Robert ne avertizează că va fi foarte frig şi să ne încotoşmănăm. Vremea
pare să-l contrazică. Oricum, eu sînt îmbrăcat sportiv: peste o cămaşă de vară,
am numai o geacă subţirică de fîş şi dacă este să mă încotoşmănez cu ceva
cumva, tot ce pot face, este să-mi pun gluga pe cap J Ceea ce şi fac.
Intrăm în acea clădire, şi cînd văd cîţiva copiluţi zgîindu-se la gluga
mea, ei fiind toţi cu creştetele fără pic de căciuliţă, bască sau altceva; iute
iute iute îmi scot gluga, ba chiar îmi dau jos şi geaca J J J
Robert merge la un soi de recepţie, este clar că de aici se obţine libera
trecere către ceva, şi deodată mă dumiresc: pe un perete este o hartă în
mijlocul căreia tronează lacul St. Jean cu împrejurimile sale. La loc de
cinste, Chute Ouiatchouan,
adicătelea, cascada bîl bîl bîl, sau cum s-o pronunţa şi parascovenia asta J Cam aşa ceva: şut ui-at-şuan .
Aham, deci despre asta era vorba. După îndelungi tratative pe care Robi
le-a purtat mai întîi cu o fată apoi cu alta, vine la noi înarmat cu trei
bilete şi ne ţinem după el. Iese pe o uşă situată vis-avis de uşa pe care
intrasem şi ne trezim într-un părculeţ simpatic.
Trebuia să aşteptăm un bus-tramcar sau cam aşa ceva şi să pornim într-o
călătorie luuugăăăă, de vreo zece minute, cu pauze cu tot, timp în care şoferul
ne explica împrejurimile. De fapt, plonjăm cumva, în timp. Am coborît la Vechea
Moară şi am intrat într-un muzeu al locurilor.
Pe ecrane mari, rulează pentru cine are timp să vadă, filme cu istoria
acestui sat denumit după proprietar, Val-Jalbert. Istoria se compune din
etapele de exploatare a lemnului, ca mai peste tot în Canada, la producerea
inclusiv a hîrtiei, apoi la moara propriu zisă care mai întîi a transformat
energia hidro în energie mecanică, apoi, în energie electrică.
Locul acesta a fost un sat mic, tipic canadian, ai cărui locuitori erau
angajaţii unei companii care deţinea acest loc. Compania exploata o moară
alimentată de apele rîului din care se revarsă chiar şi astăzi, apele cascadei ui-at-şuan. Satul este format din
cîteva zeci de case din lemn, fără excepţie parter plus etaj, case încăpătoare,
care adăposteau familiile lucrătorilor, case care erau deţinute de companie,
lucrătorii plătind chirie pentru dreptul de a locui acolo. Satul mai cuprinde
în afară de Moară, un Magazin General, transformat acum în magazin de
suveniruri unde se vînd produse confecţionate pe plan local, o şcoală catolică
impunătoare şi un punct poştal echipat ca pe vremuri.
Casele sunt părăsite şi evident părăginite, unele chiar în ruină. Dar,
cîteva dintre ele pot fi vizitate pentru a ne face o idee cum era viaţa în
acele vremuri, în acel loc. Robert o întreabă pe Silvia dacă ar vrea să facă
acest salt în timp. După o scurtă codeală, Silvia spune hotărîtă, că NU.
Am intrat şi am vizitat una dintre case, şi n-am mare lucru de spus. Pe
dinafară pare confortabilă, pe dinăuntru odăile sunt mici iar spaţiul, deloc
bine chibzuit. Era bine că aveau electricitate şi încălzire centrală. Totul se
petrecea în anii 1920. Locul mi-a produs totuşi un mic frison. Am înţeles de
ce, abia după ce mi-am dat seama, de ce nu ne-a cerut nimeni biletele, nici la
urcarea în – cum îi spun ei – troleibuz, nici la urcarea / coborîrea din
telefericul care ne-a apropiat de cascadă: tot locul era împrejmuit cu gard,
practic eram într-o rezervaţie ca indigenii, ori acest lucru, mie mi-a
displăcut. Nu suport zidurile împrejmuitoare. Este singurul lucru care mi-a
displăcut în Israel: zid zid zid. Şi sîrmă ghimpată.
Trebuie să spun musai că această cascadă cu nume imposibil, Ouiatchouan, este deosebit de
spectaculoasă. Mai înaltă decît Niagara, cade de la înălţimea de 72 de metri
într-un zgomot asurzitor din rîul cu acelaşi nume, şi după ce face nişte
meandre, se varsă în imensul lac St. Jean, lung de 48 de kilometri pe o
suprafaţă mai mare de o mie de kilometri pătraţi.
Mai întîi am văzut Cascada, din tramcar. Apoi, după ce-am coborît la Vechea
Moară, am admirat-o de jos de pe o platformă care conducea şi către măruntaiele
de sub pămînt ale morii şi mai tîrziu, a hidrocentralei. De aici, calea către
cascadă este deschisă fie pe nişte trepte (nu, mulţumim frumos), fie cu un teleferic
mititel de patru locuri, care te conduce la o punte de lemn în care mai ai şi
de urcat / coborît ceva trepte, dar mult mai puţine.
După un drum de vreo trei sute de metri prin liniştea unei păduri seculare,
ne-am oprit la o belvedere locul de
unde se poate admira şi auzi, superba cădere de ape. Aici te poţi relaxa aşezat
pe un soi de tribună, unde mai mulţi oameni pot admira priveliştea fără să fie
incomodaţi de cei care stau în faţa lor.
Poze, şi coborîm cu telefericul.
Cine doreşte să stea aici, o zi sau două sau trei sau cam cîte vrei, poate
să obţină cazare într-una din casele renovate special pentru acest lucru. Cîte
vrei, nu, pentru că pe data de 13 octombrie locul se închide pînă la anul.
După ce-am coborît cu telefericul de la cascadă, înainte de a vizita foarte
pe scurt mica aşezare, am poftit la o gustare ceva, şi la o bericăăă J
Vechea Moară adăposteşte şi o sală cochetă de mese, unde la un preţ
rezonabil, ne-am ospătat cu o delicioasă supă-cremă de dovlecei cu brînză, cu
nişte porţii enorme de mîncărică făcută din mai multe feluri de carne temeinic
fiartă, legume şi sos. Robert a vrut o prăjiturică, noi cîte-o berică.
A, şi să nu uit: n-a fost frigul la care se aştepta Robert deloc:
prevăzător, el adusese pentru mami şi pentru mine, cîte-o geacă mai grosuţă
dar, n-a fost nevoie de ele...
Drumul de întoarcere n-a avut istoric, am retrecut în revistă tot ce am
parcurs la venire şi cam atîta tot. N-am înţeles de ce Robert spune că această
şosea, deşi are separatoare de sens, nu este considerată autostradă. O fi numai
drum de (mare) viteză? Nu ştiu şi nici nu contează. Este foarte bine asfaltată,
posibilitatea de carambol este redusă, pe scurt, îşi face treaba foarte bine,
indiferent cum este denumită. Apropo de treaba făcută bine. Deşi suntem încă la
vreo 20 de kilometri de Quebec, rampele de lansare ale şoselei de centură către
diferitele puncte ale metropolei, deja ne apar în cale cu destinaţia precis
afişată. Repet, cu 20 de kilometri înainte ca oraşul să apară la orizont. Şi
sunt foarte multe.
Ps. Mă întreb şi nu ştiu să răspund: de ce am asemuit această cascadă cu
Cascada Cailor de lîngă Borşa? Oare pentru că este cea mai mare cascadă din
România şi are peste 90 de metri înălţime? Ştie cineva în afară de localnici,
de această maiestuoasă cascadă? Apropo de ţara noastră foarte frumoasă, pe care
mai nimeni nu o cunoaşte, dar, o laudăm de mama focului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu