Dumnezeu este dreptaci

“Baltazar se dădu înapoi descumpănit, îşi făcu repede cruce, ca pentru a-l alunga pe ucigă-l-toaca, Ce spui părinte Bartolomeu Lourenco, unde s-a scris că Dumnezeu e ciung, Nimeni nu a scris, nu este scris, numai eu spun că Dumnezeu nu are mîna stîngă, pentru că la dreapta Lui, lîngă mîna Lui dreaptă se aşează cei aleşi, nu se vorbeşte niciodată despre mîna stîngă a lui Dumnezeu, nici Sfintele Scripturi, nici Părinţii Bisericii, la stînga lui Dumnezeu nu se aşează nimeni, e golul, nimicul, absenţa, prin urmare Dumnezeu e ciung. Preotul respiră adînc şi încheie, De mîna stîngă.”

Fragment din Memorialul mînăstirii / Jose Saramago / Polirom.

Sau cum a spus Petre Ţuţea: „cu stînga nici cruce nu poţi să-ţi faci, dar să conduci o ţară!”

Îndrăznesc să-i contrazic pe amîndoi. Îndrăznesc să-i contrazic pentru că nici unul nici altul nu se referă la Dumnezeu aşa cum ar trebui să se refere: Creator Absolut care n-are nici chip, nici nume, nici trup deşi, oamenii şi-L revendică pe Dumnezeu ca fiind asemenea lor. Nu Dumnezeu este asemenea oamenilor ci, oamenii au primit prin graţia lui Dumnezeu, o făptură asemenea Lui.

Făptură!  NU altceva! Oamenii au primit, cît de mulţi dintre ei au primit cu adevărat, dacă nu cumva chiar toţi, numai o „făptură” în care Dumnezeu este prezent, chiar dacă nu toţi oamenii sînt capabili să priceapă „lucrarea” lui Dumnezeu. Şi nici esenţa Sa!

În cartea lui Saramago, Dumnezeu NU este prezent decît prin lucrarea oamenilor: regii construiesc mînăstiri (nu mănăstiri) sperînd ca lucrarea lor să fie pe placul Domnului Dumnezeu , iar oamenii care doresc să se înalţe către cer, construiesc maşini de zburat după puterile lor. Fiecare după posibilităţi, desigur! Fiecare cu calea sa!

E limpede că rolul părintelui Bartolomeu Lourenco este definitoriu în acest superb efort.

După ce-a învăţat tot ce se poate şti la nivel uman despre Dumnezeu, a inventat o maşină de zburat, maşinărie denumită pe scurt, Păsăroiul. Şi a construit această maşină de zburat către cer, cu ajutorul a doi oameni: Blimunda şi Baltazar.

Blimunda este o fecioară de 19 ani – lucru aproape incredibil pentru anii 1700 (ca şi acum) – iar Baltazar este un oştean care şi-a pierdut mîna stîngă într-un război inutil, în slujba regelui, la nici măcar 25 de ani.

Să nu uităm că pe vremea aceea, Inchiziţia veghea neobosită. Chiar mama Blimundei fusese pedepsită de Sfînta Inchiziţie deşi, părintele Laurenco era prieten cu ea. Singura favoare a fost că mama Blimundei a scăpat numai cu deportarea pentru că, părintele Laurenco era un prieten apropiat al regelui.

În cartea lui Saramago, efortul de a construi o cale către cer, este paralel. În timp ce regele se foloseşte de toţi supuşii săi prin impilare, părintele Laurenco se foloseşte numai de doi oameni înzestraţi cu puterea de a fi utili numai cu preţul sacrificiului suprem.

Rezultatul este previzibil: Păsăroiul va zbura către cer dar, consecinţele nu vor întîrzia să apară: părintele Laurenco va muri uitat de toată lumea, Baltazar va fi în cele din urmă sacrificat pe unul dinre nenumăratele ruguri ale Sfintei Inchiziţii, iar Blimunda va asista neputincioasă la martiriul inutil al lui Baltazar.

Bine spunea filosoful Ţuţea: cu stînga nici măcar cruce nu poţi să-ţi faci! Şi totuşi îl contrazic: ţara este condusă în continuare, de stîngaci! De stîngacii cărora le lipseşte mîna stîngă. Baltazari care n-au nimic, sfînt! : pontacii.