„Cine a spus că
iubirea repetă, că ea nu este decît o
imensă tautologie a speciei în care se scaldă, prefirînd aceleaşi gesturi,
toate cuplurile lumii? Există oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naşte
printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile acestea
nimeni, pînă la cei doi, nu le-a mai făcut vreodată şi nimeni, pînă la
sfîrşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a
cădea în somn, atingerea de o clipă a mîinilor, părul udat de ploaie sînt amprente
pe care fiecare cuplu le lasă în urma sa, pentru ca după desenul lor
inconfundabil el să poată fi recunoscut în eternitate. Forţa de coeziune a
gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin recursul perpetuu la ele, cuplul
ţine. Iar dacă se întîmplă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămîn.
Dacă există un eu afectiv şi o identitate a noastră ca inşi, lucrul se
datorează acelei suite de întîmplări irepetabile prin care în viaţa noastră, o
dată sau de mai multe ori, am căzut în iubire. Prin ele, fiecare partener
păstrează în sufletul lui, - gravată pentru eternitate -, figura celuilalt şi,
tot aşa, memoria cuplului rămîne intactă în istoria nescrisă a lumii. Gestul
fondator este cel care transpune de fiecare dată schema universală a iubirii într-o
particularitate extremă şi conferă astfel fiecărei iubiri unicitatea ei
absolută.”
Fragment din
cartea domnului Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă, Humanitas, 2002, p.259
Întrebarea e: cum
ştii că un fior simţit în primă instanţă în faţa „celuilalt” din viitorul
posibil cuplu, este un fior de iubire adevărată care se poate sublima într-un
etern inefabil şi nu este doar o simplă dorinţă carnală care se poate ostoi
consumîndu-se grăbit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu