Montreal. Prima zi

Se putea să dorm eu fără grijă? M-am perpelit de pe la ora două noaptea pînă pe la ora şase dimineaţa şi fix cînd trebuia să ne trezim am aţipit. Habar nu am de ce am visat nişte chestii ciudate, cu nişte camioane uriaşe (nici măcar nu am mers vreodată cu un camion, fie el cît de mic), cu nişte colegi de serviciu pe care nu i-am văzut de mai bine de un deceniu, mutre pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa mea. Ciudăţenii. Dar. Imediat ce a intrat Robi în camera noastră să ne dea deşteptarea, l-am simţit şi m-am trezit instantaneu, culmea! perfect odihnit. Aşa cum stabilisem, va veni un taxi să ne ia şi să ne ducă la autogară. Avem la îndemînă biletele, paşapoartele, rezervarea la hotel. Toate achiziţionate on line şi tipărite acasă. Totul este perfect. Robi pleacă la serviciu, noi ne facem ultimele pregătiri, bagajul  pregătit, totul este bine. Mi-am luat pînă şi şepcuţa contra insolaţiei generatoare de chef de harţă J La drum. Dau să iau cheia de la casă pe care mi-a înmînat-o Robert MIE, (că sînt mai ordonat decît mami J ), ia-o de unde nu-i. Căutăm, căutăm, căutăm şi iată pîrdalnica unde era: căzuse pe podea şi se ascundea bine bine în covor. Acuma, cu Dumnezeu înainte, chiar plecăm la drum!  

Plouă. Se spune că ploaia este semn bun că aduce belşug. Poate pentru agricultori că ţăranu’ de orăşanu’ are o ură cumplită la adresa ploii, de cînd eram adolescent şi mi-a stricat „ploile personale”. Scurt pe doi, eram cu fată şi cum nu prea aveam bănuţi, în loc să ne plimbăm în parc cum plănuisem, ar fi trebuit să o invit la o cofetărie, ceva cumva, numai că ştiam că ăia nu prea dau pe datorie, aşa că fata şi-a luat tălpăşiţa şi nici n-am mai văzut-o de atunci. Reiau. A venit taximetrul, ştia de la Robert ce trebuie să facă, a pus bagajele la locul lor şi am pornit. Am ieşit din Levis tot pe podul de beton, cel pe care ne-a dus Robi cînd ne-a arătat cartierul bogătaşilor cu promenada lor cu tot, şi am intrat pe autostradă. Pînă la pod traficul a fost infernal şi cînd am văzut că aparatul de taxat este mai hulpav la staţionare decît în mers, m-am îngrijorat. Dacă nu ne rămîn bani pantru bere la Montreal, ce ne facem, fetelor? Apoi, am început să am vaga bănuială că şoferul a înţeles că trebuie să ne ducă EL la Montreal J

Pe cînd mă luptam din greu cu dilemele astea, şoferul a virat scurt şi ne-a zis  ICI! Bon. A costat exact cît calculasem, adică 25 de dolari cu ciubuc cu tot, pentru şapte kilometri şi jumătate.

Plouă plouă plouă. Deci am luat degeaba cu mine şapca protectoare împotriva insolaţiei generatoare de chef de harţă şi dăştept cum sînt, am plecat în sandale, înghesuind pantofii în bagaj – o valiză pentru amîndoi, plus un rucsăcel şi o geantă de voiaj pentru Silvia. Ea ştie ce cară în ele J Eu am în plus o gentuţă mică de umăr în care am strictul necesar: agenda în care scriu, pixuri, briceguţul meu elveţian, leucoplast partajat în două feluri (dreptunghi şi rotund), pieptene, batiste de hîrtie, unghieră, tableta, un mini prosop şi o umbrelă. Uit ceva? Da, actele şi biletele de bus şi de cazare la hotel. Un fost coleg, Viorel, născut în aceeaşi zi cu mine, dar cu patru ani mai înainte, spunea că sînt „boşorog prevăzător” J

Am ajuns la autogară, mă duc la ghişeul de bilete şi arăt funcţionarei de acolo, o afro-quebecoasă cam durdulie, biletele tipărite de Robi. Nu spune nimic, dă din cap aprobator şi ne punem pe aşteptat. Vine autocarul, dar şoferul ne trimite înapoi la madama care turuie ceva, şi tot turuie pînă am inspiraţia să o rog să ne ajute că nu ştiu prea bine franceza. Se îndură de  noi, ne confiscă biletele pe care le aveam şi ne tipăreşte altele, tocmai la ţanc. Şoferul despre care cred că ne-a aşteptat, a pus valiza la locul ei şi ne-a permis ambarcarea. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă nu aş fi avut inspiraţia să mă rog de balenuţă.

La bord, legea junglei. Fiecare se aşează cum şi unde vrea. Cum nu prea sunt cupluri, fiecare singuratic / ă a ales să stea pe cîte un scaun, nemai-rămînînd pentru mine şi pentru Sivia, două locuri alăturate. Eu cer permisiunea unei afro-canadiene cu alură de intelectuală să mă aşez lîngă ea, Silvia se rînduieşte în locul neocupat din spatele meu, lîngă alt călător. Asta E! 

Scot caietul şi încep să scriu. Doamna de lîngă mine, amabilă, mă întreabă dacă să aprindă lumina de sus. Declin, este vag mirată (scriu fără ochelari)  şi cred că sînt ceva mai în vîrstă decît ea, care-i poartă tot timpul).

Am mai spus că dacă lumina este bună, NU am nevoie de ochelari. Mama săraca, m-a îndopat cînd eram copil, cu tone de morcovi, spunîndu-mi că  morcovii ajută vederea. Aşa o fi? Cred că mai degrabă mă păcălea, că se ştie că legumele nu-s tocmai preferatele ţîncilor J  Dar, eu chiar văd foarte bine.

Nu pot să nu remarc diferenţa de tratament pe care l-am primit de la cele două doamne, colega de călătorie şi funcţionara. Oameni şi oameni peste tot.

Vremea urîtă persistă. Autocarul a pornit la drum cu 14 minute înainte de ora la care era programat, ora 9. De ce? Habar-nu-am! 

Autocarul este bineînţeles modern, 48 de locuri comode, măsuţă rabatabilă şi internet gratuit. Toaletă în spatele autocarului. Condiţii similare ca la avion.

Apropo de internet, nu mă interesează, am citit înainte să plecăm din Levis, ce mizerie este în ţară, ticăloşii inventează lovituri de stat, mi-e lehamite.

Am propria mea posibilitate să accesez internetul prin telefonul dăştept pe care mi l-a împrumutat Robi, dar nu merită să consum bateria aiurea - voi folosi tableta ca GPS la Montreal ca să găsim hotelul şi ceva obiective turistice. Drumul va dura vreo trei ore, l-am mai străbătut, l-am descris, deja sînt plictisit de această rută. Iar a decedat un pix. Da’ mai am J

Pentru cei care nu ştiu, această sintagmă nu mai am da’ mai am a fost folosită de un comic, la circ; acesta îşi începea scheciul cîntînd la un istrument muzical, şi cînd venea un nene să-i interzică, după ce preda acel instrument, spunea: nu mai am (instrumente muzicale); după ce interzicătorul pleca, comicul spunea: nu mai am da’ mai am. Şi scotea din largul său anteriu, alt instrument muzical şi reîncepea să cînte. Schema se repeta de mai multe ori, pînă cînd publicul era sastisit, iar acel comic se retrăgea. Aşa şi eu: nu mai am pix, da’mai am. Şi scriu şi tooot scriu.