N-am simțit niciodată nevoia să vă
vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se
zice, la funcția de președinte al ţării. Iar fiind și ţara
mea, „îmi pasă”. Așa se face că
mi-ați ajuns în mod
fatal interlocutor.
Nu știu dacă m-am
așezat vreodată
cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu
o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o
„scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul
cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând
să scriu, că e ca și cum vom sta
de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de
inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva.
Altfel spus, deși suntem pe
scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.
Aș vrea să știți de la bun
început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un
„pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu
vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă,
în speranța că ați putea fi
dispus, fie și o clipă, să
deslușiți în ea
imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să
judecați apoi
dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu