Pendulînd printre tăceri

În ultima perioadă de timp (mai mult de două luni de zile), am lipsit din blogosferă atît de mult  cum n-am m-ai făcut-o niciodată pînă acum deşi în curînd, împlinesc patru ani de zile de cînd scriu cîte ceva, pe acest blog. Nu voi apela la statistică.

Pe de o parte este oboseala, pe de altă parte este vîrsta – în definitiv, este musai să blogăreşti pînă atingi pragul final? Cum a fost – de exemplu – cazul Mircea Suman?

Dar cel mai important lucru care m-a determinat să tac, a fost – şi este – teama că nu mai am nimic nou de spus; de transmis altora; teama că mă repet: cărţi citite, relatări despre scurtele noastre (împreună cu Silvia) excursii, participări la blogging interactiv, alte chestii incluse în ghiveciul acestui blog.  

În fine. NU despre asta vreau să vorbesc. Nu despre astfel de temeri. Vreau să vorbesc despre un lucru care nu-mi dă pace: în timp ce creditam blogosfera, nu-mi MAI creditam prietenul cel mai bun care telefonic, îmi spunea că este pe moarte. Nu l-am crezut... Am crezut întotdeauna că Mihai, este ipohondru. Ei bine, Mihai n-a fost ipohondru dar eu, prins de reţeaua nevăzută a internetului, n-am mai dat prea mare importanţă, vieţii din REAL!

Măciuca veştii că Mihai a murit, m-a năucit. Încă nu-mi vine să cred că n-am fost capabil să-l mai vizitez măcar o dată, în timp ce trăia. DE CE n-am fost capabil? Nu voi găsi răspuns la această întrebare dureroasă, niciodată! NICIODATĂ!

Unul dintre prietenii unei dragi prietene de bloggereală, a afirmat că viaţa din lumea virtuală ( sau mă rog, relaţiile din virtualitatea internetului) care nu se încheie cu o strîngere de mînă în REAL, n-au nici-o valoare. Aşa să fie? Nu ştiu... Probabil că DA!

M-am convins însă că refugierea în virtual, neglijînd lumea reală, este extrem de nocivă.

Pendulînd printre tăceri? De ce nu?

Toţi pendulăm între tăceri atît în real, cît şi în lumea asta minunată, a internauţilor. NU?

Un colţ de rai

Lacul Fântânele, în Apuseni, cam la 1 km de Beliş

Sursa imagine Călin Precup. Puteţi să votaţi dacă vreţi :)
Postarea se înscrie la Reflexii în oglindă. La SoriN.

Binele tuturor

Binele tuturor ca fiind un concept drag nouă, este, regret să spun, vag. 

Ca să nu spun, fals. 

De ce? Spun şi eu aşa, ca un nepriceput ce sînt, că lumea asta NU  a fost concepută de Bunul Dumnezeu, ca fiind lumea în care pacea să fie prima lege a oamenilor făuriţi după chipul şi asemănarea, SA! Exemple în VT? Cu duiumul. Exemple în NT? Aşişderi. 

Nu insist… Cine ştie bine, cine nu ştie, idem.

Lanţul trofic imaginat de Bunul Dumnezeu, ca lege generală a LUMII, şi mai mult decît atît,   dacă omul nu ar fi avut liberul arbitru de a afirma: homo homini lupus, am fi vorbit despre altceva, sau altcum…

Şi uite cum ajungem noi, biete fiinţe, la conceptul de altruism.

Se poate imagina binele tuturor în absenţa altruismului? Categoric, NU!

Nu, în absenţa ideii de creştinism. 

Iisus a propovăduit ideea benefică de “binele tuturor”. 

Şi a eşuat  sfîrşit pe cruce. Răstignit alături de tîlhari. 

Îndoindu-Se: De m-ai părăsit?

Cu părere de rău, sînt nevoit să afirm un lucru elementar: niciunul dintre noi, nu este pregătit să accepte că egoismul propriu (tautologie ? neeeee) nu poate să fie sacrificat benevol ( fără oarece beneficii personale) pe altarul “binelui comun”.

Păi? Vă rog să mă contraziceţi. 
Alte puncte de vedere pe aceeaşi temă, la clubul psi.  

Real vs interNet

Luat în stăpînire de viaţa reală (îţi mai moare un prieten drag, iubita suferă un accident, copilul (major) mai are nişte piedici în viaţă, etc, şamd), eşti tentat să nu mai faci apel  la substitutul vieţii reprezentat de internet. Şi te retragi din ireal suferind în tăcere, sperînd că ai resurse proprii de a traversa în singurătate, orice. Poţi? Nu ştiu… Chiar nu ştiu.

Cert mi se pare a fi că nimeni nu este singur pe (acest) pămînt şi mai ales, mi se pare că nimeni nu-şi poate aroga solitudinea ca fiind atot ştiutoare, atot biruitoare, atot rezolvitoare. 

Ce părere aveţi?

Ierusalim - biografia unui oraş

Odată întors de la Vatican, aveam să afirm că acolo am primit revelaţia; odată întors din Israel, aveam să afirm că abia acolo am înţeles Sfînta Scriptură; dar abia acum, citind cartea lui Simon Sebag Montefiore, pot afirma că am înţeles ce înseamnă Israel, de ce acest teritoriu scăldat în sînge este denumit Pămîntul Sfînt de toţi reprezentanţii celor trei religii abrahamice şi de ce din tot acest teritoriu, adevărata sfinţenie o are Ierusalimul.

Asta şi pentru că aşa cum a afirmat Benjamin Disraeli (Tancred), „să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult, înseamnă să vezi istoria cerului şi a pămîntului”.

Tot atît de adevărat este şi că „oraşul a fost distrus, reconstruit, distrus şi iar reconstruit. Ierusalimul este o bătrînă nimfomană care-şi sufocă iubiţii unul după altul, apoi se descotoroseşte de ei cu un căscat, o văduvă neagră care îşi devorează partenerii chiar în timp ce o penetrează” – aşa cum a spus extrem de plastic, scriitorul Amos Oz.

Cred că fiecare dintre noi, ar trebui (în măsura posibilităţilor) să viziteze măcar o dată această ţară fabuloasă pentru că, „ţara lui Israel este centrul lumii; Ierusalimul este centrul ţării; Sfîntul Templu este centrul Ierusalimului; Sfînta Sfintelor este centrul Sfîntului Templu; Chivotul Legii este centrul Sfintei Sfintelor, iar Piatra de temelie pe care a fost creată lumea este înainte de Sfîntul Chivot” – după cum afirmă Midrash Tanhuma (Kedoshim 10).

Există şi reversul medaliei: „”Ierusalimul este cel mai strălucit dintre oraşe. Şi totuşi, Ierusalimul are cîteva dezavantaje. Astfel, se spune că Ierusalimul este o cupă de aur plină cu scorpioni” – după cum afirmă Al – Muqaddasi (Descrierea Siriei şi a Palestinei).

Despre autorul aceste excepţionale cărţi, se pot afla cîteva date, AICI.

Foarte pe scurt spus, Simon Sebag Montefiore s-a născut în 1965 şi a studiat istoria la Cambridge. Colaborator la mai multe ziare şi reviste, a publicat mai multe cărţi foarte bine primite de public, acestea fiindu-i traduse (pînă acum) în 35 de limbi, cărţi pentru care a fost distins cu numeroase premii.

În prefaţa scrisă de Montefiore, acesta afirmă: „Mi-am propus să scriu o istorie a Ierusalimului pentru publicul larg de cititori atei sau credincioşi, creştini, musulmani sau evrei, fără o motivaţie politică (sau religioasă – n.m. tibi), chiar în aceste vremuri de conflicte. Voi relata istoria cronologic, parcurgînd existenţa unor bărbaţi şi femei, soldaţi şi profeţi, poeţi şi regi, ţărani şi muzicieni – şi a familiilor care au făcut Ierusalimul”.

Şi exact aşa şi procedează: „de la regele David la Barack Obama, de la naşterea iudaismului, creştinismului şi islamului la conflictul palestiniano – israelian”, relatînd istoria încă de la începuturile sale, de „la începutul epocii bronzului în jurul anului 3200 î.e.n., cînd mama tuturor oraşelor, Uruk, aflat pe teritoriul de azi al Irakului, număra deja 40 000 de locuitori, iar, în apropiere, Ierihonul era un oraş fortificat”.

Pe parcursul a peste 500 de pagini, cu minuţiozitate de academic – cartea a fost verificată de „cei mai buni specialişti” în istorie, teologie, arheologie (mai mult de două sute!) – autorul face un veritabil tur de forţă, purtîndu-ne pe aripile fanteziei din vremurile antice pînă în prezent.

Cartea aceasta este un uriaş puzzle în care bucăţelele noastre de cultură generală se îmbină cu lucrurile mai puţin ştiute sau poate nici măcar bănuite, autorul făcînd să defileze prin faţa ochilor minţilor noastre cîteva mii de personaje, unele deja celebre, altele mai puţin şi pe nedrept ştiute, reînviind tablouri de viaţă antică, obiceiuri, cutume, legi.

Întrebări sîcîitoare despre teologie îşi primesc răspunsuri plauzibile iar pete întunecate din istorie îşi află posibile raze de lumină clarificatoare.

Nu în ultimul rînd, aflăm „cum s-au scurs 3 000 de ani de credinţă, masacre, fanatism şi coexistenţă a mai multor religii. Cum a devenit oraşul acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfînt, centrul lumii şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu”.

O foarte bună referinţă la această carte a făcut şi colega noastră de bloggereală, Hapi. De citit!

http://www.edituratrei.ro/product.php/Simon_Sebag_Montefiore_Ierusali

Mihai

"Dispărem regretaţi o vreme de cîtiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dînd satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care suntem evacuati din lumea aceasta, o data ce am părăsit-o, este enormă." 

Are dreptate filosoful Liiceanu cînd afirmă aşa ceva?

Probabil. În cazul lui Mihai, această afirmaţie categorică, nu se poate aplica. Este imposibil. Este imposibil pentru simplul motiv că Mihai, cel pe care îl conducem acum pe drumul spre Eternitate, nu va fi evacuat din vieţile noastre. El va rămîne în inimile noastre atît cît vom trăi şi mai ales, atît cît ne vom aduce aminte cît ne-a iubit el, pe noi. El, Mihai, ne-a iubit enorm, nediferenţiat. N-a pus bariere între condiţiile noastre efemer sociale. A fost prietenul nostru, al tuturor celor care l-am cunoscut, iubit, apreciat. Defectul este la noi: NOI nu am ştiut să-l iubim aşa cum ar fi meritat. NOI am subestimat în permanenţă imensa sa capacitate de a ne iubi şi de a fi prietenul nostru, nu doar OMUL care a avut grijă, mare grijă, de destinul nostru pe calea acestei vieţi plină de nedreptăţi şi de suferinţi. El, Mihai, a ştiut ca nimeni altul, să ne ţină uniţi într-o prietenie adeseori cu năbădăi dar, prietenie durabilă.

El, Mihai, prietenul nostru drag, astăzi ne priveşte din înaltul cerului în care a ajuns. Ne priveşte din eternitate. Ne priveşte din locul în care a ajuns, cu veşnica sa bonomie, cu veşnicul său spirit al umorului, cu veşnica sa bunătate.

Să nu-l dezamăgim. Fiecare dintre noi, are motive de a-l regreta. Fiecare dintre noi, are motive de a face penitenţă în faţa memoriei sale. Dacă îl iubim,  deşi pare a nu mai fi între noi, ar fi bine să ne gîndim că el este chiar şi acum, cu noi şi  pentru noi, cei care l-am cunoscut şi iubit.

În urmă cu mai multă vreme, l-am privit pe Mihai afirmînd: viaţa este un licăr de lumină, între două veşnicii de întuneric. Mihai, a reuşit ca nimeni altul, să picure lumină în vieţile noastre înlăturînd întunericul din inimile noastre, adeseori, rătăcite.

Odihneşte-L Doamne pe Mihai, prietenul şi binefăcătorul nostru, AMIN! 

Fară virgulă

În cadenţa de cleştar a iubirii noastre mute tăinuit-am fără har şi pornirile nevrute; am privit cu ochii stinşi toate flăcările fade şi rămas-am mult prea prinşi de firescul „cum-se-cade”; plec cu sufletul senin din iubirea asta moartă şi nu pun în loc venin: asta e a noastră soartă! 

A

A mai trecut o zi? Da, a mai trecut. A semănat ziua de azi cu alte zile din trecut? Da, a semănat. Va semăna ziua de mîine cu ziua de azi? Nu ştiu; poate că depinde numai de ceea de vrem să semănăm. Sau poate că vrem să vedem ce va încolţi, fără ca noi, să semănăm nimic, aşteptînd minunile raiului în care credem.

Raiul neştiut

N-am mai străbătut drumurile patriei noastre dragi, pe şosele, de multişor. Recent, am acceptat această aventură (pînă la Bistriţa Năsăud şi retur) dintr-un motiv foarte simplu: drumul cu trenul este un chin, iar avionul nu este de nici-un folos pentru o distanţă atît de scurtă; nici ca preţ şi nici ca timp.

Nu voi vorbi despre drumurile patriei noastre, pentru că n-are nici-un rost; ştie toată lumea cum (şi de ce) prezentul se adaptează prin noii i-responsabili de starea drumurilor, la dolcele far niente care tronează pe meleagurile noastre, de generaţii întregi. Altceva vreau eu, să spun.

Am revăzut cu bucurie Valea Oltului pe care am parcurs-o cu o stare emoţională deosebită, acompaniaţi fiind de un splendid concert al lui Pavarotti revărsat din boxele audio. Am făcut o scurtă oprire la Mănăstirea Cozia unde umbra lui Mircea, dăinuie de veacuri întregi. Linişte, pace, oază de reculegere prea puţin frecventată de turişti. De ce? Nu ştiu... Poate pentru că splendida staţiune balneo climaterică din apropiere, Călimăneşti, este într-o stare de vizibilă de degradare? Nu ştiu... Altceva vreau eu, să spun.

Am făcut o şi mai scurtă oprire la Mediaş, preţ de un pahar de socată. Şi am descoperit un veritabil, RAI!

Nu departe de şoseaua care străbate oraşul, pe o stradă în pantă, am oprit în faţa unei curţi. Un gard de lemn proaspăt vopsit, împodobit cu iasomie, ascundea privirilor prea curioase o curte străjuită de viţă de vie care adăposteşte o casă bătrînească încăpătoare cu parfum de vremuri apuse. Buldozerele distrugătoare antedecembriste n-au ajuns pînă aici, din fericire pentru cei doi locuitori ai acestui rai pămîntesc: un vulcan de femeie cu părul coliliu şi un bărbat încă falnic în pofida vremii care a trecut şi peste el.

Cu o scînteie şugubeaţă în priviri, femeia ne-a spus cum şi-au împărţit îngrijirea acestui veritabil Eden: EA se ocupă de casă, iar EL de grădina în care straturile de flori alternează bineînţeles, cu răzoarele de legume. Cîţiva pomi fructiferi întregesc în mod fericit acest colţ de rai pămîntesc, înflorit în mijlocul unui oraş dinamic. 

Urgent, copilul din mine a plonjat nostalgic în mod virtual, în amintirea vremurilor în care tot citadin fiind, aveam parte de un astfel de rai, chiar dacă în miniatură; preţ de cîteva secunde, locuitorul de la bloc care am devenit, s-a simţit inferior acestor oameni cumsecade... Ştiu cu siguranţă că n-aş mai fi capabil să muncesc zi lumină, pentru a întreţine un astfel de rai...

Eh, dar cine spune că în rai este doar fericire? Nu este... Copiii lor, au plecat din ţară şi nu dau semne că vor mai reveni aici, niciodată. Aveţi ceva de spus? Unde este RAIUL? 

Reflexii în oglindă

Alte şi alte imagini reflexive, la SoriN

Imagini luate din staţiunea Colibiţa. 

Zile

Am lipsit din blogosferă cîteva zile; aproape o săptămînă. Am fost la Bistriţa-Nasăud unde am fost invitat să particip la botezul unui prunc născut de nepoata mea, Maria, fata fratelui meu, nepoată tare dragă sufletului meu despre a cărei superbă nuntă, am relatat cîte ceva, anul trecut.

Am redescoperit la Bistriţa o lume aşezată, lume care toarce altfel caierul vremii; o lume care este ancorată mult mai bine decît le vine unora să creadă, în realităţile pe care le trăim. Am redescoperit o lume în care lupta politică îşi are rostul ei dar, o lume care-şi consumă decepţiile cu mult mai puţină acerbie decît ar fi de crezut.

Acestor oameni, chiar nu le pasă ce partid cîştigă alegerile; adică le pasă dar, chiar dacă alegerea a fost greşită, aceşti oameni se retrag pe meterezele rezistenţei individuale, rezistenţă alimentată de lanţul slăbiciunilor şi mai ales, de lanţul încrengăturilor care sfidează politicul în virtutea relaţiilor lor interumane;  relaţii care transcend şi sfidează politica şi politicienii. O lume care va dăinui aşa cum a dăinuit şi pînă acum: prin omenie şi prin hărnicie individuală, ambele subsumate unor tradiţii mai vechi decît se poate bănui.

Oamenii tac şi fac, nu se încred excesiv în promisiuni politicianiste şi fac tot ce depinde de ei, pentru a se bucura de acumulările părinţilor lor, acumulări pe care le transmit urmaşilor lor. Mulţi fii şi fiice ale locurilor acestea binecuvîntate pleacă în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite în străinătate dar, marea lor majoritate nu au altceva în gînd decît să revină ACASĂ şi să acumuleze cu banii cîştigaţi, noi valori materiale nu neapărat pentru ei ci, pentru urmaşii lor. Aceşti oameni chiar au sentimentul perenităţii!

Le putem urma exemplul? Dacă vrem, cred cu tărie că DA, putem urma exemplul acesta splendid de cetăţenie aplicată, nu neapărat vorbită în exces. Ce ne împiedică?

MFC - Colibiţa

Miercurea Fără Cuvinte - blogging interactiv

O scurtă descriere a locurilor puteţi citi AICI
Happy WW!

FRAŢII PREŞNIAKOV / Ucide arbitrul

“Originari din Ural, fraţii Vladimir şi Oleg Preşniakov ( n. în 1969 şi 1974 ) şi-au făcut studiile de filosofie la Universitatea Maxim Gorki din Ekaterinburg, oraş în care au creat împreună un studio de teatru experimental. Autori dramatici, romancieri, regizori de teatru, fraţii Preşniakov au devenit cunoscuţi pe plan mondial în 2003, cînd piesa lorTerorism a avut premiera la Teatrul Royal Court din Londra. Piesele lor au fost montate la New York, Washington, Londra, Viena, Lisabona, Sydney, Sao Paolo, Torino, Berlin, Hamburg, etcetera ! ( subl. mea TO ). Vladimir şi Oleg Preşniakov sunt la ora actuală cei mai jucaţi dramaturgi ruşi din lume, după A.P.Cehov. Ucide arbitrul este primul lor roman.” – scrie pe pagina de gardă a volumului, apărut în 2009 la editura ART.

Cartea, scrisă la persoana întîi, are un subiect pe cît de simplu, pe atît de bine exploatat : patru prieteni, trei băieţi şi o fată, enervaţi că în finala campionatului european de fotbal, echipa Rusiei a fost nedreptăţită, se hotărăsc mai în glumă mai în serios, să ucidă arbitrul!

Naratorul, lunetist la uzina atomică dintr-un orăşel în care “poţi intra doar cu un permis special”, cei doi prieteni ai săi nedespărţiţi  – Pepsi şi Hot-Dog – ( chiar aşa se numesc personajele în roman !) şi Nataşa, se hotărăsc brusc să afle unde eete arbitrul respectiv şi să-i facă de petrecanie. Nataşa, care conduce o ageţie matrimonială, caută pe internet şi află că respectivul arbitru, se află în concediu, în Turcia. Tot ea rezervă camere într-un hotel All-Inclusive, cumpără bilete de avion şi pornesc la drum. Bineînţeles că nu au nici-un plan concret, bineînţeles că habar nu au în ce localitate este arbitrul, dar entuziasmul lor este prea mare pentru a mai sta pe gînduri din cauza unor astfel de fleacuri. Fleacuri cum ar fi de exemplu, că nici bani nu prea au, în afară de banii pentru întoarcere.

 Întreaga acţiune se desfăşoară în incinta acelui complex turistic, unde totul este la îndemîna tuturor : distracţii, băutură, mîncare, totul din belşug. Dedaţi la bine, năzdrăvanii aceştia dau iama în băuturi de soi, joacă bowling, pe scurt, profită din plin de binefacerile all-inclusivmirîndu-se necontenit că peste tot este suficient să dea cardul care le fusese înmînat o dată cu cheia de la cameră. În aceste pagini, cei doi autori fac o subtilă analiză a diferenţei structurale între mentalitatea rusă şi mentalitatea europeană. Ei, ruşii, se comportă ca nişte învingători, aşa au fost învăţaţi de mici, că li se cuvine totul, fără să plătească nimic. Aici află ca mafia rusă este omni-prezentă ( deşi cam bănuiau că Nataşa  plasa fete în străinătate, nu doar în calitate de soţii ci şi în calitate de agente ), văd că o parte din personalul hotelului este tot de prin fosta uniune sovietică, pe scurt, parcurg o suită de situaţii, veritabile studii de caz; unele hazlii, altele nu prea. Iar cînd află că de fapt ceea ce consumau ei cînd li se cerea cardul nu era inclus în all-inclusive şi deci trebuie să plătească, plătesc, dar rămîn fără bani de întoarcere. Ca să o scoată la capat,  acceptă să facă striptis, dar sunt excrocaţi şi iar rămîn fără bani. Pînă la urmă, cad în mrejele unui traficant de icre negre şi astfel reuşesc să cîştige nişte bani pentru biletele de avion.

 Dar pe arbitru, l-au ucis ? Ei aş ! Deşi aflaseră că prin cel mai pur hazard, arbitrul acela ticălos, se afla chiar în hotelul în care erau şi ei, comit o tentativă de omor, organizată după toate regulile absurdului, cu o armă improvizată dintr-un arc de tir defect, tentativă în urma căreia, ei chiar sunt încredinţaţi că l-au ucis. Înainte de a se întoarce acasă, după ce duc la bun sfîrşit, primul transport clandestin de icre negre, văd că tentativa lor nu avusese nici cel mai mic succes : “ – O, uitaţi-vă, arbitrul nostru! Chelul e viu ?!! Pepsi a arătat spre televizor cu un deget îngheţat. Muzica din restaurant s-a auzit şi mai tare şi, după sunetele unei straşnice tamburine naţionale, un gînd foarte interesant mi s-a învîrtit prin cap : atît timp cît el e viu, eu nu mă voi întoarce acasă …”

 Cartea nu excelează prin descrieri, dar excelează prin comicul situaţiilor şi mai ales prin dialogurile extrem de vii. Se vede că în primul rînd, Fraţii Preşniakov sunt dramaturgi. Şi se înţelege din ritmul alert al cărţii şi de ce au un asemenea imens succes.

MFC - de la Bookfest 2013

Ca de obicei, miercurea participăm la CARMEN

Happy WW!

Avantpremieră

 Printre multe alte cărţi pe care le voi cumpăra mîine şi poimîine de la Bookfest se va număra şi această carte despre care domnul Pătrăşconiu afirmă: “”Pe Ion Iliescu l-am văzut, în cel mult cinci rânduri, de la distanţă relativ mare. Cu Emil Constantinescu am vorbit de trei ori – o dată am făcut şi un interviu – după ce nu a mai fost preşedinte. Cu Traian Băsescu am vorbit o singură dată (în calitate de reporter la un cotidian timişorean) – preţ de două-trei minute – înainte să ajungă preşedinte al României, apoi l-am văzut de la distanţă în câteva rânduri, cu precădere la dezbateri publice.
Am votat cel puţin o dată cu fiecare dintre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 – cu Emil Constantinescu în 1996, cu Ion Iliescu în turul al doilea din 2000, cu Traian Băsescu şi în 2004, şi în 2009. Cu nici unul dintre ei nu voi mai vota, în nici o condiţie, niciodată. Convingerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deși inegal, uneori brutal, alteori din datorie şi nu din înclinaţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip liberal.
Aştept însă un alt tip de preşedinte…”

Aşa şi este. După cei patru preşedinţi …escu, poate că ar fi necesar şi un alt fel de preşedinte. De ce nu, MR Ungureanu?

Pe blogul domnului Tismăneanu, avem o mostră din carte:

Cristian Pătrăşconiu: Cu ce personaje din literatură seamănă preşedinţii României de după 1989?

Vladimir Tismăneanu: Iliescu cu Macbeth, Constantinescu cu Hamlet, Băsescu cu Henric V.

Continuaţi lectura, AICI. Restul, în carte 

28 mai 2013

Bună dimi 

Cei interesaţi de mersul treburilor ţării pot citi o revistă a presei, AICI

Citiţi revista presei internaţionale AICI

Ni se pregăteşte de zor o nouă Constituţie. Un editorial la temă puteţi citi AICI

Vă reamintesc că mîine începe Bookfest 2013 – Bucureşti.

Salonul Internațional de Carte Bookfest va avea loc între 29 mai și 2 iunie, la ROMEXPO, pavilioanele C1-C5. Programul de vizitare este: miercuri, 29 mai, și joi, 30 mai, între orele 10.00 și 20.00, vineri și sâmbătă, între 10.00 și 22.00, iar duminică, de la 10.00 la 20.00. Intrarea publicului este liberă!

Alte amănunte Aici

Vă urez o zi plăcută!

Desenele străzii

Fiecare dintre noi este legat de locul natal, fie acest loc un sat pitoresc înfrăţit cu natura sau un oraş mai mult sau mai puţin dinamic. Ne lăudăm cu locul de baştină fiecare cum şi cu ce poate. La noi... şi povestim cu ochii pierduţi în zare, ceea ce ne plăcea (sau poate nu) din acele locuri. M-am născut în mahalaua bucureştană Rahova, la doi paşi de alt cartier faimos, Ferentari. Locuiam într-o casă tip vagon, construită într-o curte lungă şi destul de îngustă, cu o alee de beton la mijloc şi un strat de flori pe partea stîngă a curţii. Un vişin şi un cais completau peisajul, iar curtea vecinului plină cu pomi fructiferi îmi dădea senzaţia că trăiesc într-un paradis. Şi ca să nu ne luăm nasul la purtare şi să credem că suntem chiar orăşeni, J strada nu era prevăzută cu apă curentă sau canalizare. Să trecem peste...

Jocurile copilăriei mele nu se mai regăsesc în preocupările copiiilor de azi: cercul, de-a ascunselea, leapşa, ţurca, lapte gros, capra; poate doar, şotron am mai văzut pe ici pe colo, desenat ori pe aleile dintre blocuri, ori trasat cu cretă prin parcuri. Şi tot cu cretă desenam pe garduri tot felul de lucruşoare, pisici sau şoricei, case, flori, uneori caricaturi văzute prin revistele de benzi desenate. Copii nepricepuţi cum eram, habar n-aveam noi că desenele noastre aveau un nume şi o istorie, graffiti.

În zilele noastre, graffiti au împînzit pereţii caselor, ferestrele tramvaielor, aleile parcurilor, cam peste tot acolo unde se poate desena sau mîzgăli ceva. De la banala cretă s-a ajuns la unelte moderne, sprayuri cu vopsea, pensule, markere, cărbune, creioane colorate şi cîte şi mai cîte. Marea majoritate a acestor graffiti, sunt făcute fără acordul nimănui deci, sunt pur şi simplu, ilicite. Multe dintre aceste graffiti nu fac decît să vandalizeze spaţiul unde sunt desfăşurate, unele au mesaje obscure sau chiar obscene.

De prin 1920 acest tip de creativitate umană a fost bineînţeles prins în forme organizate de manifestare, iar rădăcinile sale merg pînă în Roma antică sau oraşul mayaş Tikal din Guatemala. Prin graffiti se pot reda imagini de o varietate uluitoare, de la peisaje la personaje mitice sau imaginare, de la declaraţii de dragoste la mesaje cu caracter propagandistic sau mobilizator.

Primul Festival organizat în Romania s-a desfăşurat în anul 2011 la Timişoara, iar anul acesta se va desfăşura tot acolo, în prima parte a lunii septembrie. O mulţime de artişti mai cunoscuţi sau anonimi îşi vor da întîlnire acolo pentru a se manifesta prin acest fel de activitate, asupra căreia controversele se menţin: artă vs kitch.

Nu pot încheia această scurtă expunere despre desenele străzii fără să amintesc de unul dintre marii graficieni români, Dan Perjovschi, artist binecunoscut peste hotare şi practic necunoscut la el acasă, pe deasupra fiind copios şicanat atunci cînd doreşte să-şi expună arta publicului român, deşi acest artist este invitat în permanenţă în mai toate capitalele lumii pentru a decora cu arta sa, spaţiile anume destinate maeştrilor graffiti.

Voi aţi desenat pe garduri în copilărie? Ce părere aveţi despre graffiti? 

A blogui, bloguire

Reiau subiectul acesta, nu ştiu pentru a cîta oară. Nu mai caut prin arhive, sper că sînt consecvent în ce gîndesc şi afirm. Nu voi face nici măcar o minimă clasificare a tipurilor de blog pe care le-am întîlnit şi frecventat pînă acum (nişă, integralist, politic, literar, etc), că despre ierarhizare, nici măcar nu poate fi vorba. Cel mai bun exemplu este chiar Zelist şi nu insist pentru că ştiţi (aproape) cu toţii despre ce este vorba.

Deci. Orice blog are cititori. Mai mulţi sau mai puţini, nu contează, acum. Cititorii - indiferent dacă-s constanţi sau numai ocazionali - sunt de două feluri mari şi foarte clare: comentatori activi sau tăcuţi.

Fac parte din ambele categorii de cititori şi ştiu sigur că şi alţi bloggeri procedează la fel, din diverse motive  cum ar fi de exemplu, timp, interes faţă de subiect, acord sau dezacord faţă de modul de abordare, orientarea socială sau politică a proprietarului blogului, şamd.

S-a întîmplat în istoria de peste trei ani de zile a blogului, să încheg uneori cîte-o micuţă comunitate. Cum s-a închegat, aşa s-a spulberat. Nu ştiu motivele şi nici nu m-am preocupat prea mult de acest lucru. Nu spun că acest lucru nu m-a afectat. M-a afectat însă, am învăţat cu timpul să trec peste orgoliu şi să merg mai departe deşi, nu ştiu de cîte ori am fost tentat să spun punct blogărelii. N-am pus punct şi cred că bine am făcut.

Ştiu precis că printre multele fleacuri pe care le-am etalat cu nonşalanţă pe acest blog, am scris şi despre  lucruri minunate cum ar fi în special cărţile pe care le-am citit sau scurtele excursii pe care le-am făcut. De asemenea, am etalat fotografii din care unele sunt chiar grozave, sau am versificat uneori cu rime şchioape gînduri fugare, dar ştiu că unele versuri sunt chiar reuşite.

Se întîmplă uneori, ca unele dintre articolele mele să fie cufundate într-o tăcere care sincer să fiu, nu-mi pică tocmai bine dar, nici nu mă mai descurajează. Desigur că am şi eu momente de îndoială, uneori mi se pare că ceea ce fac eu aici este pueril, la limita şcolărescului dar, sincer, sînt destul de mîndru cînd constat că unele dintre lucrurile spuse de mine aici, pe acest blog, sunt noutăţi absolute pentru o parte dintre cei care-mi frecventează blogul, iar acest lucru mă motivează să merg mai departe.

Ce am avut de spus despre mine am spus la rubrica respectivă, iar cei care au intrat cu mine în dialog, au aflat mult mai multe decît intenţionasem eu  vreodată, să spun. După cum aţi constatat singuri, blogul meu este deschis, nu practic moderarea preventivă şi am spus de ce: pe acest blog intră să citească oricine vrea, rămîne  la comentarii numai cine vreau eu. N-am decît vreo trei inşi băgaţi la spam în aproape 40 de luni de zile aşa că, loc mai am acolo 

Concluzionez pe scurt: blogul merge mai departe, cu sau  fără comentarii. În afară de Clubul psi şi uneori la MFC, nu mai particip la alte blogginguri interactive. N-am orar fix de publicare deşi intenţionasem aşa ceva la un moment dat, şi n-am nici o direcţie anume stabilită. Blogul rămîne aşa cum este acum deşi, altceva intenţionasem atît la început, cît şi pe parcurs. Deci, dacă vă place ghiveciul preparat pe acest blog, serviţi-vă fără reţinere şi dacă aveţi ceva de comentat, vă rog să nu ezitaţi chiar dacă, nu este obligatoriu să mă lăsaţi şi pe mine să aflu ce gîndiţi despre operele mele  Pentru cunoscători, ţuc şi hug!

Return

Din cer plumburiu

Stelele cad luminînd

Covor de omăt

- – -

zic:

- – -

Cît am să fiu, ştiu

Că mîine, nu e curînd

Şi plec îndărăt

.