarelor - credem noi, oamenii că-s necuvîntătoare, ha ha - instinctul matern este formidabil!
Mama este cea care ne aduce pe lume, mama este cea care ne învaţă în primii noştri ani de fiinţare ce este lumea şi cum trebuie să ne adaptăm ei, mama este cea care ne iubeşte necondiţionat şi veghează deseori cu preţul liniştii sale, la dezvoltarea noastră ulterioară. În faţa mamei rămînem copii, chiar şi dacă la rîndul nostru, avem deja copii.  
Nu contest rolul tatălui în această ecuaţie, nicidecum. Nici prin cap nu-mi trece să minimalizez rolul tatălui, începînd de la momentul curtării EL+EA, la iubirea lor, la dragostea lor, la conceperea noilor vieţi, la creşterea şi educarea fructului iubirii lor. Nici vorbă de aşa ceva! Şi nici măcar despre acest lucru nu doresc să discut aici şi acum. Mi se par destul de clare astfel de lucruri.
Am o altă durere: ce ne facem cu fetiţele care devin înainte de vreme, MAME? Ce-s aceste fetiţe care au cunoscut cu brutalitate ieşirea din ciclul normal de dezvoltare, fetiţe abuzate din diverse motive şi nu vreau să insist pe acest subiect. Chiar, nu vreau.
În momentul în care aceste păpuşi, devin purtătoare ale unor noi vieţi, după ce nasc, sunt mame, sau numai copii care s-au jucat prea adesea fără voia lor infantilă, de-a mama şi de-a tata? Aceste fetiţe care încă nu şi-au încheiat copilăria, adolescenţa, tinereţea şi nasc, pot să fie mame? Sau nu sunt decît copii care au nascut copii? Ce sunt aceste fetiţe care iată, de multe ori nu depăşesc o duzină de ani din existenţa  lor? MAME? 

Socializare

Nu exagerăm?

LIP - Andreea Gheorghiu

Sursa imagine http://andreeagheorghiuart.wordpress.com/
Mai multe despre Life in Pictures, la Costin Comba.

sâmbătă, 25 august 2012

Zîmbiţi vă rog!

Dragi politisti! va anunta ca un cauciuc de-al masinii mele costa mai putin decat amenda voastra !
De aceea, am placerea sa vi-l cedez !
Cordial, al D-voastra ....