MARŞ DE ADIO (COLEGILOR MEI MÂRLAMENTARI)

La muncă, derbedei, că trece anul

şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.

Făceaţi pe democraţii cei cucernici,

P.... mamii voastre de nemernici.

Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine

şi-apoi convingeţi-vă că e bine.

C-aţi luat o ţară de mai mare dragul

şi i-aţi distrus averile şi steagul.

S-ajungem colonia de ocară

care-şi  va cere scuze în maghiară.

Şi, prin complicităţi cu demoni aprigi,

aţi desfiinţat uzine , câmpuri , fabrici.

Şi, prin vânzări de ţară infernale,

aţi omorât cu voia animale.

La greul greu care mereu ne-ncearcă,

răspundeţi cu un greu de moarte, parcă.

Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu

întoarceţi România - n Evul Mediu.

Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,

v-aş desena cu acul, să vă sperii.

Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,

ci credite din călimări străine.

Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina

şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina.

Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul

s-au compromis negustorind Ardealul.

De unde sunteţi, mă, din ce găoace ,

cum v-au putut părinţii voştri face ?

Ce condimente le-au picat în spermă

de e trădarea voastră-atât de fermă ?

Aţi pus nenorocita voastră labă

pe-această tristă ţară Basarabă.

Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul

s-o faceţi curva voastră de serviciu.

Mimaţi respectul pentru cele sfinte,

dar vindeţi şi pământuri şi morminte.

Aţi inventat examene severe,

supunere poporului spre-a-i cere.

Şi toată zbaterea a fost degeaba

că-n nas mai marii v-au închis taraba.

Minciuna voastră v-a adus pe scenă,

actori într-o politică obscenă.

Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară ,

ia cereţi-vă puţintel, afară.

Decât să vă trimită ţara noastră ,

mai bine mergeţi voi în mama voastră.

Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară,

şi nu albanizaţi această ţară .

Băgaţi viteză, că vă trece anul

şi s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul.

Şi ce vă pot eu spune la plecare

decât lozinca lui Fănuş cel mare :

Nenorociţilor, se rupe şnurul,

"La muncă, la bătut ţăruşi cu curul !"

- - -

Adrian Păunescu – 1997, Dăbuleni

- - -

E actual? He he heee, cam e.

La spartul tîrgului

Chiar nu ştiu de ce am amînat să merg la ediţia Bookfest din decembrie a.c. pînă azi. Nici nu are importanţă. Treburi, pregătiri de sfîrşit de an, etc. Am fost azi. În treacăt fie spus, mai mult am fost curios să văd Biblioteca Naţională decît tîrgul de carte. Las la o parte faptul că staţia de autobuz nu opreşte cum ar fi firesc, în dreptul Bibliotecii; staţia este situată la vreo două sute de metri mai încolo, în plin cîmp. Cîmp rezultat în urma demolărilor demente ale ceauşescului. Trecem şi  peste aceste incoveniente.

Pe dinafară, Biblioteca pare a fi o clădire modernă; geamuri generoase par să se constituie într-un luminos îndemn. Imediat ce am intrat, senzaţia de absurd se instalează. Este cum nu se poate mai limpede că structura edificiului, nu putea să fie altceva decît este: o oglindă vie a unei concepţii staliniste despre cultură: spaţii largi copmplet nefuncţionale, paznici cu duiumul, atmosferă apăsătoare. Nu ştiu cum sunt spaţiile de la etaje unde probabil că sunt sălile de lectură şi fondul de carte. Nici nu cred că voi mai merge vreodată pe acolo, să văd.

Revin la Bookfest. Intrarea liberă. Devin circumspect: ştiu din experienţă că atunci cînd auzi de lucruri ieftine trebuie să ciuleşti urechile, iar cînd auzi de gratuităţi, trebuie să fugi cît se poate de repede. N-am fugit.

Cum am intrat, am văzut standul editurii Humanitas. Lipit de el, standul editurii Polirom. Împreună, nu depăşeau ca expunere şi ca importanţă, standul unei edituri oarecare. Întreb de vreo cîteva cărţi pe care voiam să le cumpăr. Întreb degeaba; n-au. Mai fac cîţiva paşi în căutarea altor edituri. Aceeaşi linişte dezolantă şi aceeaşi ofertă de carte: săracă; jenantă; meschină; nesemnificativă. Chiar nu am reuşit să înţeleg de ce. Pentru organizatorii acestui simulacru de Bookfest, am un singur lucru de spus: ruşine!

Şi cred că mulţi amatori de carte au gîndit la fel ca mine, fie şi prin absenţă. Dacă la toate celelalte Bookfest-uri la care am participat (la toate!), audienţa a fost maximă pînă în ultima oră, aici cred că s-a stabilit un record negativ; e de mirare? NU! De  ce? Nu ştiu.

Poate sînt subiectiv, poate nu, dar este prima dată cînd regret că am fost acolo, la acst tîrg de carte. Am avut sentimentul că iar, cartea este pusă la index, exact ca pe vremea interdicţiilor culturale de maximă respiraţie.

Era să uit: la concurenţă cu oferta de carte, la mare preţ a fost în mintea organizatorilor oferta de cadouri: gablonzuri, fleacuri, etc, chipurile cadouri de Crăciun.

Fiasco total! 

Ultima zi de Bookfest - Life in Pictures

Încă mai putem merge la Biblioteca Naţională Bucureşti

La Mulţi Ani! tuturor participanţilor la Clubul lui COSTIN

Amintiririle mele din decembrie 1989

Ca mai toată lumea, ascultam Europa Liberă. Post bruiat, sabotat, etc. Aveam casa plină de sîrme (pe post de antenă suplimentară) ataşate unui aparat de radio destul de performant pentru acele vremuri, pentru a putea asculta cu riscul de a fi eventual arestat, posturile de radio Europa Liberă şi mai rar, Vocea Americii. Am ascultat neîncrezător ştirile transmise începînd cu 16 decembrie, de la Timişoara.

Pe 17 decembrie, auzind că deja a curs sînge, am fost sigur că ceva se întîmplă; ceva care părea ireversibil: căderea ultimului bastion euro-estic al lagărului socialist patronat de URSS. Celelalte bastioane euro-estice căzuseră rînd pe rînd, culminînd cu dărîmarea zidului Berlinului...

Au urmat cîteva zile halucinant tensionate, zile în care oraşul în care trăiam şi trăiesc, Bucureşti,  a fost invadat de patrule formate din cîte şase indivizi, o mixtură între gărzile patriotice (vi le mai amintiţi? erau comandate de colonelul Pîrcălăbescu, cel care avea de jucat un rol decisiv şi în moartea generalului Milea, şi în mineriada din 1990), şi din reprezentanţi ai armatei şi ai miliţiei. Am şi participat la o astfel de patrulă vrînd-nevrînd, ca reprezentant al unei facţiuni a gărzilor patriotice. Nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu. Erai desemnat, mergeai unde ţi se indica. Alternativa fiind darea afară din serviciu, fără perspectiva intrării în şomaj. Îm acele vremuri, nu aveai serviciu , erai considerat parazit şi pedepsit inclusiv cu închisoarea. Pare increibil? Ei bine, nu este incredibil ci, adevărul adevărat. În fine...Interesant este că şeful acelei patrule, mi-a spus la un moment dat, că pot merge acasă. Nu m-am repezit să-l contrazic; am luat un taxi şi dus am fost, fără să mă întreb ce soi de generozitate îl apucase. Nu era nici-un soi de generozitate; pur şi simplu armata şi miliţia aveau de executat ordine la care civilii din „gărzile patriotice” nu aveau de ce să asiste.  

Sigur pe el, Ceauşescu a plecat în Iran. La cîrma ţării, a rămas soţia „cîrmaciului”, Elena Ceauşescu. La ordinele sale primii 40 de oameni împuşcaţi în Timişoara au fost transportaţi la Bucureşti, cremaţi şi aruncaţi la canal ca nişte gunoaie oarecare. Pentru această faptă, au fost pedepsiţi cîţiva „acari păun”...

A venit şi ziua de 22 decembrie. Lucram pe atunci, în apropierea pieţii Victoria. Cînd am auzit la radio, succesiunea evenimentelor, respectiv moartea generalului Milea şi mai ales fuga cu elicopterul de pe acoperişul CC al PCR al cuplului dictatorial, am dat o fugă pînă în Piaţa Victoria; ce-am văzut acolo, respectiv tancuri, taburi şi trupe ale armatei, m-a convins că începuse o dispută sîngeroasă între potentaţii zilei. Nu mai era de mult un secret că între Partidul Comunist, Securitate, şi o parte a Armatei, erau lupte intestine pentru putere. Lupta între adepţii „Glasnostului” lui Gorbaciov pe de o parte, şi adepţii stalinismului dur al fidelilor  lui Ceauşescu, dăduse în clocot.

Am fugit acasă, mi-am luat băiatul de la grădiniţă şi am încercat să dau de urma soţiei mele, la telefon. N-am reuşit. Abia seara, cînd a venit acasă, Silvia mi-a spus radiind de fericire că se plimbase prin oraş, căţărată pe un tanc. Acum ştie că eroismul de care a dat dovadă atunci, a fost la fel de inutil ca şi moartea celor peste o mie de oameni sacrificaţi pe altarul unei minciuni înfiorătoare: lepădarea de comunism, de bolşevism, de orice astfel de „ism”.

- - -

Îmi amintesc că licean fiind (prin 1970), am fost în vizită la un coleg. Tatăl său, instrumentist la Filarmonică, membru de partid de rang inferior, ne-a spus după îndelungi ezitări: nu aşa chiteam noi că va fi...  

La 23 de ani de la loviluţia (NC Munteanu dixit) din decembrie 1989, nu pot decît să repet spusele domniei sale: nu aşa credeau românii că va fi... 

Glafire

I. Sub acest titlu,  Cristian Bădiliţă, adună într-un volum publicat la Polirom, „nouă studii biblice şi patristice”, şi anume:

1 Maria Magdalena de la Dan Brown la evanghelii şi retur

2 Iuda Iscariotul între damnare şi mîntuire. Portrete ale celui de-al doisprezecelea ucenic de-a lungul istoriei

3 Păcatul împotriva Duhului Sfant: incursiune biblică şi patristică

4 Ce pierdem ignorind literatura apocrifă?

5 Călătorii apocaliptice în jurul insulei Patmos

6 Mitul îngerilor căzuţi

7 Traducerea Septuagintei în româneşte

8 Dumitru Stăniloae, afinitatile şi idiosincraziile sale patristice

9 Teologie şi patristică în catolicismul secolului XX: pagini din jurnalul intim al Bisericii, cînd nu mai avea şaptesprezece ani.

 „Volumul de faţă (spune Cristian Bădiliţă) este rodul cercetărilor mele în materie de biblistică şi patristică de-a lungul mai multor ani de zile, îndiferite medii universitare, laice sau teologice. Fără să pot descrie „reţeta absolută”, aş putea spune că tipul de abordare a temelor combină analiza filologică şi perspectiva istorică, pe de o parte, cu dezideratul teologic, pe de altă parte. Las dogmaticienilor atemporali, ce par conectaţi direct la „bateria” Sfîntului Duh, iluzia practicării „teologiei de performanţă”. Personal, îni asum calitatea de felix amator într-un domeniu în care singurii „performanţi” rămîn îngerii şi sfinţii. Mă gîndeam la început să redactez un Prolog mai amplu, intitulat “Portretul unui ortodox fără barbă şi sutană”, dar am renunţat din două motive foarte simple. Primo, consider inutilă orice justificare de ordin metodologic şi ridicol din start orice manifest programatic. Fiecare cititor are discernămîntul, inteligenţa, capacitatea de a descoperi singur validitatea sau invaliditatea analizelor mele. Secundo, orice explicaţie se dovedeşte sterilă în faţa ideologieişi a parti-pris-urilor bine cimentate. Volumul se justifică prin sine însuşi, altfel nu şi-ar avea rostul”.

- - -

Nu mă pot aventura să comentez această carte altfel decît mărturisindu-vă că multe locuri care par obscure în Sfintele Scripturi, devin mult mai limpezi citind aceste superbe glafire. Cristian Bădiliţă este o persoană avizată, iar cei care vor să ştie ceva mai multe despre domnia sa, pot citi AICI cite ceva.

Cred că este important să aflăm de ce Maria Magdaleana (nu Magdalena), o figură centrală în Evanghelii a fost relativ marginalizată în literatura şi practica liturgică, iar în conştiinţa vulgului a fost imaginată de la postura de prostituată pînă la aceea conferită de Dan Brown şi anume de soţie a lui Iisus.

La fel de importantă este şi justa situare a lui Iuda; toată lumea asociază numele său cu infama trădare; cu vînzarea de Dumnezeu. Nu este tocmai aşa, ne demonstrează Cristian Bădiliţă. Dacă aşa ar sta lucrurile, und ear mai fi atotputernicia lui Iisus ca fiu al lui Dumnezeu? Ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat!

Se ştie (sau nu) că în afară de Sfintele Scripturi acceptate de canon, există o vastă literatură care în mod nemeritat a fost (şi este) considerată apocrifă. Preoţii au regulile lor, teologii au liber la cercetare, credincioşii sau ateii au dreptul de a fi informaţi şi de a decide singuri.

Tot atît de important este să aflăm cît mai exact care este sensul şi semnificaţia Apocalipsei, fie şi pentru a risipi odată pentru totdeauna viziunea holiwoodiană asupra sa.

Şi nu în ultimul rind, trebuie amintit că sub coordonarea lui Cristian Bădiliţă a fost dusă la bun afîrşit, traducerea în limba română a Septuagintei.

- - -

*”glafirele” sunt lucrări făcute cu migală şi răbdare, „incrustări” rafinate în metal sau piatră. Atunci cînd materia primă a artizanului este Sfînta Scriptură, „glafirele” devin incrustaţii în însăşi trupul Cuvîntului divin, mărturisiri de credinţă „tăiate” în fila de hîrtie cu instrumentele oferite de fiecare epocă în parte. 

Apocalipsa

Aud vorbindu-se zilele acestea despre „apocalipsă” şi despre „sfîrşitul lumii”. Despre calendarul Mayaş puteţi citi AICI  şi AICI şi AICI şi să vă lamuriţi.

Rămîne să aflăm ce este de fapt, „apocalipsa”. Voi cita dintr-o carte a lui Cristian Bădiliţă, Glafire*:

noi folosim astăzi cuvîntul "apocaliptic" marcaţi inconştient de episoadele eshatologice, de cutremurătoarele descrieri din textul ioanic.În vulgata curentă, termenul "apocalipsă" trimite automat la "sfîrşitul lumii". Şi totuşi etimologia refuză categoric o astfel de interpretare: apokalypsis vine de la apo (dez) şi kalyptein (a acoperi) şi se traduce prin „descoperire”, „dezvăluire”. Nimic altceva. Daniel (Cartea lui Daniel) are o serie de viziuni, printre care şi una referitoare la sfîrşitul lumii. Ioan, în apocalipsa care-i poartă numele, aşişderea: sfîrşitul lumii este prevestit de semne cumplite: cutremure, inundaţii, venirea Antihristului, etc. Toate acestea însă reprezintă elemente ale viziunii, atît. Treptat, din cauza imaginilor-şoc folosite la descrierea sfîrşitului (eshaton), dar mai cu seamă a faptului că viitorul interesează îndeobşte mai mult decît trecutul, iar soarta oamenilor mai mult decît aceea a planetelor sau a îngerilor, termenul „apocalipsă” a căpătat a căpătat un sens marcat eshatologic.
În ceea ce mă priveşte, adaugă C. Bădiliţă, susţin punctul de vedere al lui Christopher Rowland şi anume: factorul comun al tuturor scrierilor apocaliptice este „credinţa că voia lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin intermediul revelaţiei care scoate dirct la lumină tainele dumnezeieşti. Prin urmare, a vorbi despre apocaliptică înseamnă a ne concentra asupra comunicării directe a tainelor cereşti în toată diversitatea lor”.
„Comunicarea directă a tainelor cereşti”, iată esenţa genului apocaliptic! Faptul că printre tainele respective se numără şi sfîrşitul lumii rămîne un aspect secundar. Nu sfîrşitul lumii caracterizează genul, ci viziunea, inclusiv aceea asupra sfîrşitului lumii.”

Sper că explicaţia oferită de domnul Bădiliţă v-a convins să nu vă mai impacientaţi. :) Apropo, cum v-aţi petrecut ziua de 21 decembrie?

*”glafirele” sunt lucrări făcute cu migală şi răbdare, „incrustări” rafinate în metal sau piatră. Atunci cînd materia primă a artizanului este Sfînta Scriptură, „glafirele” devin incrustaţii în însăşi trupul Cuvîntului divin, mărturisiri de credinţă „tăiate” în fila de hîrtie cu instrumentele oferite de fiecare epocă în parte.

De ce este România altfel?

 Se – şi ne – întreabă Lucian Boia. Chiar: este România altfel (decît alte ţări europene) şi dacă este, de ce este altfel?

Am citit această carte a domnului Boia cu nesaţ şi cu o permanentă stare de nelinişte. Am aflat/găsit din această carte – de fapt un eseu – multe răspunsuri la întrebări care ne frămîntă pe toţi, mai ales în aceste zile zbuciumate ale istoriei noastre; am avut şi nedumeriri la unele răspunsuri oferite de autor, mi-am imaginat şi probleme care nu-s abordate în această carte. Cert este că dacă unii dintre noi vor să-şi limpezească măcar cît de cît „şpilul” unor evenimente care se succed cu viteză ameţitoare în prezent pe scena noastră politică şi socială, evenimente care ne marchează definitoriu viaţa actuală şi perspectivele de viitor, ar trebui să cheltuie cîteva ore din timpul lor (cartea are puţin peste o sută de pagini), şi să o citească.

În definitiv, domnul Boia ne invită să ieşim din tiparele istoriografiei mincinoase şi să ne asumăm drept ceea de suntem ca naţie şi ca popor. Să asumăm adevărul despre noi.

Între prologul cărţii, Să fie un blestem? Prolog pe care-l redau:

„ŢĂRILE ŞI NAŢIUNILE sunt diferite. Asemănătoare şi diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest joc al asemănărilor şi deosebirilor. Nu cumva este prea diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai ‚excentric’, sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?

Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia că ţara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionaţi decît românii, obişnuiţi cît de cît cu ei inşişi, dar pînă şi printre români exasperarea creşte. Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?

Nu, e doar istorie. Dar poate că înseamnă acelaşi lucru.„

şi punctul final al aceste cărţi pe care-l redau:

„ÎN CE MĂ PRIVEŞTE, n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afara lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Competenţa istoricului – şi aceasta relativă – se opreşte la ziua de azi. Ziua de mîine nu-i aparţine”,   

autorul ne pune în faţă o istorie scurtă a ceea ce suntem de la începuturi şi pînă ACUM. Dacă ne recunoaştem sau nu în acest portret, este alegerea noastră. În definitiv, fiecare dintre noi, în fiecare dimineaţă, consultă oglinda. Ne place sau nu place ceea ce vedem, aceştia suntem, indiferent cîte cosmetizări aduce fiecare dintre noi, propriei sale imagini pe care o prezintă lumii. Ceea ce suntem noi cu adevărat, numai noi ştim. Singura condiţie este să nu ne minţim măcar pe noi inşine, despre ceea ce vedem în acea oglindă. Adică, să ne asumăm EXACT aşa cum suntem. Este singura cale de a deveni ceea ce credem că merităm, A FI!
Istoricul are dreptate: ziua de mîine nu-i aparţine lui, ci nouă. Cum credeţi că va fi? 

Ignat

Habar n-am de cînd şi de ce s-a suprapus ziua de 20 decembrie, zi în care-l celebrăm pe 

„Sfîntul sfinţit Mucenic Ignatie”, cu ziua în care creştinii ortodocşi taie porcul. Voi ştiţi? Primesc cu maximă atenţie şi cu recunoştinţă, orice lămurire la temă. Şi mulţumesc anticipat.

Se pare că inventivi cum sunt, în acest an s-a petrecut o schimbare istorică: românii nu mai taie porcul de Ignat. Îl înghit. Să ne fie de bine!

Şi dacă astăzi este şi ziua lui Andrei Codrescu, repostez impresii despre o carte a domniei sale, cumva la temă şi nu prea: Mesi@.

 „Poet, romancier şi eseist, Andrei Codrescu s-a născut la Sibiu în 1946 iar în 1966 emigreaza în Statele Unite. Mai întîi comentator muzical la un post de radio local, apoi Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge, Louisiana. Comentariile sale, difuzate periodic de National Public Radio, l-au transformat într-una dintre cele mai apreciate ‘voci’ ale radioului american. În 1989 s-a întors în patrie, pentru a transmite Revoluţia Română în direct pentru programul de ştiri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema). A descris această experienţă în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) . A obţinut numeroase premii, iar cărţile sale „Contesa Sîngeroasă” şi Mesi@ au devenit fiecare cîte un best-seller. Autor instalat atît de temeinic în limba americană, încît tot ce a apărut în româneşte a trebuit să fie tradus. Articolele din Dilema, i-au fost traduse de către Ioana Avădani, iar după preluarea Dilemei vechi de către patriciu, colaborarea domniei sale s-a încheiat.  În limba română a publicat „Domnul Teste în America” – 1993, Poeme Alese 1970-1996 în 1997, „Prinţesa Sîngeroasă” şi „Mesi@” în 1999, „Cassanova în Bohemia” – 2005 şi în 2006, articolele din Dilema, adunate în volum, sub numele „Scrisori din New Orleans”.

 „Mesi@” are ca personaje centrale  două‚ ’jumătăţi’ ce compun o unică fiinţă misterioasă : Felicity. Detectiv particular din new Orleans, interesată de contraculturi şi ciberspaţiu, şi Andreea, o orfană misterioasă din Sarajevo. Cele două îşi unesc forţele pentru a salva lumea în pragul Armaghedonului, avînd ca aliaţi personaje istorice sau fictive ce pătrund în realitatea cotidiană, printr-un portal de internet. Cei buni sunt Dante, Ovidiu, Mark Twain, Nicola Tesla – inventatorul magnetofonului. De partea cealaltă a baricadei, forţele răului: reverendul Mullin – un escroc fără de scrupule deghizat în lider religios atotputernic, Diavolul, şi Corul Îngerilor Dintîi. De-a lungul cărţii, eşti încercat de o puternică tentaţie de a asemui această carte cu „Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov. Trebuie să rezişti tentaţiei, pentru că  cele două cărţi sunt totuşi perfect distincte. Nu intenţionez să fac o paralelă între aceste două cărţi, ci exprim numai o opinie. Felicity, de la un scepticism agresiv în ceea ce priveşte religia, ajunge pînă la urmă să fie – în tandem – cu Andrea însăşi salvatoarea omenirii. Andreea, de la o prizonieră trecută prin tot iadul sexual imaginabil, ajunge să fie casta salvatoare a lumii. Autorul, ne poartă prin epoci diverse şi din raiul creştin în ciberspaţiu din Jerusalim, în mahalalele sordide ale New Orleans-ului, de la legendele rajahilor la adevărurile eterne ale tuturor celor care cred că le-au descoperit.  „Nostradamus părea nedumerit. – E Sfîrşitul Lumii, sau nu ? S-a terminat ? Nu m-am prins. Ovidiu şi Mani rîseră. – Pentru orice firicel al lumii materiale, da, susţinu Ovidiu, cu excepţia celor care refuză să creadă şi continuă să se agaţe de spaţiul cărnii. N-ai citit Metamorfozele ? De ce dracu le-am scris? – Mi s-a dat de înţeles că totul se va sfîrşi, se jelui Nostradamus, mai degrabă pentru sine. Un Evanghelist ce purta o cruce dădu din cap a încuviinţare. [...] – Ah sărmane Yorrick, spuse Ovidiu, încă emoţionat de trista soartă  a lui Nostradamus. – Înţeleg. Ţi-ai petrecut eternitatea citind pleiada de poeţi ce va să vie, rîse Aristotel, care-şi petrecuse eternitatea făcînd cam acelaşi lucru, desi nu dădea doi bani pe postdeconstrucţionişti”.

Moarte într-o ţară străină

Aşa se numeşte un excelent roman poliţist scris de o autoare extraordinară, Donna Leon. În prezentarea editurii Polirom, „Donna Leon (n. 1942) este o scriitoare de origine americană, autoarea unei celebre serii de romane poliţiste a căror acţiune se desfăşoară la Veneţia şi care îl au ca personaj principal, pe comisarul Guido Brunetti. După ce a locuit în Elveţia, Arabia Saudită, Anglia, Iran şi China, Donna Leon s-a stabilit în Italia, unde trăieşte de (peste - n.m. tibi) douăzeci de ani. A lucrat ca lector la catedra de limbă engleză a University College-Europe din Italia, apoi s-a dedicat scrisului … Cărţile sale se bucură de o largă apreciere internaţională”.

Moarte într-o ţară străină este primul dintre romanele care deschide seria Brunetti. A urmat Moarte în La Fenice despre care am scris AICI şi AICI. 

De data aceasta, tema romanului este axată pe ecologie, cu implicarea unor reţele de fabricanţi de substanţe toxice, politicieni, armată, reţele atent supravegheate de Mafia atotprezentă. Comisarul are de luptat cu imobilismul şefilor, cu secretomania militarilor, cu ameninţările voalate ale mafioţilor. Singurul său noroc, este soţia sa pentru că socrul său, un vechi reprezentant al nobilimii, îi mai strecoară cîte-o informaţie vitală sau îl mai fereşte de primejdii cu greutatea numelui său, nume respectat în cercurile celor care conduc societatea. 

Foarte pe scurt, pentru că nu vreau să vă răpesc bucuria lecturii povestindu-vă cartea, J în apele lagunei este găsit asasinat un tînăr. Din aproape în aproape, comisarul Brunetti elimină principala pistă falsă (drogurile), apoi şi suspiciunea că la mijloc ar fi vorba despre o ceartă de îndrăgostiţi. Descoperă  că acel tînăr era un militar dintr-o bază americană de pe teritoriul italian şi nu după prea puţine peripeţii află cine este criminalul. Cum va fi pedepsit acela, rămîne să descoperiţi singuri citind această carte, pentru că vremea cîinoasă de afară este tocmai bună de lectură, dacă vă înduraţi să mai închideţi televizorul şi calculatorul. Cîteva pagini din această frumoasă carte puteţi savura ca aperitiv,  AICI. 

Lectură pălăcută J 

WW - de pe FB

Miercurea petrecem fără (multe) cuvinte la CARMEN

Happy WW şi Sărbători Fericite, tuturor! 

Iisus şi parabolele

Scurt fragment din Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste / Andrei Pleşu / Humanitas / 2012:  

De ce le vorbeşti în parabole?

Pentru a transmite ce avea de transmis, Iisus a ales ca mod de expunere vorbirea în parabole. Asta înseamnă că parabola I s-a părut, structural, în perfect acord cu El Însuşi, cu substanţa a ceea ce voia să transmită şi cu nivelul de receptivitate al ascultătorilor. Cu alte cuvinte, date fiind contextul în care vorbea, auditoriul vizat şi misiunea pe care o avea de îndeplinit, parabola I s-a părut drept procedeul optim. De altfel, prin tot ce face şi prin tot ce spune, Iisus însuşi e, s-a spus, o „parabolă în act”. Iar întrucît tema predilectă a discursului Său este Împărăţia lui Dumnezeu, aşadar un domeniu care „nu e din lumea aceasta”, mesajul hristic nu putea fi, cel puţin într-o primă etapă a propovăduirii Sale, decît aluziv, încifrat, indirect.

Lucrurile par clare. Şi totuşi, în toate Evangheliile sinoptice, vine un moment în care ucenicii se arată nedumeriţi de decizia lui Iisus de a vorbi în parabole (cf. Matei 13,40; Marcu 4,10 şi într-o formă atenuată cu referire la o singură parabolă, Luca 8,10). Întrebarea ucenicilor („De ce loe vorbeşti în parabole?”) e oarecum neaşteptată într-o ambianţă, cea iudaică, în care orice învăţător recurgea în mod curent la acest procedeu didactic. Iisus se înscria, folosindu-se de parabole, într-o solidă tradiţie locală care, de altfel, a continuat să funcţioneze pînă tîrziu, în plină modernitate. Traducătorii Septuagintei hotărîseră să redea prin „parabolă” un termen iudaic (maşal, pl. meşalim), bogat ilustrat în textele vetero-testamentare şi în lumea semitică în general. Nu intrăm, acum, în problematica amplă a raporturilor dintre parabolele Vechiului Testament, cekle rabinice şi cele ale Noului Testament. Fapt este că întrebarea cu privire la rostul parabolelor în discursul sapienţial al lui Iisus ar avea sens mai degrabă într-un mediu neevreiesc, nefamiliarizat cu deprinderile pedagogice ale evreităţii. De unde şi presupunerea unor exegeţi că, în pasajele amintite, avem de-a face fie cu programul „universalist” al evangheliştilor, fie cu pasaje adăugate, lămuritor, de Biserica timpurie.

- - -

Sper că v-am deşteptat interesul pentru această carte fabuloasă. Dacă încă nu aţi primit nici-un cadou de Sărbători, este vremea să vă faceţi cadou această bijuterie. Nu doar că multe pasaje care par obscure în Noul Testament sunt desluşite strălucit în această carte dar, şi pasaje mai greu accesibile din Vechiul Testament par acum, după lectura cărţii, de o limpezime uimitoare. De asemenea,  mai inaintăm măcar cîţiva paşi în direcţia culturii şi tradiţiei iudaice iar pentru cei care doresc  aprofundarea acestui imens domeniu, o vastă bibliografie le este pusă cu generozitate, la îndemînă. Ca şi celelalte cărţi ale domnului Pleşu, şi aceasta se citeşte cu viu interes şi fără pic de efort deşi, această lucrare poate sta alături de orice lucrare academică, prin migala cu care sunt explorate şi comparate pasaje diverse din VT, din NT, din Septuaginta. Nu mai puţin de trei ani de zile a cheltuit autorul pentru a duce la bun sfîrşit această carte. Textul este îndelung cizelat şi nu abuzează de termeni bisericeşti sau teologici, termeni mai puţin accesibili publicului larg. O carte necesară şi de neocolit! 

O - altă - carte

În afară de faptul că nu este român să nu fi scris în viata sa măcar o poezie, aproape că nu există om pe lumea asta, care să nu exclame pierdut în visare ; Eheeei, viaţa mea e un roman ! Este ? Sigur că este. Nescris. 
Am putea să luam de exemplu, vecinul care tocmai s-a mutat în apropiere. Vine dintr-un orăşel nu prea îndepărtat, şi împreună cu soţia sa, formează Perechea Perfectă. Căsnicia În Persoană. Idealul Matrimonial. Încă n-au copii, dar nu există nici-o urmă de îndoială : vor avea, nu prea tîrziu şi desigur că vor fi mai mulţi. Asta spre deosebire de vecinul care s-a mutat în apropiere mai de mult, şi care nu are decît un băiat. Între tată şi băiat, este o relaţie specială : se iubesc la nebunie, urîndu-se din răsputeri. Tatăl, monogam convins, refuzase absolut toate ocaziile în care cîte-o văduvă sau cîte-o vecină mai înfocată i se oferiseră. Era bisericos moderat, chiar îl enerva insistenţa cu care o nou convertită de la unitarieni, ţinea să demonstreze ostentativ, cît de bine ştia domnia sa, ritualul. 
Baiatul, proaspăt student, nu înţelegea cîtuşi de puţin cum pot oamenii să trăiascăchiar atît de mult! Peste patruzeci de ani ? Cincizeci ? Dar asta e o veşnicie, iar cei care pretind că au mai mult, sigur că sunt farsori. Soţia sa, trebuind să scrie un articol despre o reprezentaţie teatrală, fusese pur şi simplu şocată cînd a văzut că unul dintre actori, se dezbrăcase în faţa publicului şi jucase nud, pe întreaga durată a spectacolului. Şi mai şocată fusese la ieşire, cînd un grup de studenţi manifestau cu placarde mari, pe care erau scrise cu majuscule, să se vadă bine de tot, toate cuvintele obscene imaginabile. Pe unele dintre ele, nici măcar nu le cunoştea. Libertatea de expresie, NU ! MAI ! POATE ! FI ! în-gră-di-tă. Clar ? Ei, fir-ar să fie de bun simţ, ce o mai fi fiind şi acela! 
Soacră-sa, după un atac cerebral, fusese internată într-un azil pe care nu-l suporta. Dar nu avea de ales, că nu mai putea să vorbească. 
Vă sunt familiare astfel de situaţii ? Atunci este vremea să le aşterneţi pe hîrtie, daţi personajelor nume false, ca să nu vă dea nimeni în judecată, mai înfrumuseţaţi puţin lucrurile, şi cu puţină şansă, cartea va vedea lumina tiparului. Apoi, cu puţin marketing inteligent, cartea va avea o cautare nesperată. 
” Una dintre cele mai importante cărţi din a doua jumătate a secolului XX. O capodoperă!” , scrie in Washington Post Book World. 
“Un roman unic şi fascinant, care nu seamănă cu nici una dintre cărţile pe care le-am citit vreodată“, spuneJoseph Heller, autorul romanului Catch-22. 
Tocmai v-am prezentat două păreri asupra romanului Bullet Park / John Cheever / Polirom. Nu ştiu din ce motive, critica literară îl denumeşte pe Cheever, un cehov al suburbiilor, iar acesta este cel mai profund şi mai provocator roman al său, după părerea exprimată nu se ştie de cine, în The New York Times. 
Părerea mea este să începeţi să vă scrieţi cartea. Sigur aveţi ceva mai bun de spus.