Trece şi asta

Privind la harta politică a României, hartă rezultată în urma recentului scrutin electoral, se vede cu mare uşurinţă că „albastrul” reprezentat de alegătorii care l-au votat pe Iohannis este situat în vestul ţării, adică regiunea denumită în mod generic Ardeal, iar „roşul” reprezentat de alegătorii lui Ponta domină copios restul teritoriului ţării. Spunea Constantin Noica într-un eseu intitulat „Ardealul în spiritualitatea românească”*:

„S-ar putea scrie o pagină neasemuit de adîncă asupra neamului nostru, pagină al cărei titlu să fie: Somnul în istoria românească. Nu sunt multe neamurile care să fi fost atît de aproape – în rău sau în bine – de odihna cea mare şi nefiinţă. Fără să vrem, de cele mai multe ori fără să vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie naţională în care-am trăit veacuri de-a rîndul pînă să căpătăm conştiinţa de neam şi pînă la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mîntuit, adîncindu-ne în noi înşine; dar somnul ne-a şi paralizat, păstrîndu-ne prea mult în noi înşine. Iar în această viaţă naţională, din fericire dar şi din nefericire amorţită de somn, Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe; iată, în două cuvinte, rolul pe care i-l descifrăm în spiritualitatea românească”. Numai că, „Ştim cu toţii că nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat naţional, ci că Ardealul e cel care s-a alipit ţărilor româneşti”, mai spunea marele filosof Constantin Noica.

Numai că ne-am cam obişnuit ca neam cu starea de letargie, cu somnul cel de moarte. Ne-am cam obişnuit ca neam cu traiul de azi pe mîine, cu fuşereala, cu micuţa combinaţiune ad hoc, cu „pila” (nu ştii pe cineva? – întrebăm cînd avem ceva de rezolvat) ne-am cam obişnuit ca neam cu traiul într-un dolce far niente pentru că nu-i aşa? merge şi aşa! Ne-am cam obişnuit ca neam cu o durere surdă: propria noastră neputinţă de a ieşi la un liman. Ce-i aceea o durere surdă, am fost întrebat? Foarte pe scurt, răspunsul meu este:

Durerea surdă este durerea cu care te-ai obişnuit; este durerea cu care te “complaci” crezînd că trece repede şi care nu se grăbeşte să treacă. Durerea surdă este chinul pe care îl înduri cu inconştienţă deşi, ai la dispoziţie mijloace pentru a scăpa de ea. Durerea surdă este durerea pe care o suporţi benevol, pentru că nimeni nu te împiedică să te tratezi. Cea mai gravă durere surdă, este durerea sufletului! “Trece şi asta” e una dintre cele mai uzuale vorbe rostite în spaţiul public românesc.

Trece şi asta, care va să zică. Sigur că trece, cum să nu treacă? Vor trece şi alegerile astea, un nou preşedinte se va instala la Palatul Cotroceni, iar noi ne vom vedea ca şi pînă acum, de vieţile noastre. Cum vom trăi? Nu pare să ne pese prea mult! Cum să explici altfel că aproape jumătate dintre români NU votează? Deci avem de ales între cele două alternative: ori starea de veghe reprezentată de Ardeal, ori durerea surdă reprezentată de restul teritoriului. Foarte semnificativă este mica pată de culoare verde dar despre acest lucru, altădată.

*Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Humanitas, 2012, p. 102