Reflexii în oglindă

Sursa imagini Locuri şi oameni
Mai multe şi mai frumoase reflexii la SoriN

Papa domnului Turcescu

Astăzi a avut loc alegerea Suveranului Pontif cu numărul 226 (după unii care numără şi antipapii sau iau în considerare alte anomalii de enumerare, 266). Acesta, un argentinian, Jorge Mario Bergoglio este primul franciscan  iezuit*  ales ca papă.

Am avut şansa extraordinară de a vizita complexul bisericesc unde odihneşte Sfîntul Francisc de Asissi, şi am postat o scurtă biografie a sa, AICI. Merită să (re)citiţi acest articol, dacă vreţi 

Revenind la papa domnului Turcescu; acesta părea sincer dezinteresat de febrilitatea cu care întreg globul aştepta numele Suveranului Pontif, după ce apăruse fumul alb ieşit pe coşul de pe acoperişul Bisericii Sfântul Petru din Roma, la graniţa cu Vatican, din soba specială în care se ard buletinele de vot ale Conclavului celor 115 Cardinali reuniţi în Capela Sixtină (pe care am văzut-o dar, nu cred că poate fi descrisă cumsecade într-o postare) pentru acest eveniment.

Cu o uşoară acreală, Turcescu a spus că este mai interesat de papa noastră din România, contaminată sau nu, afirmînd că el este ortodox. Mda. Ortodox sau nu, e limpede că Turcescu habar nu are ce însemnătate are pentru întreaga lume, inclusiv pentru România cu papa sa cu tot, alegerea Sfîntului Părinte.

Poate că ar trebui să îi mai aducem un pios omagiu lui Karol Vojtyla, cunoscut sub numele de Papa Ioan Paul al II-lea, adică celui care împreună cu Ronald Reagan, a determinat căderea zidului Berlinului şi succesiv, prăbuşirea Imperiului Roşu, imperiu pe care Putin şi cozile sale de topor inclusiv din România, încearcă să-l reinstituie. Despre Acest Papă eminent, am scris AICI.

Lăsîndu-l pe Turcescu la papa sa (culeasă inclusiv din mîna lui felix) eu am toată nădejdea că noul Suveran Pontif va continua măreaţa operă începută de cel care l-a şi numit Cardinal. Urmaşul lui Ratzingher, cel căruia i-a fost principalul contracandidat la alegerile trecute, şi-a început misiunea cu un gest grăitor: a cerut binecuvîntarea mulţimii adunate în marea Piaţă din faţa Catedralei Sfîntului Petru!

Habemus Papam! Indiferent de confesiunea căreia îi aparţinem (sau nu), avem nevoie de ecumenism şi de o nouă dimensionare a dialogului dintre oamenii care aparţin de fapt, umanităţii pe ansamblu.

* Societatea lui Iisus, Ordin Religos întemeiat în 1534 de Ignaţiu de Loyola, aflat în serviciul direct al Papei, conform Wikipedia. 

Luminile din septembrie

În prezentarea editurii Polirom, cel de-al treilea roman al lui Carlos Ruiz Zafon (după Prinţul din negură şi Palatul de la miazănoapte) este schiţat sumar, astfel:

„Un misterios fabricant de jucarii traieste retras intr-o vila uriasa, populata de fiinte mecanice si umbre ale trecutului. O enigma pluteste in jurul unor lumini ciudate, care stralucesc in negura ce inconjoara insula farului, iar in inima padurii se ascunde o creatura de cosmar. Astfel se tese misterul ce-i va uni pentru totdeauna pe Irene si Ismael, in timpul unei veri magice in Golful Albastru. Un mister care-i va face sa traiasca cea mai emotionanta aventura intr-un univers labirintic de lumini si umbre.”

După ce le-am citit pe primele două, îl recunosc în sfîrşit în această carte pe adevăratul scriitor de mare anvergură, autorul de mai tîrziu al celebrelor romane Jocul Îngerului şi Umbra vîntului. Dacă prima sa carte suferă în mod evident de emoţia debutului, iar cea de-a doua de o atmosferă apăsătoare şi de abuz de fantasmagorii, abia în această carte scriitorul îşi găseşte ritmul şi îmbină în mod fericit viaţa paşnică de zi cu zi, cu enigma unei legende. Misterul se îmbină cu firescul, supranaturalul devine accesibil şi (aproape) credibil, personajele devin perfect conturate iar acţiunea, filmică. Tema principală este redată chiar de autor aproape de începutul cărţii:

„Insuliţa farului se ridica la numai două sute de metrui. Irene se uită la ea fascinată.

- Farul e închis de mulţi ani. Acum se foloseşte cel care se află în portul din Golful Albastru, îi explică el.

- Nu se mai duce nimeni pe insulă? întrebă Irene. Ismael tăgădui din cap.

- Cum aşa?

- Îţi plac poveştile cu fantome? o întrebă el în chip de răspuns.

- Depinde...

- Lumea din oraş crede că insuliţa farului e vrăjită sau ceva de genul ăsta. Se spune că o femeie s-a înecat acolo cu mult timp în urmă. Sunt şi unii care vpd lumini. În sfîrşit, fiecare orăşel cu bîrfele lui, iar ăsta nu putea fi mai prejos.

- Lumini?

- Luminile din septembrie, zise Ismael în vreme ce depăşeau insuliţa prin dreapta. Legenda, dacă vrei s-o numeşti aşa, povesteşte că, într-o seară, la sfîrşitul verii, în timpul balului mascat din oraş, oamenii au văzut cum o femeie mascată se urca într-una din bărcile cu pînze şi ieşea în larg. Unii sunt de părere că se ducea la o întîlnire secretă cu amantul ei pe insula farului; alţii, că fugea de o crimă pe care n-o putea mărturisi... După cum vezi, toate explicaţiile suunt valabile, fiindcă nimeni n-a ştiut de fapt, cine era cu adevărat. Chipul îi era acoperit cu o mască. Totuşi, pe cînd străbătea golful, o furtună cumplită, care s-a dezlănţuit pe neaşteptate, a izbit basrca de stînci şi a făcut-o bucăţi. Misterioasa femeie fără chip s-a înecat sau, cel puţin, trupul nu i-a fost găsit niciodată. Cîteva zile mai tîrziu, mareea i-a adus înapoi masca, pe care stîncile o prefăcuseră în zdrenţe. De atunci oamenii spun că în ultimele zile de vară, la lăsarea serii, se pot vedea lumini pe insulă...

- Spiritul acelei femei...

- Da..., care încearcă să-şi ducă la bun sfîrşit călătoria neterminată spre insulă... Asta se spune.

- Şi e adevărat?

- E o poveste cu fantome. o crezi sau nu.”

- - -

Voi credeţi în fantome?

Psalm

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra mea de fum.

Aştept crâmpeie mici de gingăşie,Cântece mici de vrăbii şi lăstun Să mi se dea şi mie,Ca pomilor de rod cu gustul bun. 

Nu am nectare roze de dulceaţă, Nici chiar aroma primei agurizi, Şi prins adânc între vecii şi ceaţă, Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare, Stelele vin şi se aprind pe rând În ramurile-ntinse pe altare – Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Şi de-a rodi metale doar, pătruns De grelele porunci şi-nvăţăminte, Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la lună, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Arghezi... 

Duzina de cuvinte – Prinţul din negură

A venit timpul să spunem lucrurilor pe nume: nu totdeauna prinţul vine călare pe un cal alb plin de triumf în lupta sa deplină, cu zmeul. Uneori, cavalerul vine spre prinţesă dintr-un deşert de indiferenţă, cu inima plină de păcat. Mai ales, după ce a făcut un pact obiectiv în  felul arcuit*, cu derbedeul; şi plin de scabie, îşi găseşte fuga laşă pe o corabie: arca pe care fortuit, a naufragiat. Astfel, prinţesele, au doar de cîştigaaat! J

* *ARCUÍT adj. 1. v. încovoiat.

Alte întocmiri ale duzinei de cuvinte, le găsiţi desigur, la draga noastră, psi

Un opt martie special

N-am să mă refer acum şi aici, la femeile iubite, apreciate, răsfăţate, împlinite, ovaţionate, venerate.

Vă invit să le trimitem un gînd bun şi o şansă de normalitate, femeilor abuzate, violate, bătute, umilite, folosite, părăsite.

Nu ne merităm statura şi titulatura de oameni, pînă cînd toate aceste nefericite, nu vor fi izbăvite.

Ştiu că sună utopic ce spun.

Lumea este-aşa cum este şi ca dînsa suntem noi: indiferenţi, reticenţi, laşi şi de fapt, părtaşi...

- - -

Îmi amintesc că în urmă cu foarte multă vreme în urmă, cred că vreo zece ani de zile,  jurnalistul Dan Turturică a iniţiat o anchetă pe acest subiect, la o televiziune, concentrîndu-se pe nefericitele care au încăput pe mîna mafiilor (he he, nu este numai una) prostituţiei. A reuşit să scape o fată din ghearele acestor nemernici. Urmarea? Emisiunea a fost întreruptă. Dan Turturică suferă de amnezie şi nu mai aminteşte acest subiect. Ştiţi de ce? 

Despre divinul feminin

Divinul feminin in antichitatea veche este nu numai prezent, este aproape majoritar in aproape toate culturile vechiului orient. Zeitatea mama, datatoare de viata, fertilitate, frumusete si intelepciune, este motivul preponderent in mitologiile Sumeriene, Amorite, Asiriene, Egiptene, Hitite, Feniciene si Cananite. Cunoastem si recunoastem astazi mai mult ca oricand ca revelatia Mosaica este desfasurata intr-un décor mitic Babilonian si Egiptean. Nici nu se putea altfel, caracterul “Moise” a fost Egiptean si caracterele “Abrahamice” au fost de origine Babiloniana (probabil Amorita). Chiar daca suntem oameni religiosi 100% si acceptam revelatia Divina, nu putem sa ne sustragem povestirii. Partea feminina a Divinitatii in Biblie este destul de minora, dar exista daca stim sa o cautam. 

În povestea Facerii (Geneza) aflam in Geneza 1:27 “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Asta inseamna un singur lucru – credeau cei din vechime -, inseamna ca Divinitatea are si parte femeiasca. Metafora partilor feminine-masculine era extrem de greu explicabila celor din vechime, asta nu inseamna ca ei nu au crezut in ea. Exista si exista mult, suprimata si cateodata hulita, dar cum se zice, iubita si acceptata de popor. Subiectul din punct de vedere teologic este scos la iveala in doua epoci diferite: prima la inceputuri, din secolele 12 si pana in secolul 7 i.Hr, si a doua oara intre secolele 9-13 d. Hr. Prima imagine a fost suprimata (violent) in timpul “Revolutiei Deuteronomice” ale regelui Iosia (Josiah sau Yoshiyahu c. 649-609 i.Hr.). Cea de a doua “aparitie” dainuieste pana in zilele noaste in Kabalah Ebraica si Cabala Crestina. Prima “Doamna” Consoarta a lui YHVE (YHWE, Iehova), se numea Aşera (Asherah) probabil derivatie etimologica de la vecinii Babilonieni si Cananiti de laAsratu, Asirtu, Ashtoret sau grecizat Astarte si pana in zilele noastre numele ebraic Ester(a).

Bineinteles in veacurile precedente nimeni nu indraznea sa discute despre blasfemii de felul acesta. DeoareceKabala este o disciplina profund esoterica si descifrata de foarte putini (nu cred ca Madona se afla printre cei putini), consoarta divina nu a avut probleme nici cu credinta, nici cu credinciosii si nici cu clerul. Dupa cel de al doilea razboi mondial, un fel de compatriot de al nostru nascut la Cluj, pe numele lui Ervin György Patai, devenit mai tarziu Raphael Patai, respectat si proeminent etnolog si antropolog, publica intr-un jurnal obscur pe numele lui “Mult és jövő (cred ca este vorba de Trecut si Viitor) o teza pe care o va relua in doua carti care au devenit antologice. Prima, publicata in 1947 – “Man and Temple in Ancient Jewish Myth and Ritual” (Omul si Templul in Ritualul si Mitul Iudaic Antic) si a doua, publicata in 1967 si republicata intr-o a treia editie in 1990, pe numele “The Hebrew Goddess” (“Zeita Evreilor”). Patai nu avea nici o treaba cu teologia si nici cu istoria; omul a fost antropolog, asa cum Darwin nu o avea nici cu istoria si nici cu teologia, fiind zoolog si biolog. Totusi implicatiile teoriilor si ale lui Darwin si ale lui Patai au fost destul de teologice sa zicem.

Sursa şi continuare articol, la Teofil 

Umbra vîntului

Spunea Umberto Eco într-un eseu, că omul care citeşte, trăieşte în afară de viaţa sa, şi vieţile personajelor întîlnite în cărţi. Aşa e? Probabil că da, aşa e. Îmi place să cred că şi reciproca este adevărată: personajele întîlnite în (unele) cărţi, ne influenţează şi ne definesc viaţa. Autorii se inspiră şi din viaţă, brodează cu migală şi cu imaginaţie pe margine ei iar cititorii, îşi iau modele nu doar personaje din viaţa reală ci, şi din cărţi…

Habar n-am dacă autorul acestui excelent roman, Umbra vîntului, scriitorul Carlos Ruiz Zafon, a ştiut de această teorie ispititoare a marelui manipulator, Eco. Şi nici nu mă interesează prea mult această problemă. Cert este că în această carte, Umbra vîntului, Zafon găseşte calea prin care personajele reale se intersectează cu personajele fictive; cale prin care aceste personaje interacţionează şi se potenţează reciproc.

Ca părere strict personală, cred că această excelentă carte stă sub semnul unei înţelepciuni: nu căuta să afli, ceea ce nu ţi-ar plăcea să ştii; curiozitatea poate nu doar să fie un motor al cunoaşterii; curiozitatea poate ucide tot aşa de bine cum de multe ori ura şi iubirea, ucid.

Subiectul cărţii este foarte bine sintetizat chiar de autor, în interiorul povestirii:

„Mi-am început relatarea cu zorii aceia de demult, cînd m-am deşteptat şi nu-mi puteam aminti chipul mamei, şi nu m-am oprit pînă n-am amintit lumea de penumbre pe care o intuisem în acea dimineaţă, în casa Nuriei Montfort. Bea mă asculta în tăcere, cu o atenţie care nu trăda nici judecată nici prejudecată. I-am vorbit despre prima mea vizită la Cimitirul Cărţilor Uitate şi de noaptea pe care mi-o petrecusem citindUmbra vîntului. I-am vorbit de întîlnirea mea cu omul fără chip şi de scrisoarea semnată de Penelope Aldaya, pe care o purtam mereu cu mine, fără să ştiu de ce. i-am povestit cum nu ajunsesem niciodată să o sărut pe Clara Barcelo şi pe nimeni altcineva, şi despre cum îmi tremuraseră mîinile cînd am simţit atingerea buzelor Nuriei Montfort pe piele, cu numai cîteva ceasuri în urmă. I-am spus că, pînă în momentul acela, nu înţelesesem că era vorba de o poveste despre oameni singuri, despre absenţe şi înfrîngere şi că, tocmai de aceea, mă refugiasem în ea pînă o confundasem cu propria mea viaţă, asemenea cuiva care vrea să evadeze prin intermediul paginilor unui roman fiindcă cei pe care are nevoie să-i iubească sunt numai nişte umnbre care trăiesc în sufletul unui străin.”

Cîteva lămuriri. Mai întîi, naratorul întregii istorii este (cu cîteva excepţii notabile) Daniel, fiul unui librar. Bea este sora unui prieten din copilărie, Tomas. Umbra vîntului este cartea adoptată de Daniel, carte scrisă de un autor numit Julian Carax, dar care dispăruse odată cu toate cărţile sale! Omul fără chip este un demon aparent malefic, un spectru, o iluzie sau poate chiar Diavolul în persoană, personajul din cartea lui Julian. Clara Barcelo este nepoata unui librar excentric, peieten cu tatăl lui Daniel. Nuria Montfort este  fata lui Isaac, paznicul Cimitirului Cărţilor Uitate, despre care am făcut referire aici.

Ajungînd la Penelope Aldaya, nu pot spune decît că este personajul în jurul căreia  se învîrte întreaga intrigă a cărţii lui Julian Carax. Aşa cum deja aţi intuit, este o carte scrisă după metoda romanului din roman, o carte care evoca o bună bucată din istoria zbuciumată a Barcelonei dinaintea, în timpul şi după războiul civil, perioadă plină de nedreptăţi, de abuzuri şi de bun plac al unor autorităţi care profitau din plin de haosul acelor vremi, autorităţi reprezentate de un personaj sinistru, un oarecare Fumero, un asasin cu sînge rece.

Aceste personaje evocate aici de mine, plus alte cîteva zeci de personaje perfect reliefate ţes o atmosferă de mister, o poveste care se citeşte pe nerăsuflate, o poveste a mai multor poveşti de iubire şi de ură, de mărire şi de decădere, de răzbunări şi de suferinţă, o poveste cu final neaşteptat, aş spune chiar miraculos dar, o poveste care pare desprinsă sau poate că este inspirată chiar din viaţa lui Carlos Ruiz Zafon. O carte de neocolit! Merită să citiţi cîteva pagini AICI

Wordless Wednesday

Azi este baba lor (printre alţii)

Gheorghe Turda

Valentina Tereşkova

Margareta Pogonat

Gabriel Garcia Marquez

Andrzej Wajda 

Ernest Maftei

Michelangelo Buonarroti 

Te aşteptăm şi pe tine să te înscrii la CARMEN

Destinul explicaţiilor

"Trebuie să fie pe undeva o pubelă în care explicaţiile sunt adunate grămadă.
Un singur lucru e neliniştitor în această panoramă bine întocmită: ce se va întîmpla în ziua cînd cineva va reuşi să explice pubela."

Julio Cortazar

Pe lîngă cine am trecut azi?

Habar n-am şi începe să nu mă mai intereseze. Cîţi dintre cei pe lîngă care am trecut azi, ştiu că i-am privit şi am încercat să văd ce îi frămîntă? Cîţi dintre ei mai cred că dacă m-ar privi atent, şi-ar putea răspunde la întrebările LOR? 

Adopţie

„În cele din urmă, tata s-a oprit dinaintea unei porţi mari din lemn sculptat, înegrită de vreme şi de umezeală. În faţa noastră se ridica ceea ce mi s-a părut a fi cadavrul părăsit al unui palat sau un muzeu de ecouri şi de umbre.

- Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomas. Nimănui.

Un omuleţ cu trăsături de pasăre răpitoare şi cu o chică argintie ne-a deschis uşa. Privirea lui acvilină s-a oprit asupra mea, impenetrabilă.

- Bună  ziua, Isaac. Acesta e fiul meu Daniel, a anunţat tata. În curînd va împlini unsprezece ani, iar într-o bună zi se va ocupa de librărie. A ajuns la vîrsta potrivită ca să cunoască locul ăsta.

Numitul Isaac ne-a poftit să intrăm cu o uşoară încuviinţare. O penumbră albăstrie învăluia totul, insinuînd numai crîmpeie dintr-o scară de marmură şi o galerie de fresce populate cu figuri de îngeri şi de creaturi fabuloase. L-am urmat pe paznic de-a lungul acelui coridor de palat şi am ajuns într-o mare sală circulară unde o adevărată bazilică de neguri zăcea sub o cupolă sfîşiată de fascicole de lumină ce atîrnau din înalt. Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca de la bază la vîrf, configurînd un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. M-am uitat la tata, cu gura căscată. El mi-a zîmbit, făcîndu-mi cu ochiul.

- Daniel, bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate.

Presărate pe culoare şi pe platformele bibliotecii se profilau mai multe siluete. Unele dintre ele s-au întors să salute de la distanţă, şi am recunoscut chipurile mai multor colegi de-ai tatei din tagma librarilor de modă veche. În ochii mei de copil de zece ani, acei indivizi apăreau ca o confrerie secretă de alchimişti conspirînd fără ştirea lumii. Tata a îngenunchiat lîngă mine şi, privindu-mă ţintă în ochi, mi-a vorbit cu glasul şoptit al promisiunilor şi al confidenţelor.

- Locul ăsta e un mister, Daniel, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat. Ori de cîte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de cîte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul ei creşte şi întăreşte. Cu mulţi ani în urmă, cînd tatăl meu m-a adus aici pentru prima oară, locul ăsta era deja bătrîn. Poate la fel de bătrîn ca oraşul însuşi. Nimeni nu ştie cu siguranţă cine au fost cei care l-au creat. Am să-ţi spun ceea ce tatăl meu mi-a spus mie. Cînd o bibliotecă dispare, cînd o librărie îşi închide porţile, cînd o carte se pierde în uitare, cei care cunoaştem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptînd să ajungă într-o bună zi în mîinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem şi le cumpărăm, însă în realitate cărţile nu au stăpîn. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decît pe noi, Daniel. Crezi că vei putea păstra secretul ăsta?

Privirea mea s-a pierdut în imensitatea acelui loc, în lumina lui fermecată. Am încuviinţat, iar tata mi-a zîmbit.

- Şi ştii care-i partea cea mai bună?

Am tăgăduit în tăcere.

- Există obiceiul ca, atunci cînd cineva vizitează pentru prima oară locul acesta, să aleagă o carte, pe oricare ar prefera-o, şi s-o adopte, asigurîndu-se că nu va dispărea niciodată, că va rămîne vie pentru totdeauna. E o promisiune foarte importantă. Pe toată viaţa, mi-a explicat tata. Azi e rîndul tău.” (fragment din cartea Umbra vîntului / Carlos Ruiz Zafon).

Ce carte ai adoptat cînd aveai zece ani?

Duzina de cuvinte - ZI

În această zi de mare sensibilitate, zi în care începe în sfîrşit primăvara, cred că este momentul să ne amintim de cel care ne-a încîntat sufletele de copil: este şi ziua naşterii lui Ion Creangă.

Îl mai ştiţi? Îl mai recitiţi? Ajunşi într-o pretinsă senzaţie de libertate şi într-un pretins moment  de maturitate, îl mai iubiţi?

Tare mă tem că nu, nu-i mai stăm alături Maestrului şi tare mă tem că mai mult stăm cu spatele la adevăraţii noştri autori de valoare, mai vechi sau mai noi.

Se pare că ne-am adaptat accelerat la acţiune, şi dăm la schimb visarea pe uitare, vai de noii, voi.

Şi doar pentru conformitate, amintesc: Frederic Chopin, Kokoschka, Ytzhak Rabin,  Solomon Markus, Hary Belafonte, s-au născut tot în această zi de primăvară. Aştept florile de măr.   

Postarea aceasta participă la provocarea dragei psi. 
Vă invit să participaţi. Nu este prea greu să te concentrezi asupra unui cuvînt din duzina propusă şi să dai frîu liber imaginaţiei pe o temă sugerată de acel cuvînt. Restul cuvintelor, vor veni de la sine într-un text închegat.  De ce nu încercaţi? 

1 Martie

Ofer cu drag, doamnelor care-mi citesc blogul, flori

Şi o prăjiturică

Să fiţi iubite, fericite şi să petreceţi bine! 
. . .
Martisorul - origine si semnificatie

Mareste imaginea.

In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.

Citeşte mai departe pe creştin ortodox

Lucas

Recitesc o carte excepţională a unui mare maestru al prozei scurte, Julio Cortazar: Un oarecare Lucas. Carte cu accente autobiografice, carte care plonjează adînc în mentalitatea omului (oarecare), om care se vede intrat în vîrtejul unor întîmplări a căror noimă nu le mai poate controla şi nici înţelege. Pur şi simplu, Lucas devine spectatorul teatrului lumii în care este angrenat deşi chiar el, este actorul principal. Ca de altfel, noi, aproape, toţi. Noima principală a lumii în care trăim pare a fi absurditatea şi arbitrarul. Ştiţi vorba aceea în care bătaia de aripi a unui fluture provoacă un taifun. Cine este oare, supremul regizor al lumii în care trăim? Dumnezeu este autorul, actorii şi spectatorii suntem noi, cu toţii. Dar. Regizorul, cine e? Cine provoacă bătaia de aripi care provoacă furtunile vieţilor noastre? 

.

Magnum - WW

Postarea se înscrie la CARMEN, în M f C.

Eva, da’ rea

E limpede că nu întotdeauna, femeia reprezintă numai sexul frumos sau „slab”. Nici pe departe. Aş putea să spun chiar că dimpotrivă dar, nu voi spune aşa ceva. Vă las pe voi, femeile. Vă încumetaţi? J

Eu dau doar cîteva exemple: Xantipa, Lucreţia Borgia, Contesa sîngeroasă. 

L I P - Drago-bete :)

Life in Picture, după o idee a lui Costin Comba

.

Obiceiuri de Dragobete

Pe 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

La noi, Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele:

"Flori de fraga
Din luna lui Faur
La toata lumea sa fiu draga
Uraciunile sa le desparti".

In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui. Era o sarbatoare a grupurilor de tineri care ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se imbratisau. Avea toate trasaturile unei sarbatori premaritale, de antamare a unor relatii intre tinerii din comunitate, ce anticipau nuntile.

Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune facute impotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se intalneau pentru a-si face juraminte de prietenie.

Se mai credea ca in ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se aduna in stoluri, ciripesc, isi aleg perechea si incep sa-si construiasca cuiburile, pasarile neimperecheate acum ramanand fara pui peste vara. Oamenii batrani tineau aceasta zi pentru friguri si alte boli.

Dragobetele era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei si primul deschizator de primavara.

Obiceiurile de Dragobete, zi asteptata candva cu nerabdare de toti tinerii bucovineni, au fost in buna parte uitate, pastrandu-se doar in amintirea batranilor. Iar in ultimii ani, Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, el fiind inlocuit de acel Sfant Valentin ce nu are legatura cu spiritualitatea romaneasca.

Sursa: crestinortodox

Altă duzină de cuvinte

Subreta Veta, şi-a pierdut boneta. Vai vai vai ce tragedie, am spus fără sfială nu şoptit ci-n gura mare să priceapă fiecare, că asta nu-i decît şi-atît, un prilej de comedie. Cu acreală, aparent distantă şi nepăsătoare dar fierbînd în sinea sa, mi-a dat replica, o altă slujitoare: nici-o taină cu această pierdeală; am găsit-o eu, într-o seară, în camera ta. Hmmm. Ce minciuni abrupte, spune babeta albă de furie ca un deal nins, mi-am spus în barbă cu plictis extins. Nu mi-am pierdut cumpătul şi am trecut freamătul la capitolul bîrfe şi zvonuri fireşti. Sunt tot felul de „păsări” pe lumea aceasta: unele-s graţioase, altele groteşti. 
-
Cadou de la Carmen Pricop :
Boneta cu pricina, bat-o vina, era o imitaţie menită să facă senzaţie, lăsată cu intenţie incriminatoare de cealaltă servitoare. Ce-o fi urmărit nu s-a împlinit. Împlinirea e aici în poezie, în voie bună şi în veselie. :) 
-

Celelalte duzini de cuvinte se pot regăsi ca de obicei, la psi 

Reflexii în oglindă

Sursa Arts Magazine
Dacă vrei, te poţi înscrie şi tu la SoriN

Puterea cuvintelor

Aveţi ceva de spus?

WW - Brâncuşi

Miercurea fără cuvinte, provocarea venită de la CARMEN

Happy WW

La unison! :)

.

Poiana Inimii

Este una din cele mai neobişnuite poieni ale României şi se află în judeţul Alba, lângă Piatra Craivei. Cunoscută de localnici sub denumirea de Poiana Ursoi, ea se mai numește, popular, și Poiana Inimii și are, într-adevăr, forma unei inimi, care poate fi observată cel mai bine de pe versantul opus. Accesul e relativ uşor. Din DJ 107 H, pe direcţia Ighiu-Cricău, se desprinde un drum la stânga, ce duce în satul Bucerdea Vinoasă. Drumul continuă până la ieşirea din sat, cale de 3 km, de unde se desprinde la stânga o potecă, ce străbate o porţiune de pădure până la intrarea în poiană. Efortul merită din plin, întrucât priveliştile sunt deosebit de pitoreşti. Poiana se află, în curând, în proces de transformare în arie naturală protejată, fiind folosită de către Consiliul Judeţean Alba ca imagine-simbol pentru turismul județului Alba.

Sursa, FB. 

Inel

Am văzut de curînd, nu mai ştiu pe unde – blog sau pe FB – o confuzie nepermisă: manelişti asemănaţi  cu lăutari. Dragilor, chiar dacă lăutarul a cam dispărut, a avut perioada sa de glorie – ca şi romanţa – şi merită toată stima noastră. Fărămiţă Lambru de exemplu, la o întîlnire cu Marele Enescu, a fost capabil să reproducă la vioară perfect, la prima audiţie, o piesă interpretată de Maestru.

La temă, consider că ar trebui să povestesc o întîlnire a mea, cu unul dintre adevăraţii lăutari ai vremilor trecute: Dona Siminică. Locuiam pe atunci, în anii 1970, într-unul dintre cartierele-dormitor ale Bucureştiului: Berceni, pe strada Secuilor, în apropiere de un complex comercial care cuprindea şi un restaurant fără mari pretenţii, restaurant denumit, Răzoare (nici-o legătură cu Răzoare – care a şi dispărut – din cartierul Drumul Taberei, unde locuiesc acum).

Tînăr şi încă neangajat într-o relaţie stabilă, în zilele în care nu bucătăream pentru uz propriu, mergeam la restaurantul acela (şi nu numai). Prin 1975, cred, am văzut cu uimire că „antrenul” era asigurat de un artist excepţional: Dona Siminică, artist despre care nu se mai ştia mare lucru. Am petrecut o seară de vis, în care Maestrul Dona mi-a cîntat la „ureche” melodii de neuitat… Am ales pentru cititorii acestui modest blog, o melodie nemuritoare.

Am vorbit cu Dona Siminică despre multe lucruri. Era bolnav şi abia se mai putea întreţine din cîntat… Intrase deja într-un con de umbră necruţător… M-a întrebat la un moment dat: boierule (acest apelativ este un semn fie de mare preţuire, fie de mare dispreţ la un ţigan adevărat şi ştiu ce spun…) boierule, de ce eşti singur? Maestre – i-am răspuns – unde naiba să găsesc eu o fată bună? Nu ştii că-i plină lumea de „şomeroaice” ? Pentru cei care nu ştiu, aşa erau denumite pe vremea aceea, „fetele vesele” eventual erau denumite „fripturiste” şi nu intru în detalii. Oricum, acestea/acelea nu intrau niciodată „pe sticlă” şi nu deveneau „vedete”, ca acum… Orbule, mi-a spus Siminică; deschide ochii. Precis o fată frumoasă te vrea numai că, trebuie să deschizi ochii şi să vezi ce semne îţi face. Ia arată-mi tu palma stîngă. Surîzînd superior, m-am conformat. Boierule, află de la mine că la anul, o vei găsi pe fata visurilor tale şi veţi îmbătrîni împreună. Nu mai ştiu acum ce-am spus atunci dar, a avut dreptate Maestrul…

LIP - noi pinguinii

Între pinguini stai drept ca pinguinii  

Dacă vrei, te poţi înscrie şi tu la Costin Comba

Anacondeiere

S-au furat fără jenă ideea lui psi şi metoda anacondele şi s-a alcătuit prezenta bolboroseală:

În echilibru, cuvintele-tigru curg ape vremelnic aduse-n concepte induse-n boarea unui anotimp balans de vis-nimb uitat în cerneala de gînduri fugare fixate-n exigenţă şi fără blazare petale de gînd nestemate desprinse din aripioare de înger-soare lucind dimineaţă-viaţă senină cheiţă-felină plină de har iarba fiarelor ascunsă-ntr-un buzunar de haină veche fără pereche haină-abecedar. 

Reflexii în oglindă

După o idee a lui SoriN

Sursa Art / Arhitecture

SFÂNTUL VALENTIN

În ziua de 14 februarie, se comemorează şi doi martiri cu numele Valentin. Comemorarea lor a dat numele la o simpatică tradiţie, foarte răspândită în ţările anglo-saxone. Deoarece în Evul Mediu se credea că, în această zi, păsările, simţind apropierea primăverii, începeau să-şi facă cuiburile, s-a considerat că sărbătoarea Sfântului (Sfinţilor) Valentin este începutul redeşteptării anuale la viaţa nouă, deci a iubirii dătătoare de viaţă. Sfântul Valentin a devenit patronul logodnicilor. Dar care Valentin? Oare preotul din Roma, care a fost martirizat în anul 268? Sau episcopul de Terni, care a avut aceeaşi soartă glorioasă cinci ani mai târziu?

Cel dintâi ne este prezentat ca un prieten al împăratului Claudiu Gotul, care l-a interogat personal în cadrul procesului. Răspunsurile limpezi şi convingătoare ale lui Valentin au răscolit şi gândurile împăratului; îndreptându-se către publicul ce era de faţă, a spus: „Ascultaţi vorbele înţelepte ale acestui om”. A fost totuşi condamnat la moarte, deoarece, între timp, l-a convertit la credinţa creştină pe însuşi prefectul Asteriu şi pe toată familia lui. Martirul a fost înmormântat lângă Via Flaminia, unde s-a ridicat şi o biserică dedicată lui.

Al doilea Valentin, episcopul de Terni, în timpul unei treceri prin Roma, i-a adus la credinţa creştină pe un filosof renumit, Cratone, şi pe trei tineri ucenici ai săi atenieni; acest zel l-a pus în primejdie de a fi uşor denunţat de către păgâni. Într-adevăr, episcopul a fost denunţat şi adus în faţa tribunalului, care l-a condamnat la moarte prin tăierea capului. Cei trei tineri convertiţi i-au dus trupul neînsufleţit la Terni, unde a fost primit cu mari onoruri de către înfloritoarea comunitate creştină de acolo.

Valentin este un nume latinesc, format din participiul prezent al verbului valeo – valere  = a se simţi bine, a fi în putere. În lumea anglo-saxonă, numele Valentin este sinonim cu Sweetheart – „îndrăgostiţi”, şi este atribuit felicitării pe care îndrăgostiţii şi-o trimit în ziua de 14 februarie. Creştinul adevărat doreşte să facă din fiecare clipă a vieţii sale o declaraţie de dragoste sinceră faţă de Dumnezeu, izvorul binelui.

Sursa Calendar Catolic 

Lara Fabian

Osmoza perfectă dintre artist şi public

Bonus

Pentru Pandhora

Pentru Minnie

Despărţirea

„despărţirea-i tot mai grea” şi aşa etcetera...

Ei bine, aici poetul greşeşte: despărţirea este strict necesară; grea, dar necesară şi mai ales, firească. N-o să încerc amănunţeala aceste idei; ar fi cu totul şi cu totul inutil. În definitiv, fiecare dintre noi statuează „despărţirea” de  „alţii” acolo unde simte nevoia să o facă, indiferent dacă acei „alţii” sunt rude, prieteni, amici (copain – în limba franceză - parcă), colegi sau simple „cunoştinţe”. Voi încerca (timid) să explic (sau măcar să încerc să spun) de ce uneori, simt nevoia să mă despart de MINE.

Ştiu foarte bine (sau măcar, aşa îmi place să cred) că EU nu mai sînt cel de la începutul vieţii mele; nici ca alcătuire trupească, nici ca alcătuire sufletească, nici ca alcătuire ideologică, nici ca alcătuire culturală, nici ca alcătuire sentimentală, nici nici nici. Am devenit în timp, ALTCEVA. Ce am devenit în tot acest timp? Nu ştiu. Şi nici nu cred că voi afla vreodată.

De ce mă despart de MINE uneori? Simplu: pentru că devenind „matur” am pierdut bucuria de a fi pur. 

Parcare

.

.

Reflexii în oglindă

Peste puţină vreme se va împlini anul de cînd am petrecut în Elveţia două săptămîni de vis. Am prezentat la întoarcere imagini, clipuri şi note destul de amănunţite. Au mai rămas cîteva imagini nepublicate pe blog din care am ales pentru astăzi, cîteva în care Lacul Leman oglindeşte peisajul văzut din donjonul Castelului Chillon pe care l-am descris pe scurt, AICI :

Mai multe reflexii găsiţi în fiecare vineri, la SoriN.