Turcia mea – Side

Muezinul cheamă cu glas limpede şi vag tînguitor la prima rugăciune a zilei. Musulman sau nu, toată suflarea se trezeşte şi pas de te mai culcă. Dacă totuşi aţipeşti cumva, are grijă un cor de cocoşi să-ţi aducă aminte că-i totuşi dimineaţă şi ziua tocmai a început. Suntem mult spre Est şi asta se vede. Dimineaţa este mult mai luminoasă ca pe la noi la Bucureşti (suntem pe acelaşi fus orar cu Turcia) iar seara se lasă mai devreme. Practic, pe la ora 18 începe să se însereze iar întunericul nu se lasă prea mult aşteptat. Deşi scurt, somnul este reconfortant, mai ales după ce ne-am distilat emoţiile şi ne-am decantat impresiile. Astăzi vom recupera şi programul neefectuat ieri, respectiv o scurtă oprire în staţiunea port Side şi vizita la Manavgat Waterfall, o cascadă situată pe rîul care a făcut posibilă apariţia unor localităţi înfloritoare, în această zonă. Deşi şoseaua este paralelă cu marea, nu o vedem. Deodată, oprim. Ce se întîmplă? Privesc în faţă şi văd un semafor. Mă bufneşte rîsul J Este prima autostradă cu semafor, pe care o văd. La intersecţie, ioc pasaj deci, se-ma-fooor J

„Side este un oras unic in Turcia, un adevarat muzeu in aer liber, situat la 75 km distanta de Antalya. Aceasta statiune unica se afla pe o mica peninsula plata, cu latimea de 300 m si lungimea de 800, pe care se ingramadesc minuni arheologice si inconjurata de apele albastre ale Mediteranei.

Turistii care vin sa se bucure de plajele largi de nisip si de hotelurile luxoase din zona raman impresionati de arhitectura partii vechi a orasului si mai ales de marturiile istoriei antice atat de bine reprezentate si conservate aici.
Printre cele mai importante vestigii se afla marele Amfiteatru din perioada elenistica, Templele Romane ale lui Apollo si Artemis, portile orasului, muzeul si apeductele. Amfiteatrul datand din perioada elena - capacitate de aproximativ 15.000 de oameni, templele romane ale lui Apolo si Artemis, apeducte si muzee.” Sursa AICI

Am luat această explicaţie de pe internet, pentru că altfel, n-aş fi avut de unde să ştiu. Adaug că această staţiune este vizitată în special de turiştii germani. În micul port turistic, alte şi alte  vaporaşe invită la croazieră. Aflăm că acea cascadă lîngă care am oprit noi cu o zi înainte, de aici provine. Şi în această staţiune, abundă  magazinele, hotelurile şi restaurantele. Ruinele antice nu m-au impresionat în mod deosebit deşi, din cele ce am auzit, la Amfiteatru se ţin spectacole în mod frecvent. Totuşi, locul forfotea de turişti!

Ieşind din partea veche a oraşului, vedem zona rezidenţială alcătuită din cochete blocuri cu doar cîteva etaje, şi vile elegante. Se construieşte şi aici, ca mai peste tot în Turcia, cu frenezie dar cu socoteală. În special, programul de împăduriri şi de ameliorare a solului este foarte vizibil peste tot. Nu după multă vreme, ajungem la cascadă. 

Nu este chiar atît de mare sau de spectaculoasă dar, nici să trecem pe lîngă ea fără să o vedem nu se putea. Problema este că aceste două obiective, ne-au mîncat din timpul de parcurs pînă la Konia şi mai ales pînă la Nevsehir, locul de unde după ce vom dormi, vom vizita mîine, cele trei obiective principale din Cappadokia, ţinta principală a călătoriei noastre.

Pe marginea şoselei, din loc în loc, sunt expuse pe tarabe fructe şi legume din producţia localnicilor. Ţinutul este muntos, şoseaua şerpuieşte urcînd şi coborînd în serpentine aproape ac de păr, iar vegetaţia săracă acoperă cu greu stîncile negre. Nici pe aici, nu lipsesc turmele de cornute mici. Ne îndreptăm întins către Konia, oraşul în care vom vizita Mausoleul în care este înmormîntat Mevlana, pe numele său întreg Mawlana Jalal al-Din Muhammad Rumi. Potrivit Wikipedia, Mevlana  „a fost unul din cei mai cunoscuți mistici persani și islamici, întemeietor al ordinului dervișilor mevleviți.

Rumi, denumit „prințul poeților sufi”, a fost un mistic care a amalgamat în sine gânditorul și artistul. În întreaga lui creație el a proslăvit iubirea divină, ghidul spiritual al biografiei sale. El nu l-a căutat pe Dumnezeu în afară, ci în sine însuși.”

Pe măsură ce ne apropiem de şes, terenul nu mai este doar calcaros şi dealurile sunt împădurite, dar este necesară irigarea pentru că precipitaţiile sunt rare.Am ajuns.

.

Antalya – continuare

Reveniţi în port, ne plimbăm alene prin bazar. Ţin ochii în pămînt, pentru că ştiu prea bine ce se întîmplă: cum ţi-a prins privirea, negustorul te asaltează şi se ţine scai după tine, doar-doar te-o convinge să cumperi ceva. Eu m-am lămurit că nu găsesc ce-mi trebuie mie dar Silvia, musai vrea o geantă-gen-plajă. Se opreşte, alege una, iar negustorul, un tinerel măsliniu la chip, spune fără să clipească: - 20 L.T. - 10, zic eu. – 15, spune tuciuriul. Scot 12 şi i le arăt, în timp ce fac primul pas pentru a-mi vedea de drum. Imediat, negustorul înşfacă banii şi Silvia îşi poate lua geanta. Care va să zică, ne-am tîrguit J.

Ne mai plimbăm puţin prin oraş. Căldura a devenit sufocantă deci, musai să ne adăpostim la o terasă, ceva-cumva. Dibuim bulevardul Ataturc, plin de terase care gem de lume. Este vremea prînzului aşa căăă. Găsim o masă liberă, întreb prudent dacă este permis fumatul şi primesc răspuns afirmativ. Vine un alt „nene” şi-mi arată anunţul: Sigara Icilmes (sau cam aşa ceva); protestez arătînd către cel care-mi permisese şi minune, primesc acceptul. Buuuun. Lista în turcă nu-mi spune nimic, traduserea în engleză cam la fel, norocul meu este că bucatele sunt fotografiate şi chiar şi mai bine, sunt preparate chiar în faţa noastră aşa că, nu-i greu să alegem. Remarc o delicatesă: maţe de miel (kuzu kokores) la rotisor; cerem, gustăm, nu-i de noi. Luăm peşte (barbun şi doradă regală) asezonat cumsecade cu zacuscă, salată şi iaurt lîngă care vinul merge de minune. Bineînţeles în loc de pîine ni se aduce delicioasa lipie. E limpede că suntem la Mediterana. Ca şi în Catalunia sau în Israel, mîncarea are o savoare aparte: alte plante, alte mirodenii, alte reţete la gătit (rotisorul funcţionează cu lemn, nu cu electricitate!). Altă lume!

Noi, românii, suntem aşezaţi la graniţa dintre est şi vest. Dacă politeţea, otomană de exemplu, este înţeleasă ca slugărnicie, noi ne-am însuşit slugărnicia şi am dus politeţea în derizoriu. Din Apus, am copiat numai hibele, nu şi cinstea, exactitatea, punctualitatea, etc. Ce am devenit? Suma relelor şi negarea valorilor din fiecare cultură în parte. Nu ne place să recunoaştem dar, asta suntem: o corcitură nereuşită. Şi acum, blamaţi-mă!

Revenind la masa de prînz. Nu-s deloc un gurmand, ba chiar mă pot abţine, dacă n-am încotro fără să mă plîng; în schimb, sînt un gourmet şi-un pofticios peste măsură. Ospătarii au înţeles repejor că nu pot consuma tot ce comand. Nu este vorba numai despre plata porţiilor neconsumate. Am înţeles că ei chiar se bucură dacă mîncarea lor este apreciată şi nu se supără pe care care o critică; ba, îi ascultă chiar cu atenţie.

Sfat: nu vorbiţi de rău în Turcia în limba română, sperînd că nu veţi fi înţeleşi. Ştiu bine ce spun!

Reveniţi la hotel, constat că nu funcţionează lumina la baie (printre altele dar, nu mă complic; oricum, mîine dimineaţă plecăm). Anunţ la recepţie şi problema se rezolvă promt. Tot promp i-am dat şi eu meşterului, două lire ciubuc.

La somn, că mîine avem zi lungă şi încă nici nu ştim cît de grea va fi.

.

Turcia mea – Antalya

După magherniţa de ieri, hotelul Safari pare un paradis. Are şi internet gratuit, chiar dacă merge ceva mai încet decît merge reforma în Romanica, iar antivirusul ţipă în mod constant. Decid să nu încerc să-mi accesez blogul pentru că nu am chef de gîze pe blog J. Muezinul îşi face datoria şi iar mă trezeşte cu noaptea în cap deşi, nu dormisem mai mult de cîteva ore. De la ora două noaptea pînă la ora cinci dimineaţa este vreme destulă de leneveală în vacanţă nu? Cine pleacă în concediu ca să se odihnească?

Un mic dejun ceva mai acătării vine tocmai la timp ca să mai suplinească postul de aseară J. Schimbare de program. Vom amîna pentru mîine două obiective care se află în apropiere de Anatolya iar astăzi, ne vom răsfăţa pe îndelete în acest punct turistic de mare interes pentru turiştii români şi nu numai. Antalya este de fapt, un oraş (şapte sute mii loc.) construit în trepte concentrice în jurul unui mic port turistic. Străzi ceva mai largi se întretaie cu străzi mai înguste, transportul în comun este asigurat de tramvaie şi de autobuze, iar taxiurile îi aşteaptă răbdătoare pe rătăciţi sau pe grăbiţi.

Parterul clădirilor nu prea înalte este ocupat bineînţeles de toate variantele imaginabile de magazine şi de baruri, restaurante, cofetării, gelaterii, case de schimb valutar, unde turistul găseşte absolut tot ce vrea, în afară de ce-i trebuie neapărat. Eu am vrut să-mi cumpăr o geacă subţirică contra vîntului care se iscă din senin dar, ia-o de unde nu-i! Nu-i nimic, temperatura ambientală este suportabilă şi fără geacă.

Pornim la o plimbărică prin oraş. După ce traversăm bazarul cu de toate pentru toţi, vizităm o fostă moschee transformată în magazin! Apoi pornim agale către port, hotărîţi să facem o plimbare pe Mediterana. Prima ofertă, 20 L.T. de persoană pentru una oră de voiaj. Serios colega? Nu glumeşti? Zeci de vaporaşe de diverse dimensiuni, aşteaptă aliniate la mal, muşterii. E limpede că-s un soi de sindicat totuşi, negocierea este la ea acasă şi după tîrguieli aprige, convenim să închiriem o arcă la preţul de 300 de lire turceşti pentru trei ore de voiaj. Cum suntem 20 de amatori, nu revine deloc scump: 15 T.L. de persoană, este chiar foarte ieftin adică, vreo 30 RON.

Marea este incredibil de curată, albastră ca peruzeaua iar la orizont se vede linia de demarcaţie cu infinitul albastru al cerului, ici colo vrîstat de norii care se ridică deasupra munţilor Taurus, care se văd în zare. Încă suntem în apropierea coastei pe care s-au construit hoteluri nenumărate şi probabil, blocuri de locuit. Pe alocuri, se mai văd ruinele vechilor ziduri de apărare, construite de regele Pergamonului – Atallos al II-lea, după anul 150 î.Hr.  Din loc în loc, ne întîlnim cu alte vaporaşe pe care alţi hoinărici ca noi, le-au închiriat pentru cîteva momente de joacă de-a marinăria.

Asta este a treia zi şi pînă acum, n-am avut chef de a scrie nimic. O serie de mici neajunsuri mi-a tăiat elanul dar acum, cred că problemele au rămas undeva în urmă. În suma plătită pentru plimbare, primim ceai sau cafea, la alegere dar noi, prevăzători, ne-am tîrguit cîte ceva de-ale gurii pentru că marea, se ştie, trezeşte foamea şi de ce nu, setea (de bere J  ). Vasul are două punţi iar doritorii de plajă se pot „sori” după pofta inimii, pe puntea superioară. Echipajul este format din doi băieţi amabili, unul stă la timonă iar celălalt împarte turiştilor zîmbete, ceai şi cafea.

Navigăm cu prudenţă în apropierea coastei deşi, suntem echipaţi corespunzător cu tot echipamentul de salvare. Alte vaporaşe văd că s-au avîntat cu mai mult curaj în largul mării. Peisajul este neschimbat: coastă accidentată, hoteluri, terase; peisaj destul de asemănător cu cel văzut de pe catamaranul de la Costa Brava.

După ce-am trecut de două cascade mai firave, vaporul s-a oprit ( a ancorat ) lîngă cea mai mare cascadă  de pe această coastă. Cine a vrut să se scalde, s-a avîntat vitejeşte în apă. Alţii, n-au făcut decît să-şi moaie o leacă degetele de la picioare. Cei patru bărbaţi aflaţi la bord, au preferat să se îmbăieze pe dinăuntru cu cîte-o bericioacă J . Şi cum dinspre cascadă vîntul suflă spre noi o perdea fină de apă, toată lumea se simte cumva, botezată. 

- - -

.

Turcia mea – Hierapolis

Întemeiat de regele Eumene al II-lea din Pergamon, dupa anul 190 î.de hr. pentru a rivaliza cu Laodicea, oraşul roman Hierapolis a fost distrus în anul 60 de un cutremur, dar au rămas o sumedenie de ruine care merită vizitate. Mai cu seamă de o deosebită spectaculozitate sunt Băile de Calcar. Ca şi alte obiective de real interes turistic, Pamukkale nu este pus în valoare şi exploatat decît de puţină vreme. Situat în apropiere de oraşul Denizli, Pamukkale seamănă din depărtare cu o fortăreaţă. Nu este decît o frumoasă formaţiune de terase suprapuse formată din calcarul din apele termale care ating temperatura de 50 de grade Celsius. Pe alocuri apa este atît de dură, încît face imposibil scăldatul, la fel ca la Marea Moartă din Israel. Turiştii care vor să păşească printre praguri sau care vor chiar să-şi moaie picioarele în apa fierbinte trebuie mai întîi, să se descalţe pe o platformă special emenajată.

Locul este îngrijit, civilizat, şi suscită interes. Am avut totuşi şi aici, ca şi în Grecia, o senzaţie grea, de tristeţe. Prea multe ruine pe lumea asta. Prea multă suferinţă a lăsat în urma sa, istoria. Prea mult sînge a curs şi prea multă distrugere naşte vanitatea omenească. Au învăţat oamenii ceva, în cele peste şapte mii de ani, poate chiar opt mii, de cînd lumea încearcă să supravieţuiască? Oare cîte civilizaţii vom mai fi capabili să distrugem şi de acum încolo? Toată planeta este zguduită de războaie absurde, războaie născocite de mintea înfierbîntată a unor politicieni inconştienţi şi iresponsabili. În fine...

Cum am ajuns cam tîrziu, pozele mele sunt foarte neclare totuşi, voi posta cîteva, fie şi ca să vă faceţi o idee despre aceste frumoase meleaguri. Trebuie să menţionez că vizitatorii se bucură de condiţii de lux, la preţuri mai mult decît accesibile. Acest lucru nu va dura prea multă vereme aşa că, dacă vreţi să vizitaţi aceste locuri cu bani puţini, ar cam trebui să vă grăbiţi 

Imagini foarte frumoase de la Pamukkale puteţi privi AICI. Teoretic, distanţa pînă la următoarea etapă, Antalya, nu este prea mare. Practic, dacă autostrada este în reparaţie, drumul durează mai mult decît îţi vine să crezi. Cert este că după mai bine de patru ore, ajungem la hotel şi după ce căutăm zadarnic o terasă deschisă, plonjăm la nani. Hotelul Safari nu este chiar în centru şi nici aproape de plajă aşa că după miezul nopţii nu mai ai nimic de făcut. Nu-i nimic. Mai este şi mîine o zi, nu?

Reflexii în oglindă la Pamukkale

Daca doresti sa participi ,publica într-un articol pe blogul tau, o imagine sau un clip ,pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta ",(poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la "Reflexii in Oglinda"

Turcia mea - plecarea

Gata! Am ajuns la Istanbul. Cînd am plecat din Bucureşti, principala (ne)ştire repetată în neştire era că Vîntu a scăpat de la puşcărie. Altă ştire revela că 56 % dintre români sunt nostalgici (sau habarnişti) după 1 Mai Muncitoresc, măreţ prilej la care după ce mărşăluiam cîţiva kilometri şi urlam din toţi bojocii, trăiască şi-nflorească etcaetera, aveam parte de mici, crenvurşti, suc contrafăcut sau bere, la marginea drumului pe care defilasem, bleah.

Drumul spre autoport, a fost lin. Oraşul părea adormit. Probabil că multă lume a profitat de această minivacanţă şi şi-a făcut vînt către alte zări, cum am făcut şi noi. La aeroport, formalităţile au decurs fără probleme şi după un zbor calm de 50 de minute am aterizat ca la carte pe aeroportul Sabiha Gokcen, aeroport aflat la circa 100 de minute de mers pe o autostradă extrem de circulată, de Istanbul. Mă aşteptam la ceva timp pierdut cu viza dar nu, totul a decurs excelent. Conform programului, am fost aşteptaţi de un „nene” cu o pancartă – Cristian Tour – care după ce ne-a numărat (16) ne-a suit într-un autocar şi ne-a condus către primul nostru obiectiv pe pămînt turcesc: un loc de somnică dar mai întîi, ceva păpică şi ceva berică…

Dacă vă spun că n-am mai fost la Istanbul, mint. Dacă spun că am fost, mă şi vă induc în eroare, fără să vreau. Măcar de acolo de unde autostrada virează spre Edîrne, fost Adrianopole, prima cucerire turcească în Bizanţ, ar fi trebuit să-mi aduc aminte de cîte ceva. Nimic. Nici de nenumăratele blocuri de locuinţe destul de scunde şi înghesuite unele într-altele ca sardelele, nici de mulţimea de moschei care-şi avîntau minaretele către cer. De noile blocuri gen zgîrie-nori, adunate ca la Paris într-un cartier distinct, nici nu aveam cum să-mi amintesc.

Nu mi-am amintit decît vag de podul de pe Bosfor, pod (de fapt, sunt cinci poduri şi este în proiect, încă unul) care leagă partea europeană a Turciei – Rumelia, de partea asiatică a Turciei, Anatolia. Această strîmtoare separă Marea Neagră de Marea Marmara. Mai departe, Marea Marmara este legată de Marea Egee prin intermediul Strîmtorii Dardanele şi mai departe, de Mediterana.

Între timp, s-a cam făcut noapte. Este deja ora 21 şi încă suntem pe drum. În fine, oprim undeva şi ne luăm bagajele la spinare (şi la deal  ) pe nişte străduţe înguste şi întortocheate, cale de cîteva sute de metri pînă la Grand Şafac Hotel, două stele. Mă bufneşte rîsul. Ştiu din experienţă că tot ce poartă numele „Grand”, este cam ţeapă   Aşa şi e! În fine, nu contează. Lăsăm bagajele într-o cameră nu prea îmbietoare şi o pornim la vale în căutare de ceva restaurant.  Nu avem chef să ne aventurăm prea departe şi găsim o terasă interesantă, destul de animată. Vine un chelner numai zîmbet şi mă întreabă ceva pe ruseşte. Brusc îmi piere tot cheful; nu-mi vine să plec pentru că s-a lăsat un vînt rece de parc-am fi în Siberia, dar nici foame nu ne mai e. Cer bere şi ne aduce. Bună şi rece dar minusculă, dispare instantaneu. Mai cer şi ne mai aduce şi mai cer. La nota de plată, constat că nu mi-au pus la socoteală două halbe. Încerc să le explic dar rusul, nu pricepe. Pînă la urmă, dumirit, mă încarcă el pe mine cu două halbe nebăute, în plus. Temător să nu mă încarce şi mai mult, plătesc şi plecăm. Nu era mai bine să nu fi fost eu cinstit cu rusul acela? Păi? 

Adorm cu o amintire veselă în minte: am plecat a doua oară în Turcia tot în anii 90, cu automobilul unui prieten care vroia să ajungă de fapt, în Grecia. Cum eu nu aveam viză de Grecia, am rămas la Edîrne urmînd să fiu cules de acolo a doua zi. La timpul sorocit, ia-l pe prietenul meu, de unde nu-i. Cum nu-mi rămăseseră mai mult de vreo zece dolari, pas de cumpără bilet de întoarcere, de undeva. Şi iată ditamai omul, făcînd autostopul către ţară  Am avut noroc că m-a adoptat un autocar şi am ajuns pînă la urmă, la Romanica!

Hristos a înviat!

Am revenit (aseară).  Le mulţumesc tuturor celor care mi-au vizitat blogul şi tuturor celor care mi-au lăsat mesaje. După ce voi descărca fotografiile, clipurile şi după ce voi transcrie ce merită transcris din agendă, voi povesti celor interesaţi ce-am văzut noi, prin Turcia. Voi povesti mai cu seamă lucrurile frumoase şi interesante, (aproape) trecînd sub tăcere neplăcerile suferite. Cert este un lucru: Turcia nu mai este DELOC! ceea ce ştiam eu despre ea, mai cu seamă că au trecut 21 de ani de cînd am vizitat (numai) Istanbul.

Foarte pe scurt, Turcia este o ţară fabuloasă aflată  în plină dezvoltare şi care abia acum a început să-şi valorifice imensul potenţial turistic. Sunt obiceiuri diferite de la loc la loc, de exemplu Istanbul este foarte tolerant cu europenii, Ankara ceva mai puţin (ca să nu spun intolerant) iar Konia, este undeva la mijloc. Infrastructura este bună pe alocuri, excelentă în preajma Istanbul şi Ankara, şi lasă mult de dorit în zonele mai izolate. Multe drumuri sunt în reparaţie, iar limitările de viteză frecvente; de aceea, distanţe relativ scurte, se parcurg în timp destul de lung. Peisajele sunt însă foarte frumoase şi destul de variate aşa că, dacă ai ceva imaginaţie, nu te plictiseşti. 

Abia ajuns aici am priceput de ce-s pline magazinele noastre, cu produse agroalimentare turceşti: solul arid este transformat (ca în Israel) cu răbdare şi pricepere, în sol roditor. Cîmpiile aşezate pe sol calcaros sunt irigate cu migală şi peste tot verdele culturilor străluceşte la soare; nu prea există pîrloage, dese turme de cornute mari şi mici pasc peste tot iarba puţină. Aşa se şi explică de ce, de aproape 30 de ani de zile, Turcia îşi satisface necesarul de consum propriu şi exportă masiv în ţări care-şi neglijează agricultura. Peste tot industria lucrează din plin, iar activitatea portuară este în flux continuu.

Dar ce m-a impresionat cel mai mult, este un vast program de împădurire. De-a lungul celor cîteva mii de kilometri străbătuţi, peste tot, dar absolut peste TOT! erau plantaţi copăcei de-o şchioapă. Cum să n-aibă un viitor sigur, un astfel de popor şi o astfel de ţară?

Floralia

De cîţiva ani de zile, mie, această mare sărbătoare a creştinilor, Floriile, nu-mi mai induce un sentiment de bucurie. De cîţiva ani de zile, nu mai sărbătoresc în familie această importantă  zi. Nici în familia mea, nici în cercul de prieteni (din real sau din virtual) nu-s prea mulţi cei care poartă nume de floare. Îi număr pe degetele unei singure mîini sau poate, două: Florin-fiul, Florin-nepot, Brînduşa-nepoată, Brindusa-comentatoare constantă, Brînduşa-naşa de cununie, Camelia-psi drag, Violeta Bălaşa, Carmen, Pandhoraa. Sper să nu mă blameze cei/cele pe care nu i-am enumerat aici şi acum dar, le urez tuturor, fericirea pe care şi-o doresc! 

Fiul meu nu mai este în ţară, nici Brînduşa. Mă bucur pentru ei. Am vorovit la telefon. Îi simt aproape, deşi tare departe-mi sunt...
Nici anul acesta, nu vom petrece sărbătorile pascale în ţară: lucru deliberat. Anul trecut am fost - invitaţi - în Elveţia, anul acesta vom merge în Turcia, pentru a încheia un triptic: Vatican, Ierusalim, Constantinopole. Anul viitor, numai bunul Dumnezeu ştie ce va mai fi să fie. Cert este că am început să resimt o grea tristeţe. Nu mă mai regăsesc în sînul poporului în care m-am născut... Nu-mi reneg originea, nu-mi blamez poporul. Cred mai degrabă, că la mine este vina. Şi mi-o asum!

Floralia? Da, Floralia! Floriile sunt de fapt, începutul Săptămînii Patimilor, săptămînă care se va încheia cu Învierea Domnului. Iisus, s-a jertfit ŞTIIND că va înfrunta moartea, pentru a o învinge! A demonstrat acest lucru, înviindu-l pe Lazăr, cu doar cîteva zile înainte de intrarea Sa, în Ierusalim.

Dragi prieteni, voi lipsi de pe blog vreo  zece-douăsprezece zile (Începînd de ACUM). Voi reveni - sper şi cred - cu impresii din excursia noastră din Turcia. Pînă atunci, vă urez cu drag, Sărbători fericite!
Şi nu uitaţi de Macedonski! Tudor Gheorghe, ştie de ce :)

Lumina

La umbra fetelor în floare, regal curat de marcel proust, sînt împlinit şi nu mă doare, că poate-am devenit, vetust. Ţintesc cu paşii spre lumină iar vorbele nu-mi sunt de lemn; tu eşti iubire, o divină, şi către tine mă îndemn. În viaţa noastră multe ramuri s-au împletit într-un destin: corola falnicelor flamuri născute dintru-un alb, suspin: „plînge cerul către mine cu mirifica sa ploaie dar eu nu plîng către cer cu-ale mele lacrimi zoaie; de e ploaie sau doar zoaie nu voi şti-o niciodată; nici nu sper nici nu disper: ce e scris, e doar de bine.”  La umbra fetelor care-nfloresc, şi-n lume-şi fac intrarea, îţi spun din nou că te iubesc: Silvia mea, doar TU eşti zarea! 

- - -

Aceste slove se înscriu în "duzina de cuvinte" găzduită de psi

Omar cel orb

Pe Daniela Zeca am descoperit-o în urmă cu foarte multă vreme, mai exact pe vremea cînd cultura încă nu încăpuse definitiv pe mîna unor caloriferişti, TVR Cultural (acum desfiinţat) îşi vedea de treabă, iar ICR chiar propaga valorile culturii române, în lume. Daniela Zeca era directoarea TVR Cultural, iar interviurile sale cu diversele personalităţi ale culturii nu treceau neobservate. Este şi motivul pentru care în anul 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. A mai publicat volume de poezie, critică literară, romane (despre unul dintre acestea, am scris AICI).

După spusele autoarei, „ceea ce am încercat să inaugurez şi să construiesc începînd din anul 2009, odată cu romanul Istoria romanţată a unui safari (şi cred că am realizat deplin cu Omar) este personajul eliptic, cel care se identifică în primul rînd prin propriile sale sincope şi doar prin cîteva tuşe definite, însă întotdeauna definitorii.”

Ceva mai mult decît atît, cu această carte, Daniela Zeca deschide uşa unui tărîm fabulos: actualul Iran, fosta Persie. Înainte de a începe povestea lui Omar, Daniela Zeca face o scurtă introducere în lumea aceasta mai greu de înţeles pentru un european: Persia locuită de adepţii lui Zoroastru, ţară islamizată forţat începînd cu secolul VI d. H. Ţară care a trăit drame nenumărate, drame ale căror urmări sunt vizibile cu acuitate, în  zilele noastre: detronarea şahului Pahlavi, instaurarea regimului lui Komeini, cîştigarea alegerilor pentru a doua oară de Ahmanidejad. Ţară în care teroarea este omniprezentă deşi, se mai menţin de ochii lumii unele manifestări timide ale unei democraţii de faţadă. Teroare din faţa căreia Omar, alege calea fugii într-o ţară din Est (Turcia?) lăsînd în urmă o soţie, fiică a unuia dintre gardienii noii ordini, şi un copil care nu-i va ierta niciodată dezertarea deşi îi primea banii trimişi (cu imense sacrificii) fără scrupule.

Omar încearcă să se adapteze patriei sale adoptive dar gîndurile sale îl trag în permanenţă pe meleagurile natale. Deşi era sortit să fie unul dintre preoţii religiei sale strămoşeşti, duce o viaţă relativ dezordonată pe meleaguri străine. Soţia sa devenită avocată de succes, o vajnică apărătoare a drepturilor omului, cedează după aproape 11 ani „de cînd nici-un bărbat nu-i văzuse buricul” unui complicat joc de dragoste alături de un arab trăit şi căsătorit în Franţa. Această cutezanţă o va costa viaţa, pentru că în Islam adulterul este pedepsit chiar şi în zilele noastre, cu lapidarea. Pe măsură ce îmbătrîneşte, Omar va suferi o pierdere accentuată a vederii, sfîrşind prin a orbi definitiv. Dar, spune Omar, acesta nu este motiv de îngrijorare; acum, „văd mai bine ca înainte...”

În definitiv, ce este Omar cel orb? Spune autoarea: „e numai o secvenţă dintr-o poveste lungă şi agitată, despre prietenie, credinţă, dragoste şi moarte, iar timp de doi ani, cît am lucrat la acest roman, pot spune că am respirat înăuntrul celei mai frumoase şi mai vechi dintre religiile profetice ale lumii.”

- - -

Cîteva lămuriri despre Persia şi despre Zoroastrism, puteţi citi AICI

Cîteva pagini din această carte, puteţi citi AICI

MFC - Sărbători fericite!

Nu petrec Paştile în ţară deci, urez de pe acum, tuturor celor care frecventaţi Clubul CARMEN, Sărbători Fericite! Vă îndemn să vă faceţi cu acest prilej, un cadou de suflet: două cărţi excepţionale care explică Biblia. Vechiul Testament, în lucrarea doamnelor Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu, iar Noul Testament, în lucrarea domnului Andrei Pleşu. 

Happy WW!

De ziua cărţii, oferiţi-vă o carte

Cele mai frumoase povestiri din Biblie – traduse din ebraică, aramaică şi greacă veche de Monica BROŞTEANU şi Francisca BĂLTĂCEANU. Această carte trebuie pusă (cred eu) într-o firească legătură cu o lucrare excepţională a domnului Andrei Pleşu, Parabolele lui Isus, carte despre care am amintit aici. Dacă lucrarea domnului Pleşu se ocupă de Noul Testament, lucrarea acestor două doamne, eminente savante, se ocupă de Vechiul Testament. „Doamnele M. B. Şi F. B. au mai colaborat (conform Editurii Humanitas, unde a apărut această carte) la următoarele proiecte de traducere şi editare a textelor biblice: Psalmii, Ed. Evanghelia după Luca, Evanghelia după Ioan ARCB, 1993, tr. din ebraică;  Evanghelia după Marcu (1996), , (2002) tr. din greacă tot la Ed. ARCB; Septuaginta, proiect NEC, editura Polirom, 2004-2011, (opt volume cu un bogat aparat critic – n. m., tibi) membre în comitetul de coordonare şi revizie a întregii lucrări şi contribuţii în vol. I – introducere, cap. Relaţii între Septuaginta şi textul masoretic, vol. IV.1 –Psalmii (tr. din greacă, introducere, note, bibliografie), vol. VI.1 – Cartea lui Isaia (introducere), Cartea lui Ieremia, Baruch, Plîngeri, Scrisoarea lui Ieremia (tr.  din greacă, introducere, note, bibliografie).”

La o primă vedere, această carte nu este altceva decît (şi o afirmă chiar şi autoarele) o antologie a unor povestiri din Vechiul Testament, povestiri alese „dintre cele în al căror sens, mesaj, se poate pătrunde mai uşor fără a avea nevoie de prea multă întregire contextuală”. Mai direct spus, este Biblia povestită pe înţelesul oricui. Textul V.T se împleteşte şi se potenţează reciproc cu textul explicativ, şi rezultă o lectură necesară mai ales acum, cînd ne pregătim de Sfintele Sărbători de Paşti.

Cartea este întregită, mai corect spus începută, cu un cuvînt însoţitor de Andrei Pleşu, care conchide: „Cititorul autohton se poate socoti norocos. Ţine în mînă un volum alcătuit de două mari profesioniste. Doamnele Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu sunt o garanţie de infailibilitate filologică, de competenţă biblistică, de inteligenţă, eleganţă şi sensibilitate. Selecţia textelor, traducerea lor, notele introductive şi ţinuta generală a întregului constituie un dar preţios, delectabil şi modelator, potrivit pentru toate vîrstele. Luaţi, citiţi şi bucuraţi-vă!

Dacă v-am deşteptat interesul şi nu o găsiţi la librărie (eu nu am găsit-o la Mall) o puteţi comanda la Editura Humanitas.

Zîmbiţi vă rog :)

Sursa imagine The IDEAlist

Alina Nedelea

De cînd nu (prea) mai blogăresc, citesc (şi recitesc). Cum ar veni vorba, citesc, deci exist  Boală grea monşericuleee, boală grea şi fără de scăpare. Bon. Am citit încîntat – în ultima săptămînă – cartea doamnei Daniela Zeca, Omar cel orb (voi face o postare pentru această carte) şi am recitit – parţial – două cărţi: una am prezentat-o sumar AICI, cealaltă este o istorie despre apariţia şi extinderea islamului,Moştenitorii Profetului Mahomed. Aceste cărţi mă vor ajuta să înţeleg cît de cît, lumea în care voi plonja în perioada 1-8 mai: Turcia. Anul acesta este al doilea an (consecutiv) în care nu voi petrece Sfintele Sărbători de Paşti, în România. Anul trecut am fost în Elveţia, unde am petrecut două săptămîni care m-au dumirit definitiv despre diferenţele dintre o ţară bine aşezată din toate punctele de vedere şi draga noastră ţărişoară… Nu insist pentru că nu mai are rost.

Ce treabă are Alina Nedelea aici? He he heeee. Simplu: curăţenia de Paşti  Am fost alungat de acasă de Silvia (draga mea soţie) şi de Paula (femeia de servici de la bloc) pentru că le încurcam  Am plecat fără să bodogăn  către Mall, unde credeam că voi putea vedea filmul acela celebru, premiat: poziţia copilului, sau cam aşa ceva. Ei, aş! Pas de a-l vedea. Filmul începea peste cîteva ore. Ce-i de făcut în acest răstimp? Şi mai simplu: o vizită la librăria de la subsol. În treacăt fie spus, cultura este întotdeauna, la subsol. De Ce ? Să trecem, peste acest aspect.

Bon. Trec printre rafturile înţesate cu volume de fel de fel, puse pe categorii. Ici colo, cîţiva cititori sunt afundaţi în lectură, comod aşezaţi în fotoliile puse cu generozitate, de librar. Nu prea mulţi… Iau cîteva volume şi le răsfoiesc, alene. Cîteva, îmi deşteaptă curiozitatea deşi, nu eram pus pe achiziţii, acum. Habar n-am cum am căzut pe o cărticică denumită Şoseaua Căţelu 42. Autoare, Adina Nedelea. Habar n-am cine este Adina Nedelea. Probabil că cinefilii, mă vor blama. Ei, şi?

Cum nu-mi place să citesc în bibliotecă (citesc acasă) şi pentru că vremea era foarte frumoasă, decid să o cumpăr şi să fac ce n-am mai făcut de muuuult: să o citesc într-un parc  În parcul Moghioroş (hm) trec alene pe alei, căutînd o bancă la umbră, unde să mă aşez. Normal, băncile-s ocupate de pensionari care se răsfaţă la soare. Aleile parcului sunt pline de mămici şi de ră-tătici  care-şi plimbă odraslele. Alţii, îşi plimbă patrupedele. În cele cîteva locuri (destul de multe) amenajate special, se dau lupte grele în faţa unor table de şah sau de table, în jurul cărora, chibiţii nu lipsesc. Un pensionar cam de vîrsta mea, singur?, mă invită la o partidă de table. Refuz printr-o declinare a capului şi pînă la urmă, găsesc o bancă mai retrasă. Mă aşez şi deschid cartea Alinei Nedelea.

Primele pagini, nu-mi spun mare lucru. Perseverez, cu ochii pe ceas: presupun că peste cîteva ore, gospodinele îşi vor fi încheiat şmotruiala şi voi putea să revin la tabieturile mele. Habar n-am cînd, cartea m-a acaparat. Am înţeles că această carte, departe de a fi încă o exhibare publică a unor dive sau divi (nu-i amintesc din decenţă), chiar are ceva de spus.

Da da daaaa. Alina Nedelea, are muuulte de spus. Şi o spune direct, fără menajamente, cu un limbaj la limita licenţiosului, dar decent. Îşi povesteşte viaţa sa. Viaţă cumplit de contorsionată. Viaţă aflată permanent pe muchea dintre sărăcia promiscuă şi posibilitatea de a evada în lumea (ceva mai) bună. Am avut senzaţia că citesc cartea „vrăbiuţei” Edit Piaf în variantă românească. Sau de ce nu, cartea lui Henri Charierre, cel cunoscut sub numele de Papillon.

N-am de gînd să rezum cartea. Mă mulţumesc să v-o recomand călduros. Nici prea scumpă nu este această carte, apropo de unele controverse pe această temă.

Totuşi… Alina, a trecut prin infern: sex încă de cînd era minoră (patru avorturi înainte să împlinească 17 ani), prostituată de lux (pentru a-şi putea plăti datoriile de la ruletă), droguri. Săracă dar extrem de inteligentă, termină totuşi liceul şi intră la Academia de Teatru şi de Film, după a doua sa încercare, reuşind să-i surclaseze pe ceilalţi 69 de pretendenţi pentru un loc. Încă nu se dăduse liber la diplomadiadă doar cu şpăguiala…

În prezent, deşi n-a absolvit facultatea, Alina este o actriţă de succes, bineînţeles, în altă ţară. Şi o femeie împlinită prin căsătoria cu un om care ştie să o iubească pentru ceea ce este ea. Dar mai ales, împlinită prin naşterea unei fetiţe căreia i-a dat naştere, EVA!

- – -

ps. Nu ştiu ca Edit Piaf să fi scris o urmare a volumului său autobiografic, În vîrtejul norocului. Ştiu că Papillon, a scris o urmare a primei sale carţi, carte intitulată, Banco. În prezent, Alina Nedelea scrie (săptămînal) pe Liternet, urmarea primei sale cărţi. Citiţi dacă vreţi,AICI ce are Alina, de spus! Alina, chiar este un personaj al unui roman. Alina este întruchiparea vie a vorbei: viaţa mea e un roman! Şi mai ales, Alina sparge clişeul potrivit căruia, un autor NU trebuie să apeleze la autobiografie, pentru a fi un adevărat romancier.

Topîrceanu

La vanatoare

I. Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune

Miristi galbene-n lumina,

Araturi ca de carbune

Si mohoare de rugina.

Randuri-randuri, spre campie

Se perinda nori de plumb

Peste larga simetrie

De coline cu porumb.

Iar cand soarele strabate,

Luminand peisajul vast

De dreptunghiuri colorate

Intr-un limpede contrast,

Salta-n valuri jucause

Si fosneste lung sub soare,

Cu matasa la panuse,

Mamaliga viitoare...

II. Un iepure

Scurt, mohorul a fosnit...

Si spre neagra aratura

Intr-o clipa s-a ivit

Un magar-miniatura!

Din capita sare pleava,

Sar gunoaie dintr-un snop.

Pusca scoate fum pe teava

Si porneste ca un dop...

A cazut... ba nu! Din goana,

Mic, elastic si urgent,

Lang-o tufa de simziana

A facut un compliment.

Spre porumb acum s-abate...

Un scaiete zapacit

Il intreaba: - Ce e, frate?

- Sunt teribil de grabit!...

Alungat ca de furtuna,

Cu picioare de lacusta,

Se destinde si s-aduna

Peste-o miriste ingusta.

Ca o minge se pravale,

Se coboara si se suie

Prin hartoapele din vale:

Uite-l - nu e, uite-l - nu e!...

Linistea coboara iarasi

Peste tarinile moarte...

- L-ai scapat! zice-un tovaras.

- Mi-a sarit cam de departe...

III. Masa

Din vazduh abia s-aude

Tipat jalnic de prigorii...

Cu ciubote mari si ude

Stau la masa vanatorii.

Toti cu pusca langa geanta,

Guralivi si oraseni,

Pun o pata discordanta

Pe capita de strujeni.

Si e frig, si toti ingheata...

Si din cand in cand nu strica,

Incepand de dimineata,

Cate-un strop de sacarica...

- Intr-o toamna, zice unul,

La un capat de razor

M-am oprit sa scot tutunul...

Cand, de jos, de la picior,

Fara veste vad ca-mi sare

Un soldan cat un vitel,

Si starneste-n goana mare

Alti vreo sapte dupa el!

Trag cu ploaie in gramada,

Fara sa tintesc deloc...

Cine s-astepta sa-mi cada

Patru iepuri dintr-un foc?...

- Astea sunt inventii pure...

Mie mi s-a intamplat,

La o goana-ntr-o padure,

Un mister adevarat.

Nici nu m-asezasem bine,

Stam cu pusca subsuoara...

Cand deodata langa mine

Se opreste-o caprioara.

Sta si-asculta, imobila...

Eu atunci - ma stiti cum sunt -

M-a cuprins un fel de mila:

Am oftat... si-am tras in vant.

Cand vazu ca “umplutura”

Trece fara s-o atinga,

Ea si-a-ntins la pusca gura

Si-a-nceput... asa s-o linga...

- I-auzi colo, ce curaj, ma!

Asta si-a-ntrecut perechea!

... Buruienile din preajma

Trag si ele cu urechea.

Un maces de doua schioape

Zice-n taina unui spin:

- Dumneata esti mai aproape,

Ia-l de maneca putin!

IV. La intoarcere

Vantul curge spre campie

Transparent si uniform.

Toate ierburile-nvie,

Toate tarinile dorm.

Ici si colo se ridica

Cate-un nour alb de praf...

Strajuind soseaua mica

Stalpii rari de telegraf

(Tot mai singuri, ceafa-n ceafa,

Suluri vinete de fum

Lungi ca gaturi de girafa),

Insirati pe langa drum,

Spre orasul plin de turle

Stau privind c-un aer tamp...

Si deodata-ncep sa urle

Ca-i apuca noaptea-n camp. 

Reflexii

Ofer un premiu special oricui sesizează cinci patru asemănări între aceste două imagini, şi un premiu şi mai special oricui sesizează zece şase deosebiri. Nu glumesc! Sesizează şi vei dobîndi.  Din nou, nu glumesc! Elemente ajutătoare, găsim ca de obicei, la SoriN.

Imagini preluate de pe FB: http://www.facebook.com/pics6

WW - Zbor

Miercurea Fără Cuvinte, blogging interactiv prilejuit de CARMEN

Imagini preluate de la Millions of Amazing Pictures

Deci

După o săptămînă de grevă sau mă rog, de pauză, încep să revin timid, în lumea asta minunată: blogosfera, o poveste dragă. Poveste dragă pentru că este o poveste fără de sfîrşit, poveste al cărei (cărui? – mereu le încurc...) început este individualizat pentru fiecare dintre noi, bloggerii... Am în blogroll multe bloguri, poate prea multe, ai căror admini, au cam tras pe dreapta; care de o săptămînă (ca mine), care de mai multă vreme, care definitiv, chestie cu care am început să cochetez şi eu.

Am citit în această săptămînă un roman absolut captivant, Marele niciunde, autor James Ellroy, roman publicat la Polirom. O carte grea şi densă, carte prin intermediul căreia autorul ne introduce pe parcursul a circa 600 de pagini, în lumea nebună a Americii anilor 1950. Un thriller de mare succes. Cine va avea răbdarea de a citi acest roman extraordinar, va putea înţelege mult mai lesne ceea ce se întîmplă acum, în România şi nu glumesc absolut, deloc! Nerecomandabilă minorilor şi pudicilor, această carte (parte a unui şir de - patru - romane-fluviu) fără să abuzeze de limbaj licenţios, de scene la limita horror, de situaţii imposibile, nici nu le ocoleşte. Autorul pare a ne spune, în mod constant: aceasta este lumea în care trăim şi vrem nu vrem, suntem parte din ea.

Revin la temă: blogul MEU ca o poveste dragă. J

Fără să fac o clasificare absolută, pe acest blog au tronat J cîteva direcţii principale: carte, autoconfesiune, politică, jurnal de călătorie, blogging interactiv, reblogări. Un soi de ghiveci. J Am avut în decursul celor peste trei ani de cînd am deschis acest blog, peste 1500 de postări şi foarte mulţi vizitatori, cu sau fără comentarii (nu apelez la statistici). La postările la care am avut comentarii s-a întîmplat uneori, să rezulte dialoguri spumoase şi fructuoase sau, alteori, controverse; pe alocuri, chiar contondente. În ambele cazuri, m-am confruntat cu o problemă: de ce mă părăsesc comentatorii? Nu insist şi nu sînt trist J

Chiar dacă mă bate gîndul să închei bloggereala, n-am să fac acest pas înainte de a povesti excursia din Turcia; probabil că nici după. Nu ştiu. Mai degrabă, voi continua această poveste dragă mie şi din cîte înţeleg, şi altora... Probabil că dacă voi continua această poveste, o voi face într-un format nou; vorba vine, nou: probabil, stilul confesiv despre carte şi despre politică, stil conturat deja, în cele cîteva FILE. Probabil că voi încerca să depăn şi eu cîte ceva, despre MARELE NICIUNDE, personal J

MFC - Copiind natura

Sursă imagini 1,000,000 Artists . Inspiratoarea WW, CARMEN

Hop şi eu

Imagini preluate de pe FB.
ps. să ne revedem, cu bine, poate curînd; nu ştiu, cînd :)

Înlănţuiri

Nu ştiu ce credeţi voi dar mie, termenul „înlănţuire” îmi provoacă o stare - de fapt un sentiment - de nelinişte. Nu mă refer aici şi acum la situaţiile în care unii oameni au fost, sunt şi poate vor mai fi puşi în lanţuri la modul fizic (arestaţi, sclavi, etc). Nu vreau să mă refer aici şi acum, nici măcar la situaţiile în care acest termen este folosit - abuziv - în situaţiile  idilice şi nici măcar la situaţiile în care „înlănţuirea” (individuală sau colectivă) este folosită pentru a protesta indiferent pe ce temă: ecologică, politică, etc. Voi face un soi de „tragere la temă” şi mă voi referi (foarte pe scurt) la un alt fel de lanţ al slăbiciunilor: socializarea prin intermediul internetului.

Mi se pare fabulos cum în mod instant, poţi relaţiona cu oameni pe care nu îi ştii şi pe care altfel nu i-ai fi ştiut, niciodată. Oameni cu care interacţionezi deşi, nivelul de cultură, de pregătire, de aspiraţii, este în mod limpede, complet diferit. Sau aproape complet diferit pentru că nişte afinităţi există, fie şi numai la nivel minimal. Oameni aflaţi la distanţe de zări şi mări, oameni trăitori în toate culturile, tradiţiile, şamd, intră instant în contact şi comunică în timp real. Cred că am mai spus acest lucru: noi trăim acum, într-o situaţie expusă de Isaac Asimov, într-o carte excepţională de SF, şi anume, Soarele gol.

Am în blog roll adresele multora dintre aceşti oameni interactivi, şi prin intermediul blog rollurile dumnealor, intru în contact fie şi numai citind ce au de spus, cu alţi şi alţi oameni; practic, dacă stau să mă gîndesc, am posibilitatea de a vedea ce au de spus mii, dacă nu cumva zeci de mii de alţi oameni, lucru care în viaţa reală, ar fost practic, imposibil.

E bine? E rău? Cred mai degrabă că este util. De cînd bîntui internetul pe diverse bloguri, am învăţat lucruri pe care nu ştiu dacă altfel, le-aş fi învăţat. Am acces instant la informaţii la care altfel n-aş fi avut acces nici măcar dacă aş trăi într-o vastă bibliotecă atotcuprinzătoare. Am acces instant la informaţii utile pentru viaţa mea de fiecare zi, am acces instant la orice mă preocupă, la răspunsuri pentru aproape orice problemă.

Dar mai mult decît atît, am acces (printre altele) la minunatul club psi, club ai căror membri au spus ce cred ei, despre înlănţuire. Merită să-i citiţi! 

Pastişez, deci exist

Ţie

Eu ştiu că pot să mor chiar mîine, dar fiindcă azi viaţa-i frumoasă, o celebrez şi nu-mi mai pasă. Eu nu tînjesc doar după pîine, mă învelesc în calde planuri şi mă hrănesc cu idealuri. Dar, iată: bate miezul sorţii şi din întreaga noastră viaţă, rămîne uneori, o biată aţă; aşa mărturist-au, morţii. Deci nu mai cer otrăvi ce-mi par balsam. Iubita mea, ştiu că te am! Te am, mă ai şi împreună, trîntiţi pe-un maldăr de iubire, vom celebra cît mai putem, eternele noastre, glafire*

*”glafirele” sunt lucrări făcute cu migală şi răbdare, „incrustări” rafinate în metal sau piatră. Atunci cînd materia primă a artizanului este Sfînta Scriptură, „glafirele” devin incrustaţii în însăşi trupul Civîntului divin, mărturisiri de credinţă „tăiate” în fila de hîrtie cu instrumentele oferite de fiecare epocă în parte. (Cristian Bădiliţă dixit!)
ps. simplu pretext pentru a vă reaminti o frumoasă poezie: Ion Minulescu