Unui scriitor de
profesie nu i-ar fi permis; unui diletant însă nu-i este, cred, oprit a recurge
– în sprijin venindu-i şi vîrsta – la această figură literară cu totul
demodată, şovăitoare între ridicul şi duioşie: o încheiere, ceva aducînd cu
ceea ce vechii autori numeau, întrebuinţînd un termen franţuzesc, envoi.
Să-i fie aşadar
încuviinţat autorului să-şi rezume acum, la sfîrşit, concepţia despre artă:
nim,ic nu exprimă în chip mai lămurit secretul făuririi artistice decît
parabola prefacerii apei în vin. Artistul adevărat aşa se şi cunoaşte: din apă
(adică din platitudine, banalitate, monotonie) de îndată scoate vin (adică
putere, veselie, belşug). El, în conformitate cu textul parabolei şi-n
înţelesul cel mai literal al vorbirii, binecuvîntează.
Iar apa s-ar zice
că atît aşteaptă – că d-aia adastă acolo în vase de piatră – să se facă vin bun!
N. Steinhard /
Prin alţii către sine p. 172 / Polirom / 2012
