Zbor spre Canada

Avem avion spre Canada, spre Quebec, cu escală la Montreal. Am ajuns la aeroport destul de lesne, după vreo 40 de minute, deși în mod normal, n-ar trebui să depășească 20.

Normalitate? Asta ce soi de bîzdîganie o mai fi? Oare ce mai înseamnă normal pentru degenerescența generalizată în care ne bălăcim? 

Și tot în acest soi de normal, coada la chek-in durează aproape o oră. De ce să deschizi mai mult de trei ghișee pentru vreo 200 de călători? Privilegiații au un ghișeu separat așa că, măcar oamenii fără pile nu se amestecă cu senioriile lor, mafioți sau politicieni, că tot îs aceeași apă și același pămînt.

Avionul a decolat la timp și zburăm fericiți. Noi numai cu gîndul, Robi la propriu, pentru că a sosit și această zi. A plecat cu cîteva zile înainte de 10 august, ziua în care se împlinește anul, de cînd diasporenii au fost brutalizați,  de danjarmeria lui drag-nea-carmen.

Robi este total apolitic și socotește Canada ca fiind țara sa, căminul său, neimaginîndu-și că s-ar mai putea întoarce vreodată, aici, LA VOI!  

Dacă socotesc bine, nici NU mai are la ce să se întoarcă. Chiar, NU!!! Dacă n-aș fi fost ACOLO, să văd cu ochii mei, care îi este traiul, poate aș fi crezut că cine știe... Dar am fost și e limpede.

Le urez tuturor diasporenilor din lume un trai fericit, inclusiv acelora care mai au nostalgii după locurile natale.

Eu am rămas în sfîrșit, fără iluzii. În sfîrșit! 

Zborul spre București

Suntem într-un Boeing 737-800, 32 rînduri de fotolii a cîte trei locuri pe fiecare parte a culoarului, pe ultimele trei locuri doi polițiști păzesc un ins. Nu știu ce-a făcut și nici nu mă interesează. Mai avem 10 minute și decolăm.

N-aș fi crezut dar, este destul haos și în aeroportul din Lisabona. Chiar cu vîrf și îndesat. Poarta de ambarcare a fost afișată numai cu vreo 30 de minute înainte de zbor și nu-i normal. În fine...

La bord se vede și un grup distinct de opt femei și bărbați: un clan  inconfundabil prin vorbe și prin port J E limpede cam ce soi de ”turism” au făcut dumnealor. Și asta cam peste  tot în lume, din păcate...

La drum! Cerul este senin și cei cîțiva norișori nu împiedică privirea. Se vede pămîntul cu puzderie de case și multă verdeață. Dacă trag o linie imaginară între Lisabona și București văd că vom traversa Madridul (unde n-am ajuns, (încă) apoi vom depăși Corsica prin nord, vom traversa o bucățică de Mediterana și Italia, apoi vom traversa Marea Adriatică și vom reintra pe continent în dreptul localității Sarajevo (unde n-am fost) apoi Serbia și Muntenegru și vom ajunge la București să trăiești J

Trei stevardițe drăguțe și un stevardoi antipatic au scos pe interval gheridoanele cu bunătăți. Eu mi-am ales o supă cu gust de vită J, un Piquantrout și o Lacerta roze 0,375 ml + o apă gazoasă mititică. 21,5 euro. Privesc pe fereastră, azuriu peste tot, cerul s-a unit cu marea, între cele două nu mai exită linie de demarcație; se vede numai un albastru infinit, peisajul pare ireal aproape nici nu simțim că plutim. Bine dacă nu s-ar auzi motoarele ar fi și mai bine, nu? J

Cerul ca cerul, ireal au ba, supa și Piquantrout-ul sunt destul de reale, adică supa este o infuzie de tăiței cam picantă după gustul meu, dar caldă și pansează oboseala binișor. Cît despre Piquantrout-ul acesta nu-i altceva decît păstrăv mărunțit, un fel pastă la borcan însoțită de cîțiva biscuiți crocanți dar sfărîmicioși. La păstrăv, fabricantul se laudă că a adăugat ceapă, ardei gras și iute, morcov și tomate roșii. Nu-i grozav dar merge, am gustat, acum știu ce-i și nu cred că-mi va lipsi vreodată J

Mai acătării pare vinul. Scump (9 euro) dar bun.

Niște ecrane afișează harta, înălțimea de zbor 11 mii de metri, temperatura exterioară -52 de grade Celsius, timp estimat rămas de zbor 1h 50 minute. Acum traversăm Italia pe la Bologna. Ieșim din cerul Italiei pe la Bergamo, cred, și vom începe traversarea Adriaticei spre Sarajevo.

Iar veniră fetili cu gheridoanca plină cu bijeuri și cu parfumele. Nu vîndură mai nimic. Acum ne mai tentează cu ceva cafele, suc sau bere/vin, nu ne mai trebuie nimica, mulțumim frumos. Am întrat în spațiul nostru aerian și venim la aterizare pe o pantă extrem de dulce, dar na! că romanica nu ne vrea J și ne întîmpină cu ploaie și cu vînt. Bine măcar că nu e frig. Nea taxi-Marian ne-a așteptat și acum ne tîrîm cu greu prin Bureștiul îmbîcsit. Dacă din Portugalia în România am zburat doar patru ore, de la aeroport pînă la fosta Tricodava am făcut doar două ore. Dau să mă enervez dar dar, socotesc că-i mai bine să-mi țin Firea J

Bine v-am găsit. End of story.

23 iulie. Spre aeroport

Uof. Am pus ceasul să sune la 4,30 daaar, m-am trezit la 4,25 să văd dacă sună J Și a sunat. Și ne-am trezit. Duș am făcut aseară așa că acum, am expediat rapid toaleta de dimineață. Aseară m-am și bărbierit aș că acuuuum inaugurînd o pereche de nădragi noi și o cămeșă neumblată sînt gigea, aproape bun de pețit. J LOL! 

Coborît la mic dejun, predat cartela de la cameră, tuciuriul de la recepție știe cîteva cuvinte românești J Mic dejun, (vorba vine) ceva mai aparte: am păpat o felie de pîine cu unt asezonată cu felii suprapuse de șuncă și de cașcaval, iar drept garnitură o felie de roșie încălzită peste care s-a topit o leacă de brînză. Ce să vă spun? Divin! Am încheiat cu două felii de portocală adevărată iar pe post de ceai, o cupă de șampanie J Prima dată am văzut șampanie la mic dejun la Hotelul Piramyd de lîngă Viena, apoi la Barcelona, cred. Atunci m-am abținut. Dar acum, dar acum, dar acuuum am atacat. Și Silvia m-a copiat. Poi cum altfel? J Gata, la autocar cu noi și valea la Bucale! În drum spre Lisabona (aeroport) văd iar pe geam arbori de plută dezgoliți, adică cu coaja recoltată pe care este scrisă cifra 9 – respectiv anul (2009) în care au fost vandalizați. Încă din școala primară am fost învățați că: oaia, vaca, porcul etc, ne dau lapte, carne, lînă, etc. Aiurea! Bietele animale nu ne dau NIMIC. Noi luăm de la ele cu japca, tot tot tot. Știm bine că singurul factor perturbator al naturii, este omul. Mda.

Vom ajunge iar la Lisabona, vom traversa din nou Podul Vasco da Gama și vom străbate un cartier mărginaș în drum spre aeroport. Avionul va decola la ora 11 și după vreo patru ore vom ajunge acasă pe la ora locală 17.

Apropo de pod. Podul vechi s-a prăbușit în urma cutremurului din 1994 (parcă), cutremur de 9 grade pe Scara Mercali. Ei bine. Comanditarii noului podd au vrut musai ca acesta să reziste unui cutremur de trei ori mai puternic. Constructorul, probabil rîzînd sardonic, a acceptat J E limpede că acești comanditari habar nu aveau că limita de sus a celor două scări este maximul posibil. La  9 și ceva pe Richter și la peste 11 pe Mercalli, se schimbă relieful! Nu mai rămîn nici măcar munții în picioare, darămite un  biet pod J LOL

Iau ultimele imagini ale Lisabonei de pe pod ca să-mi rămînă în amintire și această belvedere înainte de a pleca...

Ioana a remarcat, pe bună dreptate, că acei turiști care-au ațipit, în majoritate șoferi, aduc astfel un omagiu șoferului chiar prin somnul lor, adică, atunci cînd un șofer se lasă pradă somnului fără grijă cînd conduce alt șofer. Un ropot de aplauze subliniază această remarcă trezindu-i din somn și pe cei adormiți J

Am ajuns la aeroport, am predat bagajele dar un cerber încăpățînat nu ne permite accesul la control pașapoarte. Iac-așa! Fără explicații. Îl pune Ioana la punct și în sfîrșit, suntem la bord.

Ultima etapă, Evora

Gata și aici. Am stat numai două ceasuri, dar, putem spune cu mîna pe inimă: am fost la Fatima și am văzut. Am crezut? Rămîne la aprecierea fiecăruia dintre noi. Ioana ne împarte pliantele pe care noi n-am fi știut de unde să le cerem și pornim spre Evora despre care aflăm că este cel mai fierbinte loc din toată țara, dacă nu cumva chiar din toată Europa. Statistici din 2003 afirmă că media temperaturii este de 43 de grade Celsius cu un vîrf de 47,5. Cuptor nenicule, nu-i de glumit!  

Agricultura este reprezentată aici de eucalipt, măslini și de stejarul de plută, din ale căror ghinde se hrănesc porcii care capătă un gust special. Plus de asta, această regiune este cunoscută prin vinul de Alenteja, a doua marcă din Potugalia după vinul de Porto.

Arborii de plută sunt la mare preț aici, iar tăierea lor aiurea este foarte aspru pedepsită;  un departament întreg se ocupă cu inventarul tuturor  copacilor, dintre care cel mai bătrîn are 258 de ani!

Ogoarele sunt atent irigate cu instalații asistate de calculator, așa cum am mai văzut în Israel, de exemplu. Arborele  de plută ocupă 8% din suprafața Portugaliei, iar 51% din comerțul mondial de plută este deținut de Portugalia.  Dinspre Noua Zeelandă și Australia a apărut pericolul dopului de metal, am văzut acest lucru în Canada. În România, deocamdată această modă n-a prins, slavă Domnului.

Dacă tot am adus aminte de cele sfinte, hai să citim măcar o dată

RUGĂCIUNILE ÎNGERULUI DE FATIMA

”Dumnezeul meu, cred în tine, te ador, sper în Tine și te iubesc. Te rog iartă-i pe cei care nu Te adoră, care nu speră și care nu Te iubesc.

Prea Sfîntă Treime, Tată, Fiu și Spiritul Sfînt! Îți jertfesc prețiosul trup și sîngele, sufletul și Divinitatea, Domnului nostru Isus Cristos, prezent în toate tabernacurile lumii: drept ispășire pentru insultele, sacrilegiile și indiferențele, prin care El a fost rănit. Prin nesfîrșitele merite ale Inimii Sale, și prin cele ale Preacuratei Inimi a Mariei te implor pentru convertirea săracilor păcătoși.”

Am găsit această rugăciune pe unul dintre pliantele distribuite de Ioana.

Cazare la hotelul Villa Galle, cam pretențios la prețuri pentru pungile noastre; organizează în fiecare seară pentru grupuri bufet suedez, 25 Euro de căciulă fără băuturi, mulțumim frumos dar nu, vom căuta o terasă mai accesibilă ceva mai încolo, unde să păpăm ce vrem noi, nu ce vreți voi.

Am plecat de la hotel pentru un mic tur al orașului. Soarele a început să-și mai piardă din putere dar căldura este sufocantă. Dacă la ora 17,30 este așa, oare cum o fi la vremea amiezii? CUPTOR!

Ne-am oprit într-un parc amenajat într-o fostă fortăreață dar nu mai am chef de nimic. Nici măcar de poze. Ne-am separat de grup și am pornit-o pe străzi în căutare de papa că nici la prînz n-am îmbucat nimic. Pînă la urmă a descoperit Robi un restaurant care pare ok. Cer vin, 3 euro paharul. Dar toată sticla? Nouă J Poi lasă sticla surioară și bagă cărbuni la bucătărie că altfel îți vom mînca urechiușele tale de coreancă J Și mi-a adus draga de ea, și frapieră. Boierie!

Mi-au cerut unii din grup adresa blogului și le-am dat-o mustăcind, știind că NIMENI nu se va obosi să citească ceea ce scriu eu pentru buna aducere aminte a ceea ce-am văzut și făcut, că memoria este foarte înșelătoare.

În fundal se aude un potpuriu de șlagăre nemuritoare; este răcoare și ne este bine. Adică încheiem periplul din Portugalia cum nu se poate mai frumos...

Imagini din Fatima

Fatima

Plecăm din Coimbra cu bagaje cu tot spre Fatima, binecunoscut centru spiritual-creștin unde se spune că în anul 1917 Fecioara Maria s-a arătat unor copii de ciobani încredințîndu-le trei mesaje. Binecunoscut loc de pelerinaj unde pe data de 13 a fiecărei luni dar mai cu seamă 13 mai și 13 octombrie, milioane de turiști credincioși sau nu, merg la Fatima. Cava de Iria este locul unde a fost ridicată o mănăstire în amintirea unei fetițe de 10 ani, Lucia, care împreună cu verișorii săi Francisc și Jacinta Marto, de nouă și respectiv  șapte ani au văzut-o pe Maica Domnului. Minunea s-a petrecut pe 13 mai 1917. 5 luni de zile, pe data de 13 a fiecărei luni, copiii s-au întors în acest loc la cererea Fecioarei, la ultima întîlnire asistînd și 70 de mii de credincioși, dar numai Lucia a auzit cele trei secrete spuse de Maica Domnului. Ulterior, acestea au intrat în posesia Vaticanului și nu se mai știe aproape nimic despre ele... se pare că primul mesaj a fost despre pace, respectiv cum s-a evitat un mare război (s-a evitat?), unul s-a adeverit iar ultimul așteaptă ca proorocirea să se împlineacă.

După 1930 s-a autorizat transformarea acestei mici așezări într-un loc de pelerinaj asemănător cu Lourdes în Franța și cu Santiago de Compostela, în Spania. Biserica ridicată în 1928 adăpostește mormintele lui Francisc și Jacinta care au murit de gripă spaniolă, tineri.

Lucia a trecut la ordinul Carmelitelor sub numele de Carmelita și a murit la vîrsta de 97 de ani, surdă și oarbă într-o mănăstire în 2005. În capela dos Aparicoes (de lîngă copacul în care s-a arătat Fecioara) există o statuie a  Maicii Domnului în a cărei coroană se află glonțul extras din trupul Papei Paul Ioan al II-lea în urma unei tentative de asasinat comandată de KGB în 1981, prin intermediul turcului Ali Agca, pe care Papa l-a vizitat ulterior în închisoare, l-a iertat și l-a binecuvîntat. Știa kgb ce face: în urma loviturilor consecutive aplicate de cuplul POLITIC Reagan+Papa Ioan Paul al II-lea, URSS s-a destrămat în cele din urmă, în 1992, cred, după mișcările de dez-satelizare a estului Europei, din 1989!

Revenim. Am scris cele de mai sus, aproape literal citînd din lucrarea (destul de modestă ca text) Portugalia, editată pe plan autohton în 20 de ediții, dintre care una într-o simpatică tentativă de limbă română. Nu mă mai bag și pe Wiki. Pentru o reamintire turistică este destul ce-am relatat, cred.

Am ajuns la Fatima. și această localitate a evoluat dintr-un mic sat de pescari într-o localitate falnică, unde blocuri vile și case pricopsite, se găsesc la tot pasul. Cei aproximativ șapte mii de locuitori trăiesc aproape exclusiv din turism. Și nu trăiesc rău, dimpotrivă!  

Locul sacru este imens. Vechea biserică se ridică în  vîrful unui șir de trepte pe care eu nu mă mai încumet să le escaladez. La fel ca și la Vatican, (unde am fost) de jur împrejur sunt colonade cu sfinții apostoli.

Înainte de biserică este un oratoriu (Capela dos Aparicoes) unde la fiecare 45 de minute se ține cîte o slujbă. Imediat în apropiere este copacul unde se spune că Maica Domnului s-a arătat în repetate rînduri, celor trei copii. De reținut că începînd cu anul 1830, sute de oameni au pretins că au avut diverse viziuni, dar Vaticanul le-a ignorat. Nu și aici. După o scurtă cercetare, Vaticanul a dat crezare celor trei copii, iar ulterior a finanțat începerea lucrărilor la vechea biserică. Și această construcție s-a finalizat prin donații individuale. Dar. Pentru că Iisus a spus că-i primește pe toți oamenii, s-a organizat un concurs pentru construirea altui așezămînt, față în față cu vechea biserică, loc de rugăciune multiconfesional. Nu contează cine ești, de unde vii, sau cum se numește Dumnezeul tău. Ești bine primit aici și binecuvîntat. Ce poate fi mai frumos decît ecumenismul?  

Tot aici se mai găsește locul unde se aprind lumînări, îmi scapă numele pentru moment, loc în care potrivit catolicilor se aprind lumînări de-a valma, și pentru vii și pentru morți. Se practică autoservirea pentru că este de neimaginat că cineva își poate permite să FURE lumînări!

Mda. În sfîrșit, după cîteva tentative am reușit să pierd ochelarii. Sper că cine i-a găsit să-i poată folosi și să creadă că a avut parte de o minune la Fatima J dacă chiar avea nevoie de așa ceva.

Am văzut și ”poteca albă a umilinței sau a mulțumirii” respectiva potecă trebuind să fie parcursă în genunchi fie ca rugămințile să fie ascultate, fie ca rugămințile împlinite să aibă parte de un prinos de recunoștință.

Am mai spus, eu nu mai cer nimic pentru că știu că Dumnezeu mi-a dat deja ce-am meritat, atît de bine dar nu numai. Apropo de cei care merg în genunchi: unii au venit echipați cu genunchiere. Treabă-i asta? Poate da...

Apropo de cei doi frați ce-au murit tineri. Ambii ȘTIAU că vor muri. Băiatul a cerut să fie lăsat să meargă la sînul Fecioarei și i s-a făcut pe plac. Dar fetița, a fost dusă la medici, operată și cînd se credea că va supraviețui, s-a stins. Înainte de a muri, îi ceruse unui preot să o spovedească dar acesta, n-a făcut decît să o îmbărbăteze. De ce ?

Între biserica veche și noul loc de rugăciune ecumenic este un platou care se pare că poate primi simultan, 500 de mii de oameni. Ei bine, în 2017, la centenar, locul a fost înțesat! Nici localitățile din preajmă nu mai aveau loc de cazare. Fatima a fost ar-hi-pli-nă!

Place sau nu, religia este un factor coagulant al mulțimilor (să nu-mi dați exemplul cu fotbalul, că NU ține) extrem de important. Remember că religia (măcar ca tradiție) este  unul dintre cei trei factori care coagulează și definește o nație? Ceilalți doi fiind armata și mitul fondator. Știu cît de agresivi sunt unii dintre atei (nu toți). Nici mie nu-mi plac habotnicii sau obscurantiștii dar, vorba lui Hrușcă: vai săracilor de voi, voi trimete un război, ca să v-aduceți aminte, că și-n cer aveți părinte.

Este perfect adevărat că în numele religiei s-au făcut și se mai fac! nenumărate nenorociri, au fost oamerni torturați și uciși. Dar NU se poate mega rolul religiei în dezvoltarea societății oemnești, atît dpdv etic, cele 10 porunci, cît și dpdv cultural. Preoții au fost alături de filosofi, promotorii culturii în toată lumea. Cine poate nega așa ceva?

Dimensiunea culturală este acum preponderent laică dar, să nu ne grăbim  să evacuăm religia din societate.

Nu știu cît de religioși în adevăratul sens al cuvîntului mai suntem dar, parcă nu concepem să NU ne botezăm copiii, parcă NU concepem să Nu ne cununăm religios și este de neconceput să ne conducem morții la cimitir, FĂRĂ asistență religioasă. În definitiv, n-ar fi normal să uităm peste noapte această dimensiune a tradiției noastre. Și apropo: cred că ar fi normal să ne mai amintim că vanitatea NU este chiar cea mai bună atitudine a unui OM.

Poze pun separat că tot foarte multe sunt, cam tot atît de multe cum este și acest text, felicitări celor care au avut răbdarea să-l citească J

Coimbra

La fața locului am făcut numai scurte notițe, așa că voi cita din cartea deja amintită, Portugalia, ediția în limba română cu ortografia din carte

”Coimbra asezata pe o coasta a dealului Alcacava curgînd in drepta saraul mondego, acest oras ocupa al teilea loc pe tara,fiind recunoscut ca un sediu al universitatilor veichi din Europa. Prin tradiotie Lisabona si Porto sunt recunoscute ca orase de importanta ecconomicai politica, dar nici una nu areputerea de a concura pe plan cultural. Potrivit proverbului porughez se spune ca: Lisabona se distreaza Coimbra canta, Braga se roaga si Porto munceste. Romanii au fundat in acest loc, orasul numit Aeminium, oras care pe masura ce se dezvolta a trecut sub protectia orasului vecin, Conimbriga la 15 kilometri spre sud. Numele de Coimbra a fost adoptat dupa ce s-a distrus Conimbriga in anul 468. In secolul VIII arabii au dominat orasul fiind eliberea de Fernando cel mare de Castela, in 1604. In 1139, Afonso Henriques, primul rege al Portugaliei a decis să mute capitala tarii in Coimbra, decizie care durat pona in 1256. Zona mai inalta a orasului cuprinde Universitatea, principalele monumente si cartierele vechi, unde multe secole se gaseste Coimbra incercuita de ziduri inalte. (...) Partea de jos a orasului e mai mult o zona populara, comerciala si foarte agitata.”

Noi am urcat cu autocarul pînă la Universitate apoi după o scurtă pauză am pornit către orașul de jos pe niște pante destul de abrupte, pe alocuri ajutați de șiruri de trepte. Am făcut și ceva poze frumoase, lumina bună m-a ajutat în acest sens.

Am trecut și pe lîngă vechea catedrală.

Îmi mai aduc aminte că numărul studenților trece de 24 de mii, iar turiștii sunt întîmpinați la autocar de studenți îmbrăcați în uniforme,  care vînd  pixuri frumos împodobite. Și bineînțeles suntem și aici invitați la fado,  Coimbra fiind adevărata patrie a acestui gen muzical, fado care diferă de fado-ul de la Lisabona, de exemplu.

Ajunși în partea de jos a orașului iar am primit ceva timp pe cont propriu, după ce am văzut un spectacol stradal oferit de studenții de la medicină pe care l-am filmat dar nu pot să-l postez aici, că nu mă lasă mașinăria asta afurisită.  

Silvia s-a dus împreună cu Robi la o catedrală, dar eu am preferat un loc la umbră...  

 Am ajuns la hotel. Tandemul s-a dus după tîrguieli că oferta hotelului este cam scumpă și banii s-au cam dus.

A fost frumos pînă aici, mai avem și mîine o zi, dar mai lesne, așa, ca pentru niște turiști fericiți dar destul de obosiți...

Urmează Fatima

Degustare și alte aventuri

Am debarcat aici ca să mergem la Sandeman, firma care domină producția și vînzarea vinului de Porto. Suntem întîmpinați de un ghid îmbrăcat cu o pelerină neagră și cu pălărie. 

Turuie în portugheză date istorice, despre calitățile acestui vin, despre modul de producție, etc. Despre vinul de Porto AICI

Intrăm într-o suită de încăperi gen beci slab luminate, unde zeci de butoaie mici (100 litri) și budane uriașe (20. 786 litri bucata!) sunt peste tot. Atmosfera este saturată de vapori de alcool, practic te poți îmbăta numai respirînd. După cum arată și mai ales după gust, pare mai degrabă lichior. Am reținut că mustul este oprit din fermentație și amestecat cu alcool, produsul final avînd peste 20 de grade ca tărie, dar eu știu că vin este socotită licoarea care are în jur de 12 % alcool. Nu-i de mine, mulțumesc, cunosc licoarea aceasta și nu mă interesează. Prefer oricînd un roze sec sau măcar semisec, nici măcar demidulce. Și așa cum mă așteptam, traaaagem de timp J Ne-au îmbiat cu mostre de vin la pahar gratuite, și ne-au poftit să cumpărăm vin ambalat sau ciocolată? plus tirbușoane și alte moșmoane J

Mulțumesc frumos dar mai bine ieșim afară, unde măcar este soare și aer curat. Într-un final apar și amatorii de pileală gratis și pornim către ceva terase că a venit și ora de prînz. Nimerim într-un soi de balamuc unde nimeni nu poate intra de capul său, patronul vrea să te așezi la masă numai după cum vrea mușchiulețul care-i ține loc de creier, la plată trebuie să pîndești o casieră că ospătarii n-au voie să pună mîna pe bani, hai siktir și plecăm la altă terasă unde după ce primim pileala, ne punem pe așteptat haleala. Robi lipsește din decor că el nici la degustare n-a venit, a plecat să-și mai cumpere cîte ceva. Silvia un soi de pește, eu alt soi de pește că dacă unul dintre noi se păcălește să împărțim frățește celălalt soi de pește J

Deci. Amîndoi am avut cod. Silvia cu garnitură de rondele de cartofi prăjiți și cu sos roșu, eu cu garnitură de cartofi copți și cu salată. Amîndoi am primit și măsline încălzite, o bunătate! Porții ca de obicei uriașe, norocul nostru că a apărut și Robi și ne-a ajutat să golim farfuriile J Am avut și un delicat sos de ulei de măsline cu un ușor gust de usturoi, altă bunătate dar, esofagul meu protestează. J Pot mînca usturoi verde sau uscat nu însă și mujdei. De ce? Habar nu am!

În final aflăm că Porto a fost un oraș exclusiv comercial, adică aici NU există nici-un Palat Regal.

Așa și? Noi avem altă treabă acum: plecăm către Coimbra

Cu vaporul

Și aici suntem asistați de un ghid local, Isabella, care din cînd în cînd spune cîte ceva în engleză, iar Ioana traduce. Porto este un oraș foarte frumos în care vechiul se îmbină cu noul, destul de curat dar, multe clădiri au nevoie de renovare... Am văzut și destul de mulți oameni ai străzii. Au pături întinse pe trotuar și dorm netulburați de nimeni.

Am mers cu vaporul mai întîi în amonte, apoi am făcut un rondou și am pornit către aval, aproape de locul de vărsare în Oceanul Atlantic. S-a făcut răcoare dar, mie nu-mi pasă. Trăiască geaca de fîș J

Trecem rînd pe rînd pe sub cele trei poduri de peste rîul Douro. Respectiv ”Caminho de Ferro Dona Maria Pia, construit în conformitate cu tehnicile revoluționare de către Gustave Eiffel în 1877, o construcție metalică  modernă care constă într-un arc de 350 de metri, folosită de trenuri zi și noapte.

Podul de Dom Luis I, unește Porto de orașul Vila Nova de Gaia – unde sunt păstrate buroaiele cu vin de Porto, cu cele două străzi suprapuse . Desenat de un ucenic al lui Eiffel a fost inaugurat în 1886. Ultimul pod se numește Podul da Arrabida, cu un stil modern, construcția sa fiind finalizată în anul 1963, avînd o structură puternică ce traversează rîul cu un singur arc de beton pe 270 de metri. De pe acest pod se poate observa atît orașul cît și oceanul.”

În depărtare se vede un avion care vine la aterizare; sper să nu se izbească de una dintre nenumăratele zburătoare care brăzdează cerul azuriu.

Nenumărate vaporașe hălăduiesc pe apele fluviului Douro, purtînd zeci, sute, mii de turiști, oră de oră, zi de zi, săptămîni, luni, ani în șir. Repet, două milioane de turiști care pleacă din Porto anual, entuziasmați. Porto a deținut titlul de cea mai vizitată metropolă. Pe merit!

Trecem pe sub podul de beton, vîntul s-a cam întețit iar cei neprevăzători au început să se zgribulească. Am pățit-o și eu în Deltă așa că... J

Foarte multe clădiri străjuiesc malurile înalte și fac pariu că prețul este piperat. Din difuzoare se revarsă explicații dar nimeni nu pare să asculte. Ne-am apropiat de punctul de vărsare în ocean, se simte deja hula de fund dar noi pînă aici am plătit, pînă aici mergem J Vaporul a cotit-o și ne îndreptăm spre debarcader. Vedeți ce repede au trecut 45 de minute?

Gata, vîntul s-a domolit dar decît să car geaca în brațe (mai am și o geantă în care car notesul, tableta și alte chestii necesare unui turist J ) mai bine o car în spinare. Incredibil ce puternic strălucește - și arde - soarele!

Mare noroc am cu șepcuța ot Ottawa J dăruită mie de Robi chiar la Ottawa!

Au coborît toți mai puțin grupul nostru. De ce? Noi acostăm pe malul opus, pentru degustarea promisă, remember?