O idee excelentă!

"Strategii ACL, hai sa iesim nitel din canoane.
Scop:
a. Sa dam o mana de ajutor romanilor din strainatate sa poata vota in conditii omenesti, punand presiune pe Corlatean sa mai deschida niste sectii de votare si sa organizeze ca lumea de asta data scrutinul.
b. Sa-i determinam pe romanii din strainatate sa mai faca odata efortul de a calatori cateva zeci, sau chiar sute de kilometri, pe cheltuiala lor, ca sa voteze. ( Pentru ca, nu-i asa, nici voi nu v-ati spetit promovand votul prin corespondentza. )
Mijloace:
1. Luati bilet de avion pentru sambata viitoare lui Klaus. Sa mearga in Germania ca sa voteze cu parintii lui. Sa vedm daca lui Corlatean o sa-i placa sa stea televiziunile cu el live cateva ore in sir pana-i vine randul la vot.
2. Domnul Basescu, e momentul sa-si plateasca datoria fata de romanii din Spania si Italia, ale caror voturi au inclinat balantza in 2009. Deci, Roma, Madrid, hai ca-i frumos...
3. Doamna Macovei, nu va e dor de Bruxelles? Duminica viitoare...
4. Doamna Udrea, v-am pus de-o parte Parisul. 
5. Toti europarlamentarii ACL sa-si aleaga locuri din Europa unde sa stea la coada cu "capsunarii". Poate le sterg de pe obraz palma data pe 2 noiembrie de guvernul incapabil Ponta. 
6. Parlamentarii pentru "strainatate", nu v-ati luat inca bilete de avion? Hai!"

Misu Jamie

Bateaux Mouche

se numeşte cea mai veche companie de vaporaşe cu care este musai să faci o plimbare pe Sena, de preferinţă după amurg, cînd Parisul este luminat feeric, şi parcă toată suflarea Parisului s-a adunat pe malurile Senei, unde lumea mănîncă şi bea într-o veselie fără de teama că ar putea fi amendată ca în România, dacă ai vrea să bei o sticlă de vin pe malul Dîmboviţei, iar acum, dacă scormonesc bine printre meandrele memoriei mele descătuşate, mi se pare că l-am zărit o clipă şi pe Oliveira înlănţuit cu o îmbrăţisare tandră de iubitoarea sa Maga, şi cred că am văzut-o şi pe Emanuelle cu Celestine al ei în momentele lor de iubire încă nedecăzută, iar vaporaşul răsună de strigătele de încîntare ale perechilor care dau frîu liber bucuriei de fi, de a se iubi, fără oprelişti de rasă, limbă sau religie, în timp ce trece pe sub toate podurile Senei, unde ecoul reverberează aproape la nesfîrşit, într-o simfonie de lumini revărsate din toate clădirile maiestuoase pe lîngă care treci, dar tot Tour Eiffel smulge ropote de admiraţie cu statura sa zveltă şi aproape trufaşă, iar toate vîrstele prezente aici, pe acest vapor încăpător, au plonjat definitiv în puritatea şi fericirea copilului ascuns în fiecare dintre noi, pentru că viaţa este bucurie, iubire şi lumină, fericire aievea, pe care o trăim simplu şi candid, cu toată puterea sufletului nostru cînd este luminos ca un Luceafăr al speranţei de vis împlinit, alături de fiinţa iubită pentru că, DA ! fără iubire, omul tare este singur şi pustiu, o, Doamne !

Praga, file de poveste 4

Care va să zică, ăsta fu tot programul cu gaşca; de acum înainte, fiecare pe cont propriu deşi, în oferta iniţială mai erau prevăzute o excursie la Kutna  Hora şi una la Karlovi Vary, contra plată suplimentară, evident. Cu chiu cu vai, Eva a adunat de la trei familii banii pentru Kutna Hora; despre cealaltă destinaţie, s-a făcut că „nu-i triaba mia”. J . Ştiu că există veşnica dilemă: pe cont propriu sau  cu grupul. Avantaje şi dezavantaje în ambele ipostaze. Voi reveni asupra acestui aspect.

Deocamdată suntem în faţa Turnului cu ceas aflat lîngă Piaţa de Crăciun, de la Praga. Se spune că aceasta este cea mai frumoasă Piaţă din Praga; am mai vizitat per pedes Piaţa Venceslas aflată în apropiere, care de asemenea este plină de turişti îmbiaţi cu diverse bunătăţi: cîrnaţi, jambon la proţap, dulcegării, bere, etc, etc, etc + evident, obiecte de artizanat şi de vestimentaţie. Turnul cu ceas oferă la fiecare oră un spectacol interesant: o mică uşiţă se deschide şi Domnul Iisus înaintează iar cei 12 discipoli îl urmează; spectacolul nu durează decît circa 30 de secunde dar, lumea aşteaptă neclitită pînă îl vede.

Ne mai plimbăm puţin prin Piaţa cea mare, admirăm exponatele şi văzîndu-i pe turişti cum se înfruptă de zor, ne aducem aminte că ne este foame. Ochim un restaurant cu specific cehesc şi cerem cîte o supă de ciupeci şi cîte un gulaş. Foarte bune, vă asigur.

Apoi intrăm pe strada Pariszka şi coborîm fără grabă spre Vltava admirînd vitrinele cu tot felul de obiecte de lux, vitrine aşezate la parterul unor palate cu adevărat impunătoare, palate care strălucesc de curăţenie. Lume multă fără înghesuială, totuşi. Ajungem la o sinagogă şi după ce achităm o taxă destul de piperată intrăm să vedem cum este pe dinăuntru. La intrare, mi se oferă o chipa de hîrtie; mîndru nevoie mare, scot din buzunar propria mea chipa dăruită mie la Zidul Plînerii, o pun pe creştetul capului şi intrăm. Sinagoga este sub nivelul solului, împărţită în două încăperi iar obiectele de cult şi băncile sunt aşezate în încăperea cea mai mare. Este luminată electric şi cu lumînări masive şi are un aer auster. Nu ştiu dacă mai este folosită sau este numai muzeu. După un timp oarecare ne ridicăm şi facem loc altor doritori, pentru că erau destui. Sigur că n-am avut voie nici aici cu aparatul de fotografiat. Nu ştiu de ce ...

Ajungem la Vltava. Coborîn un şir de trepte tocite şi vedem un debarcader de la care putem cumpăra tot felul de bilete: 1 h plimbare costă 240 de coroane; cu prînz inclus, costă 690; mai este o variantă cu muzică de jazz ceva mai scumpă. Şi abia acum aflu că dacă am fi vrut, puteam să petrecem Revelionul pe unul dintre vaporaşe. Nu ne-a spus acest lucru nici funcţionara de la agenţia de voiaj din Bucureşti, nici Eva de la Praga. Oftez şi mergem mai departe. În aşteptarea vaporaşului, observăm cîrduri de raţe şi de lebede care plutesc pe apele fluviului Vltava iar cerul este împînzit literalmente de pescăruşi gălăgioşi care din cînd în cînd, se odihnesc pe apă şi pe nişte eşafodaje din lemn construite special pentru ei.

Ne urcăm la bordul unui vapor şi începe plimbarea. Primim explicaţii într-o limbă franceză atît de stîlcită, că nu se înţelege nimic; nici explicaţiile în engleză nu-s mai inteligibile. Mai ştii? Poate că nu aud eu prea bine. De-asta este bine să fii asistat de un  ghid calificat: îşi explică pe îndelete tot ce vezi; aşa, am trecut pe lîngă tot felul de Palate şi habar nu avem ce-s. Pentru că nu mai ne este foame, cerem cîte o bere; foarte bună deşi este la sticlă, dar ceva mai scumpă decît la restaurant.

Toate reclamele de pe internet prezintă berea din Praga ca fiind cea mai ieftină din Europa. Serios? Poate la alimentara că la baruri sau la restaurant este la fel de scumpă ca peste tot. Nu contează... Peste tot ţi se cer la plată coroane ceheşti. La restaurante poţi plăti şi în euro la un curs de schimb de 24 coroane la 1 euro; la hotel primeşti 22  la 1; la casele de schimb de pe stradă, poţi primi dacă nu ştii să întrebi, chiar şi numai 17 la 1; iar dacă încerci să schimbi la valutiştii de pe străzi, rişti să primeşti praful de pe tobă. Seara se lasă din ce în ce mai rapid deşi nu este decît ora 15:30. revenim la debarcader şi număr pe degete: ne-am plimbat cu vaporaşul pe Sena la Paris, pe Dunăre la Budapesta, pe Lucernsee şi pe Zurichsee în Elveţia iar acum, pe Vltava la Praga. Oh, era să uit de plimbările cu vaporaşele de pe Herăstrău în Bucureşti. J

O zi la Strasbourg

Imediat ce-am traversat Rinul străbatem străzile pustii ale Strasbourgului în căutarea hotelului. În fugă, din autocar se remarcă imediat diferenţa dintre civilizaţia germană şi cea latină. Disciplinei teutonice i se substituie încet dar sigur, harababura. Ici colo apar gunoaiele, pereţii coşcoviţi, dezordinea. Ajungem la hotel. De afară pare a fi nou, curăţel, cochet. Intrăm. Ne sunt repartizate cheile de la camere. Prima surpriză apare şi rînjeşte la noi: neavînd ascensor, bagajele trebuiesc aburcate pe scări în braţe, în cîrcă, fiecare cum poate. Norocul nostru că hotelul nu are decît trei etaje pentru că firesc, am căpătat cameră la etajul trei.

Booon. Ducem bagajele sus şi coborîm să ne interesăm de cină, o bere, ceva. Ei, aş! Pas de te înţelege cu maghrebianul. Erau mai mulţi solicitanţi care încercau disperaţi să întrebe cîte ceva, care în limba lui Voltaire, care în limba lui Shakespeare, care în limba lui Goethe. Într-o combinaţie pe treisferturi arabă şi restul gesturi şi cuvinte disparate în alte limbi, ne lămureşte: restaurantul NU este deschis seara, poate să comande pizza, nu are la recepţie nici-o băutură beţivană, nici furnizorul de pizza nu are aşa ceva. La îndelungi insistenţe ne spune că destul de aproape există un restaurant nici prea scump, nici prea ieftin. Îl găsim şi constatăm că de fapt, am nimerit la bufetul de cartier, plin cu figuri conspirative care ne măsoară circumspect. Brusc, pofta de mîncare dispare dar cum este cam tîrziu şi nu credem că este cazul să ne aventurăm prea departe ne mulţumim cu nişte bere foarte bună şi foarte rece dar bien sur, foarte scumpă. Ne reîntoarcem în camera foarte mică dar foarte curată şi funcţională de la hotel,  şi adormim mulţumiţi de faptul că cerul plin de stele anunţă pentru mîine o zi tres jolie. Ce puţin îi trebuie omului ca să fie fericit şi cît de rar înţelege acest lucru elementar!  

A doua zi, la drum către Catedrala Notre Dame. Ghidul ne spune cîte ceva: că Strasbourg este capitala Alsaciei, că pe aceste meleaguri cultura viţei de vie de soi bun a fost introdusă de romani, că biserica în stil gotic a fost construită între anii 1015 – 1365 şi că împunge cu turlele sale norii care nu sunt la înalţime mai mare de 140 de metri. Mai spune dumnealui şi altele că asta îi este meseria dar cine îl mai ascultă? Toate privirile sunt aţintite pe străzi şi pe un afluent al Rinului unde turiştii mai grăbiţi, deja se plimbă cu vaporaşe. 

Turlele catedralei domină oraşul şi se văd de peste tot. Impresionantă clădire! În piaţa din faţa catedralei, se află o clădire de care este legat un mit: unul dintre stîlpii clădirii ar avea puterea de a le face pe femeile care doresc acest lucru, să rămînă însărcinate, dacă viitoarele mămici ar trece pe lîngă el. Mai ştii?

După ce-am vizitat catedrala în interior, am încercat să ajungem în turnul cel mare. După 99 de trepte eu m-am oprit: era abia primul palier. 

După ce Silvia şi Robert au revenit, am făcut un tur de circa 40 de minute cu un tramcar. Partea veche a oraşului, inclusiv “Mica Franţă” oferă privirilor clădiri îngrijite şi curate, care flanchează străzile înguste ale cartierului, într-o atmosferă tihnită. Şi aici ca şi la Viena, amatorii se pot fotografia cu “statuile vii”. La întrebarea mea directă: - de unde eşti, doamna răspunde instantaneu: - din Timişoara. Rîdem amîndoi şi convenim: se pare că împînzesc românii lumea, mai ceva ca evreii altădată. J. 

Pe străzile de lîngă catedrală, sumedenie de magazine. Care te îmbie cu o bogăţie de bomboane, pişcoturi, biscuiţi şi cu nişte chestii pufoase umplute cu gem, care etalează bunătăţuri sub formă de mezeluri, brînzeturi şi vin, care suveniruri, ce mai! de toate pentru toţi! Un micuţ magazin oferă numai diverse soiuri de "fromage". Înăuntru, spre deosebire de afară este răcoare, dar o doamnă amabilă este uluită cînd îi cer să taie o feliuţă ca să gust. J. Crede că vreau să gust înainte de a plăti. De unde să ştie ea că pofticios ca mine mai rar? O liniştesc, plătesc, taie, gust şi mă topesc de plăcere, în timp ce iau foc de la piperul cu care bucata aia de brînză, este învelită. Chestia e că piperul acela e musai să fie stins cu ceva; şi cum terase sunt la tot pasul, ne aşezăm şi savurăm nişte bere bună şi rece care nu costă prea mult: cam şapte euro per litru. 

Mai avem ceva de făcut pe aici? Ohohohoooo, multe ar mai fi dar, noi cam avem de gînd să mergem către Reims, locul unde altădată se încoronau regii şi locul unde s-a semnat pacea de după WW II, apoi la Paris. Înainte de a părăsi Strasbourgul, dăm o raită cu autocarul pentru a vedea clădirile CE, PE şi CEDO. La ultima clădire, amatorii pot să(-şi) facă poze.

Cum habar nu mai am pe unde sunt pozele făcute de mine, puteţi vedea imagini din Strasbourg AICI .