La plimbare prin Vieux Quebec

Am plecat de la muzeu. Este încă devreme, aproape de ora prînzului, dar, mai întîi, mai dăm o tură agale, pe străduţele de sub Castelul Frontenac, pe unde am mai fost cînd ne-am plimbat cu telefericul. Mergem pe străduţele înguste forfotind de turişti, către locurile care ne-au devenit deja familiare, cum ar fi de exemplu, Gara Fluvială. Nu ştiu de ce nu o pot denumi canadezii, simplu, PORT. Şi nici nu-mi pasă!

În Place Royale, lume adunată buluc. La ce se uită? Nu ştiu... Într-un colţ se află un restaurant italienesc, doldora de lume, iar către portul vechi coboară o stradelă străjuită de un bust de femeie; o indigenă. 

Acum, privirea către o biserică îmi este uşor întreruptă de o statuie a lui Ludovic al XIV- lea.

Este vorba despre Notre Dame des Victoire, pe uşa căreia trona un anunţ: închisă pentru o ceremonie privată; pentru vizită, vă rugăm reveniţi. Ok, vom reveni.

Pînă să revenim, merită se citez din carte:

„Place Royale a fost trasată în 1688 pe locul ocupat în 1608 de grădina vestitei Habitation a lui Champlain şi, ca piaţă de mărfuri şi forum public, a constituit epicentrul vieţii din Quebec mulţi ani.”

Nu ştiu de ce dar, întregul oraş vechi este plin plin plin cu galerii de artă, iar pe străzi tot felul de artişti expun tablouri de mărime modestă pînă la miniaturi, mai mult în acuarelă decît în ulei, şi mai mult pe carton decît pe pînză. Pictură pe sticlă, n-am văzut.

Citez iar, din sus pomenita lucrare:

„pînă la începutul secolului al XX-lea, arta canadiană a fost puternic legată de modelele europene. Artiştii canadieni erau pregătiţi în tradiţiile şi tehnicile Vechilor Maeştri şi ale mişcărilor de artă contemporană din capătul celălalt al Atlanticului. Acest lucru nu i-a împiedicat, totuşi, să aibă inima deschică la caracterul special al peisajului canadian sau al locuitorilor săi. Prin ei, galeriile majore de artă ale ţării oferă o imagine cuprinzătoare şi fascinantă despre modurile schimbătoare în care artiştii au văzut această ţară. (...) O generaţie ulterioară de artişti, cu baza în Toronto, s-a hotărît să creeze o şcoală de pictură care nu doar să înregistreze scene canadiene, dar şi să reîntărească o identitate canadiană aparte. Autonumindu-se Grupul celor Şapte, ei au proclamat (...) în 1920 (...) că erau impregnaţi de ideea că o artă trebuie să crească şi să înfloreasacă pe un pămînt mai înainte ca ţinutul să devină o adevărată casă pentru locuitorii săi. (...)”

Bineînţeles, peste tot, alţi artişti ai străzii îşi fac datoria cîntînd cît cuprinde:  pentru toată lumea gratuit, iar pentru cei care-şi permit, în schimbul cîtorva  monede; celor cu dare de mînă, le oferă un CD la preţul de 20 dolari, iar la ofertă, două CD-uri la 30 de dolari. Am citit pe undeva, cîndva, că la New Orleans, capitala Jazz-ului, era un local care tot astfel îşi îmbia muşteriii! Dacă tot a venit vorba despre muzică şi despre artişti, se cade să amintesc că atît Celine Dion cît şi Shania Twain, sunt canadience. Ca şi excelentul actor, Donald Sutherland. Oricum, atmosfera este de tihnă şi de mulţumire sufletească, în ciuda forfotei care a pus stăpînire pe străzi. Iar vremea, ah, vremea, este pur şi simplu, mi-nu-na-tă!

Mergem ce mai mergem, „ievaluăm” (vorba unui sinistru de la un minister) J terasele şi în sfîrşit alegem una la care ne aşezăm. Cer ambele meniuri, şi în franceză şi în engleză, şi cerem ceva de papa. Silvia vrea o pizza uriaşă acompaniată de o bere pression, J eu vreau un tartar din muşchi de vacă, asezonat cu vin roze canadian. Delicioase, amîn-toate J Chiar m-aş putea obişnui cu vinul canadian! Nu mi-ar lipsi aproape deloc vinul franţuzesc, spaniol sau românesc. Dar. Tartarul a fost foarte picant (aşa l-am cerut) şi ce era să fac dacă limba îmi luase foc? Am mai cerut un pahar cu vin J

La plată, aceeaşi dificultate cu maşinăria care extrage banii de pe card. Nu folosesc deloc card, eu sînt vechi domnule, J nu mă pricep decît la numerar. Pînă la urmă, fata de la terasă şi Silvia convin metoda, şi plătim.

Iar o luăm agale pe străzi, avem chef să mai vedem o dată Basilique de Notre-Dame-du-Quebec. Dar pînă atunci, trecem din nou pe lîngă Notre Dame de Victoire. Ce vedem? O nuntă care tocmai se încheiase J Mirii se urcaseră într-un automobil de lux şi suportau cu stoicism avalanşa de fotografi care-i imortalizau, printre care, hop şi eu J

Încerc uşile bisericii, închise. Am revenit degeaba. Păi, de ce să mai stea preotul acolo, dacă tot le umflase banii însurăţeilor? Glumesc, desigur.

Citez: „La origini închinată pruncului Isus, capela episcopului Laval (primul episcop din New France), a fost reconsacrată Eglise Notre-Dame-des-Victoire în 1690, cînd cele 34 de corăbii britanice s-au retras, după un asediu de cinci zile al oraşului. Singularul „victorie” a devenit pluralul „victorii” în 1711, după ce un atac naval al britanicilor a fost întrerupt de o puternică furtună. Cînd britanicii au venit pentru a treia oară, în 1759, n-au mai plecat, iar biserica a fost aproape distrusă de bombardamentul lor. Reconstruită de mai multe ori de atunci, ea prezintă, către piaţă, un acoperiş cu pantă foarte înclinată, în vîrful căreia este o turlă. Înăuntru, un model de navă la scară mare este suspendat în naos, iar piesa de altar reprezintă cetatea întărită a Quebecului.”

Bine că am văzut măcar acoperişul înclinat J Şi tot n-am înţeles ce căuta acolo, statuia regelui pedofil, (he he, ciutăria) J „statul sînt eu”

Am ajuns la Notre Dame du Quebec. Speram să vedem spectacolul de lumini dar este foarte bine şi aşa. Am nimerit la o slujbă. Nu mă pricep dar, Silvia a spus că este complet diferit faţă de ce ştia ea despre slujba la catolici. Pentru mine nu contează şi ŞTIU că nici pentru ea. Am spus prima dată cînd am fost aici, la o primă privire, că ar fi cam o mie de locuri pe bănci. N-am greşit aproape deloc şi iată, mai bine de o treime dintre locuri, sunt ocupate de oameni care ascultă atent, predica unui preot. Apoi, urmează o femeie care spune nu ştiu ce, apoi urmează corul acompaniat de orgă, apoi alt preot, iar orgă şi iar o predică lungă. Nu prea înţeleg dar îmi place să ascult glasul liniştitor care se aude deosebit de limpede. În afară de adulţii care stau smirnă, sunt şi nişte copii, care cam plictisiţi – dar cuminţi! se foiesc pe bănci. Mi se pare normal ca aceşti pui de om să se plictisească. Ei sunt puri şi n-au nevoie încă, de mîntuire.

Silvia îmi spune că a venit vremea să mergem spre casă. De acord, dar mai întîi, vreau ca preotul să termine ce avea de spus. NU vreau să-i întorc spatele. Simt că asta, NU se face. Eu, creştinul nepracticant, asta simt.

Am ieşit din Basilique şi ne îndreptăm spre staţia de autobuz 11, cu care ne vom deplasa către L 2, care ne va duce pînă la bus 35 R, care ne va duce acasă. Acum, ştim bine lecţia J Pînă atunci însă, privesc vag amuzat cum nişte chinezi, se tocmesc cu un vizitiu, pentru un tur al oraşului, în caleaşcă. Pe mine nu mă tentează aşa ceva, deloc. Dar DELOC!